Problema suferinţei umane îi preocupă deopotrivă pe atei şi credincioşi. Pe cei dintâi, căutarea unui răspuns îi duce pe culmile disperării. Pe ceilalţi, suferinţa îi aşază inevitabil în faţa unei dileme: de ce există atâta suferinţă în lume, dacă Dumnezeul care a creat-o este iubitor şi omnipotent?

Este simplu să citezi textele biblice care afirmă dreptatea, dragostea şi puterea Creatorului. Dar cum le poţi susţine veridicitatea în faţa dovezilor suferinţei?

Toate râurile se varsă în mare…

Ne naştem, trăim şi murim în suferinţă. Există un consens universal în această privinţă. De fapt, s-ar putea crede că esenţa condiţiei umane este suferinţa. Durerea fizică şi frământările interioare sunt componentele existenţei efemere. Vorbind despre soarta omului, înţeleptul Solomon scria că „toate zilele lui sunt pline de durere şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea nu are odihnă în inima lui” (Eclesiastul 2:23). Şi dacă sunt dureri pe care omul învaţă să le îndure, sunt şi dureri care par de nesuportat şi care biciuiesc mintea cu aceeşi întrebare – de ce?

Deseori, discuţia despre suferinţa umană începe de la Holocaust. S-au scris pagini întregi despre grozăviile „soluţiei finale”, de la Mai este oare acesta un om? a evreului Primo Levi, până la Noaptea lui Elie Wiesel. Într-un limbaj rece, metalic, Wiesel descria grozăviile pe care le-a văzut şi îndurat în lagăr. Bebeluşi arşi în gropi comune, femei şi bătrâni ucişi ca animalele în abator, oameni ţinuţi goi-puşcă în gerul iernii, copii dezumanizaţi în aşa măsură, încât şi-au ucis părinţii pentru o cojiţă de pâine, oameni care recitau rugăciuni în neştire şi sfârşeau prin a-şi pierde credinţa. Noaptea se încheie sec, placid. După ani de chin şi orori, în ajunul eliberării, Wiesel şi-a pierdut tatăl, fără să-i poată spune rămas bun. „Nu am plâns”, scrie el, „şi mă durea îngrozitor această neputinţă de-a plânge. Dar nu mai aveam lacrimi”[1].

Războaiele din Irak şi Afganistan, valul ucigaş care a lovit coatele Asiei în decembrie 2004, atentatele de la World Trade Center, Madrid şi Londra, sângerosul conflict din fâşia Gaza, genocidele şi epurările etnice din Bosnia, Rwanda, Cambodgia şi regiunea Darfur, milioanele de victime ale drogurilor, alcoolului, tutunului, epidemiilor, cutremurelor, foametei – sunt tot atâtea dovezi recente ale suferinţei din lume, dovezi care îi fac pe mulţi să se întrebe dacă este adevărat ceea ce afirmă teologia creştină despre Dumnezeu.

Teologul Millard Erickson făcea distincţie între răul natural şi răul moral. Dacă răul moral (crime, abuzuri, războaie, discriminări etc.) poate fi atribuit alegerilor greşite ale fiinţelor înzestrate cu inteligenţă şi liber arbitru, răul natural (cutremure, furtuni, inundaţii, secetă, erupţii vulcanice, boli şi epidemii) pare să nu aibă explicaţie. De ce nu intervine Dumnezeu pentru a opri fenomenele care provoacă o necurmată suferinţă? Abatele Pierre scria: „Se crede, după cum am aflat de curând, că pe pământ au trăit optzeci de miliarde de oameni. Câţi au avut parte de o viaţă dureroasă, câţi s-au chinuit, câţi au suferit… şi pentru ce? Da, Doamne, pentru ce” ? Dacă Dumnezeu este o Fiinţă iubitoare şi atotputernică, de ce există suferinţă? Râuri de suferinţă se varsă în marea istoriei şi pare că marea tot nu se umple. Până când va trebui să fie plătit acest tribut al suferinţei? Şi care este rostul lui?

Fără îndoială, i-ar fi stat în putere lui Dumnezeu să înlăture printr-un miracol consecinţele celui dintâi păcat săvârşit de fiinţa omenească; dar asta n-ar fi însemnat un bine foarte mare dacă n-ar fi fost gata să înlăture şi consecinţele celui de-al doilea păcat, apoi al celui de-al treilea şi aşa mai departe mereu.

Biblia – o carte despre suferinţă

Suferinţa este prezentă încă de pe primele pagini ale Bibliei. După ce cuplul primordial, Adam şi Eva, a nesocotit avertismentele divine, mâncând din rodul pomului oprit, suferinţa a devenit parte a vieţii umane. Dumnezeu i-a spus femeii: „voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău…” (Geneza 3:16). Bărbatului i s-a spus: „blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale. (…) În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărînă te vei întoarce” (Geneza 3:17.19). „Fără îndoială”, remarca scriitorul şi apologetul creştin C. S. Lewis, „i-ar fi stat în putere lui Dumnezeu să înlăture printr-un miracol consecinţele celui dintâi păcat săvârşit de fiinţa omenească; dar asta n-ar fi însemnat un bine foarte mare dacă n-ar fi fost gata să înlăture şi consecinţele celui de-al doilea păcat, apoi al celui de-al treilea, şi aşa mai departe mereu”[3]. În a doua generaţie – Cain şi Abel – apăreau deja invidia, mânia şi fratricidul.

Scriind în primul rând pentru contemporanii lor, profeţii Vechiului Testament s-au referit adeseori la problema suferinţei, considerată o consecinţă a păcatului. „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor” (Isaia 13:11). Suferinţele nu erau, în viziunea profeţilor, rezultate ale circumstanţelor politice, economice şi sociale, ci urmări ale încălcării Legii morale şi ale idolatriei. Ideea suferinţei ca urmare şi ca pedeapsă a păcatului transpare aproape din fiecare pagină a scrierilor profetice din Vechiul Testament. Totuşi, profeţii nu au afirmat că suferinţa este întotdeauna o consecinţă a păcatului. Dacă, uneori, Divinitatea a pedepsit păcatul prin secetă, foamete sau epidemie, aceasta nu înseamnă că fiecare secetă, foamete sau epidemie este o intervenţie directă din partea lui Dumnezeu, cu scop punitiv.

Preocuparea de a împăca iubirea divină cu realitatea suferinţei este atât de mare, încât, adeseori, este pierdut din vedere un personaj important – diavolul. Numit în Biblie „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30), „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) şi „domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2:2), Satana este cel care contribuie esenţial la amplificarea suferinţei umane. Vizionarul Ioan asocia suferinţa cu activitatea malefică a diavolului: „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile” (Apocalipsa 2:10), iar apostolul Petru îi avertiza pe credincioşi că „potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri, în lume, trec prin aceleaşi suferinţe ca şi voi” (1 Petru 5:8-9).

Istoria omenirii într-o propoziţie

O veche poveste orientală spune că un monarh i-a poruncit odată, istoricului de la curte, să îi scrie o istorie a omenirii. Când a terminat de scris câteva zeci de volume, istoricul s-a prezentat, înaintea majestăţii sale, cu Istoria completă a omenirii. Foarte ocupat cu problemele politice şi războaiele pe care le purta cu vecinii, monarhul i-a cerut să sintetizeze şi să reducă la jumătate numărul de volume.

Istoria s-a repetat a doua oară şi, de fiecare dată când istoricul se înfăţişa înaintea tronului, i se cerea să reducă numărul de volume, pentru că monarhul era ocupat. După mulţi ani, când istoria omenirii fusese rescrisă într-un singur volum, istoricul l-a regăsit pe monarh, îmbătrânit şi bolnav, trăgând să moară. Acesta l-a rugat să îi sintetizeze istoria omenirii într-o propoziţie. „Majestate”, şopti istoricul la urechea muribundului, „oamenii suferă şi mor”.

Sunt prezentate în Biblie cazuri când leproşii, orbii, surzii şi demonizaţii au fost vindecaţi. Dar Dumnezeu nu i-a vindecat pe toţi leproşii, orbii, surzii şi demonizaţii. Există suficiente argumente biblice că El poate să anihileze răul şi să suprime suferinţa. Totuşi, conform Bibliei, înlăturarea completă a răului şi suferinţei este amânată până la un moment pe care omenirea nu îl cunoaşte.

Un Om obişnuit cu suferinţa

Lunga istorie a suferinţei se împarte în două: înainte şi după Christos, înainte şi după cruce. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este gestul prin care Dumnezeu a demonstrat universului că El nu stă ascuns undeva, în slavă, lăsându-i pe bieţii oameni să se târască în chinuri şi durere. Fiul lui Dumnezeu a luat natura umană pentru a suferi împreună cu cei ce suferă. Într-o binecunoscută profeţie mesianică, profetul Isaia îl descrie astfel pe Iisus Christos: „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53:3-5). „Dacă Dumnezeu nu este nimic mai mult decât o invenţie a omului, atunci omul a scornit nu doar un Dumnezeu, ci Unul care a suferit infinit mai mult decât făptura, decât orice făptură pe care a creat-o”[4]. Din poemul profetic al lui Isaia se distinge, cu claritate, o idee, şi anume că Iisus a purtat durerile şi suferinţele noastre. Ca Om nevinovat, şi-a însuşit lacrimile, durerile şi pedeapsa celor vinovaţi, adică ale noastre.

Dumnezeu nu numai că participă la suferinţele noastre, dar face din ele suferinţele Lui şi aduce moartea în viaţa Lui.

Jurgen Moltmann, teolog creştin

Dumnezeu a cunoscut mai dinainte istoria omenirii. A ştiut despre căderea omului în păcat, precum şi despre suferinţele lui Iisus Christos. Şi totuşi, a creat! Iar faptul acesta ne dă încredere că, dincolo de istoria lumii îndurerate va fi un timp al bucuriei.

Premianţi în „Şcoala Suferinţei”

Suferinţa, în formele ei cele mai crunte, determină cel puţin două reacţii. Unii s-au răvrătit împotriva lui Dumnezeu, acuzându-l sau negându-i existenţa. Alţii au văzut în suferinţe o intervenţie divină în propriile vieţi. Acesta a fost, de pildă, cazul lui Edith Stein (1891-1942), o evreică născută în Germania şi convertită la catolicism la vârsta de 29 de ani. Edith, care se alăturase între timp ordinului călugăriţelor carmelite, a fost arestată în august 1942 şi dusă la Auschwitz, unde a murit în camera de gazare. Biletul pe care i l-a trimis superioarei, înainte de a ajunge în lagăr, conţinea aceste cuvinte – Ave Crux, spes unica (Slavă Crucii, unica noastră speranţă). Dacă pentru individul de la început de mileniu trei, suferinţa pare mai degrabă „o exigenţă a sfinţeniei creştine”[5], unii dintre cei pe care suferinţa i-a mutilat fizic şi psihic au perceput-o ca pe un mod în care Dumnezeu le-a transformat gândirea, pregătindu-i pentru întâlnirea cu El.

Aceasta a fost şi înţelegerea pastorului şi teologului Dietrich Bonhoeffer care, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, a făcut parte din mişcarea de rezistenţă împotriva nazismului. Arestat în 1943, Bonhoeffer a rămas încătuşat până aproape de sfârşitul războiului. În timpul întemniţării, el a scris mai multe scrisori şi note, publicate post-mortem sub titlul Scrisori şi note din închisoare. „Este un lucru bun”, scria Bonhoeffer, „să învăţăm cât mai repede că Dumnezeu şi suferinţa nu sunt în opoziţie ci, mai degrabă şi în mod necesar, converg. Pentru mine, ideea că Dumnezeu Însuşi suferă este, de departe, cel mai convingător element al doctrinei creştine”. Bonhoeffer a fost executat prin spânzurare, cu o lună înainte ca Germania nazistă să capituleze. Unul dintre martorii care au asistat la execuţie a povestit ulterior că, înainte de părăsi celula, Bonhoeffer a îngenuncheat şi a rostit o rugăciune.

Suferinţa este întotdeauna un rău şi nu trebuie niciodată căutată sau glorificată. Dar acest rău poate duce la culmi de omenie.

Abatele Pierre

În 2009 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea pastorului Richard Wurmbrand (1909-2001), un om care a acceptat suferinţa ca pe o şcoală a lui Christos. Născut la Bucureşti, s-a convertit la creştinism şi a petrecut 14 ani în închisorile comuniste, din cauza convingerilor sale religioase. A fost torturat şi înfometat, dar a ieşit din închisoare doar pentru a vorbi lumii despre iubirea lui Dumnezeu cu un entuziasm pe care şi l-a păstrat până la sfârşitul vieţii. A fost supranumit „apostolul Pavel al Cortinei de Fier”. Suferinţele îndurate nu l-au îndepărtat de Dumnezeu, ci i-au întărit convingerea că suferinţa este un mod de a-l imita pe Christos şi de a te apropia de El. „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” scria apostolul Pavel (Romani 8:28), „căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii” (Evrei 12:6-7). Suferinţa poate fi un mijloc prin care Dumnezeu corectează natura umană deformată de păcat. Uneori, Dumnezeu poate fi văzut mai bine prin ochii înlăcrimaţi. Nu este poezie, ci mărturia celor care L-au întâlnit prin suferinţă.

Finalul schimbă perspectiva

Problema suferinţei nu are soluţii umane. Este o ecuaţie cu suficient de multe necunoscute, încât să poată fi rezolvată doar de Dumnezeu. Este de apreciat sinceritatea cu care Erickson recunoştea că „nu ar trebui să avem aşteptări prea mari de la tratarea problemei răului. Va trebui să ne mulţumim cu ceva mai puţin decât o rezolvare completă. Este important să se recunoască faptul că aceasta este o problemă foarte dificilă, probabil cea mai dificilă dintre toate problemele intelectuale care stau în faţa teismului”[6].

Uneori, suferinţa este cauzată de neascultarea de Dumnezeu. Alteori, Dumnezeu testează credinţa oamenilor prin necazuri şi dureri. Unele necazuri vin asupra omului tocmai ca rezultat al loialităţii lui faţă de Dumnezeu. Unele necazuri vin asupra omului tocmai ca rezultat al loialităţii lui faţă de Dumnezeu. Pentru fiecare dintre aceste situaţii găsim exemple în Biblie, dar uneori este greu să înţelegem modul în care intenţiile, alegerile şi faptele omului se îmbină cu intenţiile, alegerile şi actele divine. Această dificultate derivă din distincţia calitativă dintre Creator şi creatură. Relaţiile dintre oameni nu sunt un şablon prin care să înţelegem relaţia dintre om şi Dumnezeu.

Nu putem pătrunde rostul sau sensul suferinţei umane fără o înţelegere mai largă a istoriei acestei lumi. Dacă Dumnezeu n-ar exista, răspunsul ar fi simplu: suntem o rasă degenerată, cu instincte de fiare sălbatice şi supravieţuiesc cei mai puternici. Nu există niciun sens. Nu există nicio speranţă. Dar Dumnezeu există şi a creat această lume, cu mâinile Lui. În consecinţă, istoria omenirii are un sens pe care îl cunoaşte cel puţin El. Lumea se îndreaptă spre un punct exact. Cartea Apocalipsei vorbeşte explicit despre sfârşitul acestei lumi, cu tot ce înseamnă ea – ură, război, crimă, viol, suferinţă, moarte – şi, în acelaşi timp, anunţă instaurarea unei noi realităţi: „apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră” (Apocalipsa 21:1). În acest univers refăcut, Dumnezeu „va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).

Cartea Genezei prezintă povestea tânărului Iosif, unul dintre cei doisprezece fii ai patriarhului Iacov. Vândut ca sclav de fraţii săi, Iosif şi-a pierdut o parte din anii tinereţii muncind în palatul unui stăpân egiptean. Ulterior, a fost aruncat în temniţă pentru o vină născocită. Este uşor de presupus că, în toţi aceşti ani de robie, nedreptate şi suferinţă, Iosif nu a înţeles care este sensul evenimentelor din viaţa lui. Mai târziu, când a ajuns, graţie providenţei divine, al doilea om după faraon, în Egipt, perspectiva asupra propriei vieţi s-a schimbat.

Reîntâlnindu-i pe fraţii lui după mulţi ani, Iosif le-a spus: „Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră. (…) Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu” (Geneza 45:5.8). Iosif nu a negat faptul că intenţiile fraţilor săi au fost rele. Trădarea lor, motivată de invidie şi ură, merita să fie pedepsită. „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine” (Geneza 50:20). Finalul a schimbat perspectiva asupra evenimentelor din trecut. Întrebările chinuitoare şi-au găsit răspunsul iar suferinţa îndurată în anii tinereţii a dobândit un sens.


[1] Elie Wiesel, Noaptea, Bucureşti, Univers, 2005, p. 121
[2] Abatele Pierre, Doamne, de ce?, Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 9. Henry Grouès, numit şi Abatele Pierre - călugăr capucin, fondator al Mişcării Emmaüs, votat de telespectatorii postului tv France Télévision drept unul dintre cei mai importanţi trei francezi din istorie.
[3] C. S. Lewis, Problema durerii, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 77
[4] Clifford Goldstein, Raţiuni ale inimii, Bucureşti, Viaţă şi Sănătate, 2004, p. 55
[5] Tereza Brânduşa Palade, „Ave Crux, spes unica - Sensul suferinţei în viziunea lui Edith Stein", Idei în dialog, august 2008
[6] Millard Erickson, Teologie creştină, Oradea, Cartea Creştină, 2004, p. 362