Testamentul lui Iisus le-a lăsat moştenitorilor două beneficii: o perspectivă sigură asupra istoriei şi o viziune revoluţionară cu privire la refacerea chipului lui Dumnezeu în om. Biserica trebuie să-şi recitească testamentul, nu sub teroarea urgenţei născute din spaimă, ci cu un simţământ al importanţei şi al responsabilităţii care nu lasă loc timpului pierdut.

Simţământul urgenţei se instalează ca o consecinţă a spaimei de a nu eşua sau de a nu pierde (oameni, ocazii, timp, bunuri etc.). Urgenţa este, deci, un corolar al spaimei. Creştinismul de astăzi, aşezat de voci sonore sub auspiciile dispariţiei, poate uşor să cadă în capcana urgenţei de a recâştiga repede ce a pierdut. Spaima ca nu cumva tot mai mulţi să creadă prezicerile, lucru care ar amplifica efectul bulgărelui de zăpadă şi ar grăbi declinul Bisericilor, poate motiva creştinismul la măsuri de urgenţă, neînţelepte şi pasibile de ironie. Recent, o parohie catolică din Boston a apelat la o costisitoare campanie publicitară pentru a-şi recâştiga enoriaşii. Se răspândeşte simţământul că timpul este împotriva creştinismului.

Iisus Christos nu S-a aflat sub presiunea timpului. Acesta a fost probabil un detaliu tulburător şi intrigant pentru cei care se aflau în preajma Sa și care simţeau adesea urgenţa momentului sau necesitatea unei măsuri imediate. Fraţii lui Iisus erau iritaţi că El amână să-Şi prezinte proiectul în faţa liderilor religioşi din Ierusalim. Discipolii Săi erau nedumeriţi de ideea lui Iisus de a vorbi în pilde greu de înţeles, o strategie care întârzia adeziunea mulţimilor la cauza politică sperată. Iudeii se simţeau exasperaţi de refuzul lui Iisus de a tranşa problema printr-un semn sau o declaraţie directă a mesianităţii Sale. La gura mormântului, nici Mariei sau Martei nu le-a fost la îndemână să înţeleagă de ce Iisus nu a venit pentru a-l vindeca pe fratele lor, Lazăr. Iuda, măcinat până la nebunie de nehotărârea lui Iisus de a pune stăpânire pe tron, a decis să acţioneze. Petru nu a putut înţelege de ce Iisus nu încerca să Se apere şi a scos el sabia. Frustrarea acestora şi a tuturor celor care aşteptau ca Iisus să trateze timpul, oportunităţile şi cuvintele într-o manieră intuibilă este evidentă pe paginile Evangheliilor.

În dese rânduri, pentru Iisus, timpul ideal era încă în viitor. Altfel spus, Iisus părea conştient de existenţa unei rezerve de timp atunci când timpul părea epuizat. Cuvintele Învăţătorului din discursul Său testamentar, din Ioan 13 – 17, sunt neobişnuite, enigmatice. Petru nu înţelege ce vrea Iisus să-i transmită prin cuvintele „Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu; dar mai târziu vei veni” (Ioan 13:36). Filip este încurcat de revelaţia despre unitatea profundă dintre Tatăl şi Iisus (Ioan 14:9). Iar Iisus Însuşi admite: „V-am spus aceste lucruri în pilde” (Ioan 16:25). Abia după următoarele cuvinte, discipolii Săi încep să înţeleagă mesajul transmis: „Ucenicii Săi I-au zis: „Iată că acum vorbeşti desluşit, şi nu spui nici o pildă” (Ioan 16:29).

 Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta.

Ioan 16:12

Încărcat de simbolism este și contextul în care Iisus a ţinut discursul Său testamentar. Descriind momentul în care Învăţătorul le-a spălat picioarele discipolilor Săi, Ioan foloseşte verbul tithemi pentru a descrie dezbrăcarea lui Iisus de haina Sa, înainte de a lua ligheanul (Ioan 13:4), același verb folosit și când s-a referit la „dezbrăcarea” lui Iisus de propria viaţă în favoarea păcătoşilor (Ioan 10:11,15,17). De asemenea, verbul lambano exprimă atât îmbrăcarea lui Iisus după ce spală picioarele ucenicilor, cât şi gestul Său de a-Şi lua viaţa înapoi după ce Şi-a oferit-o ca jertfă (Ioan 10:17,18). Cele două verbe creează o paralelă imposibil de neglijat între gestul spălării picioarelor şi moartea Sa ispăşitoare, dar nici Petru (care a vrut să se opună gestului lui Iisus de a-i spăla picioarele) şi nici ceilalţi ucenici nu au înţeles-o atunci. Pentru ei, discursul testamentar al lui Iisus este marcat de skleros logos, adică “vorbiri dificile” sau cuvinte care erau “prea de tot”. Ucenicii şi-ar fi dorit o vorbire deschisă, clară, dar, se pare că nici măcar în discursul testamentar al lui Iisus nu au avut parte de ea.

În realitate, tocmai în această caracteristică a manierei în care Iisus Îşi aborda lucrarea este dezvăluit un secret important al strategiei Lui. Iisus nu era marcat de urgenţa care se naşte din spaimă, pentru că ştia că nu există măsuri rapide pentru întemeierea Împărăţiei Sale sau pentru salvarea celor în favoarea cărora Îşi oferea viaţa. Jertfa Sa nu a fost o soluţie de urgenţă, ci punctul culminant al unui plan elaborat încă dinainte de întemeierea lumii. Maniera în care Iisus interacţionează cu cei pe care îi dorea salvaţi accentuează ideea unei construcţii de durată, migăloasă chiar, pentru că ţinta Sa – refacerea chipului lui Dumnezeu în om – este o capodoperă care nu se poate realiza fără respectarea cerinţelor fiecărei etape.

În acelaşi timp, cuvintele de rămas bun ale lui Iisus conţin cel mai clar, eficient şi încurajator mesaj pe care ar fi putut să îl transmită discipolilor Săi. Discursul cuprinde o panoramă a istoriei, o schiţă a curgerii timpului pînă la revenirea Sa. Iisus Şi-a anunţat moartea şi învierea (Ioan 14:19), înălţarea (Ioan 14:12), trimiterea Duhului Sfânt, ca un alt Mângâietor[1] (Ioan 14:26), şi revenirea (Ioan 14:18). În plus, din cuvinte Sale reiese că nu a intenţionat să-Şi ermetizeze mesajul, ci, dimpotrivă, a căutat să-L facă revelator şi edificator: „V-am spus aceste lucruri acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se vor întâmpla, să credeţi” (Ioan 14:29). Ca unul care îi iubea, Iisus nu Şi-a limitat discursul, ci a respectat limitele celor cu care avea de-a face. Nu din resemnare, ci tocmai din preocuparea de a-i câştiga la timp.

Bisericile creştine au mandatul de a construi sub acest blazon al perseverenţei şi răbdării divine. Este nevoie de o perspectivă inspirată pentru a putea renunţa la mirajul eficienţei imediate şi aritmetice, pentru o metamorfozare de profunzime. Bisericile vor cunoaşte succesul lui Christos, dacă acceptă şi folosesc moştenirea lăsată de Maestru.


[1] pentru evrei Menahem - Mângâietorul - era un titlu mesianic
Norel Iacob
Pentru Norel Iacob, studiile universitare și post universitare în domeniul religiei au reprezentat mijloace pentru a interacționa mai bine cu vastul domeniu al spiritualității umane. Iar din pasiunea pentru comunicare relevantă în acest domeniu, la scurt timp după terminarea studiilor, s-a implicat în media, realizând emisiuni TV și radio. Din 2009, este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.