Părinţii sunt uşor de acceptat mai ales când ne zâmbesc deasupra leagănului, când ne susţin pentru a face primii paşi, când ne cumpără prima bicicletă. Când trebuie să le fim alături la bătrâneţe, ne vine greu să acceptăm reversul situaţiei.

Când trebuie să le fim alături în neputinţele care-şi fac simţită prezenţa la bătrâneţe, ne vine greu să acceptăm reversul situaţiei. Speranţa de viaţă la naştere reprezintă „numărul de ani de viaţă pe care îi are de trăit o persoană de la naştere până la vârsta limită, considerând că persoana va trăi în condiţiile mortalităţii din perioada pentru care s-a făcut tabela de mortalitate.[1]

Limita de vârstă de la care o persoană poate fi considerată bătrână diferă de la o regiune la alta. Într-o ţară europeană, o persoană de 45 de ani este considerată adultă/matură. Aceeaşi vârstă indică o persoană bătrână în ţări precum Botswana, Burundi sau Afghanistan, unde speranţa de viaţă este de 36,1 ani, respectiv 40,6 şi 45,8 ani[2]. În ţările dezvoltate, speranţa de viaţă este mai ridicată decât în ţările cu venituri mici şi mijlocii.

De asemenea, s-a demonstrat că femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii. Roger Fontaine[3], profesor de Psihologia dezvoltării la Universitatea din Tours, a studiat acest fenomen în 2007 şi a observat diferenţa dintre bărbaţi şi femei privind speranţa de viaţă. În Germania este de 6,5 ani, Marea Britanie – 5,7 ani, Ţările de Jos – 6,6 ani, Suedia – 6 ani, iar în Franţa – 8,2 ani. Concluzia acestui studiu a fost aceea că fenomenul este prezent atât în ţările bogate, cât şi în cele sărace. Numărul văduvelor este într-adevăr mai mare decât al bărbaţilor văduvi, numai că femeile trăiesc aceşti ani într-o stare mai rea de sănătate şi cu un grad mai mare de dependenţă. În România, în perioada 2004-2006, diferenţa dintre bărbaţi şi femei, privind speranţa de viaţă era de 7,25 ani.

Regiuni Anii Ambele sexe Masculin Feminin
Neamţ 2005 – 2007 72,78 69,32 76,42
Brăila 2005 – 2007 72,66 69,07 76,41
Călăraşi 2005 – 2007 72,50 68,87 76,28
Dolj 2005 – 2007 72,49 69,33 75,78
Timiş 2005 – 2007 71,89 68,63 75,17
Cluj 2005 – 2007 71,76 68,43 75,17
Alba 2005 – 2007 72,89 69,43 76,47
Bucureşti 2002 – 2004 73,54 69,92 76,93

Sursa: Institutul Naţional de Statistică[4]

Neputinţa şi dependenţa – greu de acceptat

În esenţă, nu există o vârstă anume căreia să-i fie atribuit debutul procesului de îmbătrânire. Viteza şi severitatea acestuia variază de la o persoană la alta, în funcţie de nivelul la care se situează – biologic, psihologic sau social. Specialiştii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii consideră că procesul de îmbătrânire începe înainte de naştere şi continuă de-a lungul întregii vieţi[5] . Capacitatea funcţională a sistemelor biologice creşte în timpul primilor ani de viaţă, iar dezvoltarea atinge punctul culminant în perioada adultă timpurie. După acest apogeu, începe un declin natural, un regres.

Bătrânii încep să experimenteze intens frica de: infirmitate fizică – care survine adesea în urma unor atacuri cerebrale; indiferenţa/respingerea copiilor – soldată cu abandon sau violenţă verbală şi fizică; pierderea securităţii economice – în afara costurilor crescute la utilităţi, apar cele legate de sănătate. „Pierderea prietenilor şi contactelor sociale, apropierea morţii şi, mai presus de toate, teama de singurătate, intens resimţită după pierderea partenerului de viaţă, reprezintă adesea cele mai comune trăiri ale bătrânilor”.[6]

Pe lângă aceste temeri, sentimentul de neputinţă şi dependenţa de o altă persoană îi determină de multe ori să fie revoltaţi pe viaţă, ostili sau invidioşi pe cei în putere, bănuitori faţă de oamenii din jur. Viaţa le prilejuieşte o confruntare grea în momentul în care încep să realizeze că nu mai sunt ceea ce erau.

Tocmai din pricina acestor aspecte, bătrânii au nevoie de afecţiune, aprobare, încurajare şi sunt foarte sensibili la respingeri şi critici. Refuzul lor de a abdica în faţa neputinţei şi a dependenţei de o altă persoană îi determină să manifeste o acută dorinţă de autodeterminare. Copiii ajung să se descurce singuri pe măsură ce înaintează în vârstă, pe când bătrânii privesc, de la an la an, cum dependenţa lor faţă de alţi oameni (partenerul de viaţă, propriii copii sau alte persoane) creşte.

Accentuarea trăsăturilor de caracter

Îmbătrânirea accentuează trăsăturile de caracter, fie ele pozitive sau negative. Teama de a nu fi înşelaţi sau furaţi îi determină să pună accentul pe siguranţă şi să ţină totul sub cheie. Când un lucru nu mai este la locul lui, pot deveni suspicioşi şi acuzatori, fără să ţină cont de relaţia cu ţinta acuzaţiilor lor.

Bătrânii obişnuiţi să fie tot timpul în atenţia oamenilor sau a partenerului au tendinţa de a căuta sprijin şi echilibru în altă persoană atunci când cei dragi nu le mai sunt în preajmă. Dacă nu găsesc pe cineva care să preia rolul pe care îl avea partenerul, încep să trăiască stări de depresie, care pot crea dezechilibru psihic şi alterarea stării de sănătate. Din cauza depresiei în care se afundă, îşi pierd pofta de viaţă. Până la identificarea unui posibil sprijin, nu mai sunt dispuşi să facă nimic. Rezultatul poate fi o cădere din punct de vedere psihic şi fizic.

Obişnuinţa de a sancţiona greşelile celor din jur se transformă într-o deficienţă marcantă la vârsta senectuţii. Cei care au vrut să deţină controlul în orice moment, la bătrâneţe vor fi şi mai dificili. Nimic din ceea ce fac ceilalţi nu li se pare bine făcut. Opusul acestora este reprezentat de oamenii care toată viaţa au căutat frumosul în cei din jurul lor şi au oferit constant circumstanţe atenuante celor care nu s-au purtat tocmai bine cu ei. La bătrâneţe sunt cei mai docili şi, datorită felului lor de a fi, au un psihic şi o sănătate fizică mult mai echilibrate.
Într-o zi… nevoile lor vor fi ale noastre
Atitudinea faţă de semnele „timpului” când părinţii devin dependenţi de copii este influenţată în mod esenţial de factorul cultural. Acesta joacă un rol extrem de important în conturarea atitudinilor sociale faţă de vârstnici şi nevoile lor. Într-o societate în care sunt valorizate tinereţea şi puterea economică, în care oamenii se află într-o continuă competiţie, în care mulţi au pierdut bucuria de a trăi şi duc o viaţă dominată de stres şi anxietate, de multe ori bătrânii nu sunt apreciaţi.

După pensionare, mulţi nu mai sunt implicaţi în activităţi productive. Se observă facil că un om nu este perceput ca „bătrân” atâta timp cât continuă să-şi menţină relaţiile sociale şi să aibă preocupări productive. Nu devine o problemă pentru familie câtă vreme este încă activ şi independent. Când dependenţa lui de o altă persoană creşte, atunci multe familii se confruntă cu realitatea şi complexitatea bătrâneţii şi au probleme în acceptarea şi îngrijirea lor. Căminele pentru bătrâni şi îngrijitorii la domiciliu par a fi o soluţie, însă puţini sunt cei care pot beneficia de astfel de servicii (mai ales de calitate). Soluţia morală este alta. Părinţii bătrâni au nevoie de copiii lor, cei în care au investit timp şi dragoste. Copiii trebuie să simtă obligaţia de a-şi organiza viaţa şi în funcţie de nevoile părinţilor vârstnici.

Din nefericire, pe chipul multor vârstnici întâlnim adesea urme de amărăciune şi depresie. Schimbarea depinde de noi, pentru că, într-o atmosferă de respect, acceptare şi dragoste, bătrânii pot fi fericiţi, senini şi prietenoşi, rareori cultivând resentimente. Atâta timp cât fiecare dintre noi respectă nevoile celuilalt, putem trăi împreună în armonie. Resemnarea bătrânilor o regăsim adesea în expresia „va trece şi asta”. Cu privire la aceasta, cunoscutul umanist Claire Rayner spunea: „Era vorba preferată a bunicii mele, pe care o rostea în orice situaţie. Atunci când totul pare un dezastru, când situaţia devine absolut înspăimântătoare, când totul e frumos şi îţi e bine şi eşti fericit…, repetă-ţi întruna cele patru cuvinte. Ele te vor ajuta să scoţi esenţa din ceea ce este bun şi să înduri cu stoicism ceea ce este rău”[7].

Fiecare generaţie trece prin anotimpurile specifice vârstei, iar viitorul de azi va fi, pentru fiecare dintre noi, prezentul de mâine. Dacă la început ne bucura zâmbetul părinţilor deasupra leagănului şi ne simţeam în siguranţă alături de ei, va veni o vreme când rolurile se vor schimba. În suferinţa lor, părinţii vor avea nevoie de zâmbetul nostru. Vor avea nevoie să se simtă în siguranţă când ne aşezăm lângă ei pe patul de suferinţă sau atunci când temerile îi doboară.


[1] www.dictsociologie.netfirms.com
[2] Conform unor studii realizate de Diviziunea Naţiunilor Unite pentru Populaţie, care pot fi consultate la www.undp.ro
[3] Roger Fontaine, Psihologia îmbătrânirii, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 23
[4] www.insse.ro
[5] www.who.int
[6] Kurt Wolf, The Biological, Sociological and Psychological Aspects of Aging, Greenwood Publishing Group, 1959, p. 72
[7] Helen Exley, Înţelepciune pentru mileniul III, New York, Exley Publishing, 2004