Sportul care îţi distruge viaţa

12956

În 2011, jucătorul de fotbal american Dave Duerson s-a sinucis, învins de pierderile de memorie, durerile de cap, problemele de vedere, depresie, dar și de dezintegrarea vieţii personale. El și-a încheiat viaţa cu rugămintea ca creierul său să fie donat „băncii de creiere a NFL" pentru cercetări. Ce au descoperit cercetătorii atunci au descoperit și alţii în prezent, la un jucător de rugby și unul de fotbal american, anunţă un studiu publicat în jurnalul Acta Neuropathologica.

Așa-numita „bancă de creiere a NFL” este de fapt Centrul pentru studiul encefalopatiei cronice traumatice, care a reușit să îi confirme diagnosticul după ce acesta a murit, lăsând 4 copii în urmă. Encefalopatia cronică traumatică a fost identificată încă din anii 1920 drept „demenţa pugilistică”, dar a fost observată și în afara acestui sport abia începând cu anul 2002.

Este o boală degenerativă progresivă care apare la persoanele cu traume craniene repetitive. Aceste traume duc la degenerarea ţesutului cerebral și acumularea de proteine anormale cunoscute sub numele de proteine tau. Modificările, care presupun dificultăţi de concentrare, pierderea memoriei, confuzie, tremor, dificultăţi de vorbire, depresie, agresiune și incapacitate de autocontrol, pot să apară după luni, ani sau chiar decenii de la ultima lovitură primită. Boala nu poate fi tratată și până la momentul actual nici nu poate fi identificată decât prin analiza ţesutului cerebral postmortem.

Un nou studiu, aceleași concluzii

Patrick Grange juca pentru echipa Chicago Fire Reserve MLS și avea 29 de ani când a murit, în 2012. Barry Taylor avea însă 77 de ani, când a murit anul trecut. El jucase rugby în Asutralia pentru 19 ani înainte să devină antrenor. Studiile au demonstrat că Grange avea ECT în stadiul 2, iar Taylor suferea de boală în stadiu sever. Însă ambii au murit, deși existau și diferenţe în stadiul bolii, al perioadei de ani în care au jucat și a vârstei la care a apărut boala. Cercetătorii încep să înţeleagă că nimeni nu este imun la pericolele acestor sporturi.

„Când se apropie sezonul sportiv, îmbrăţișăm atitudinea de tip «să înceapă jocurile!» și contemplăm noi runde de suferinţe fizice, rupturi de ligamente și meniscuri, fracturi și comoţii — din confortul canapelelor din sufragerie. Probabil că noi nu ne vedem ca pe romanii care consumau barbarie în Colosseum. Mulţi nu am analizat niciodată cu adevărat preţul leziunilor sportivilor”, scria pastorul Tim Ponder, în Adventist Review.

Sunt deja câţiva ani de când cercetătorii avertizează că sporturile de contact vin la pachet cu un pericol extrem al unui sfârșit atât de tragic. Loviturile la cap nici nu trebuie să provoace comoţii, pentru a provoca schimbări ale materiei albe, dacă se întâmplă în mod repetat, susţine un studiu publicat în decembrie 2012 de jurnalul Neurology. Iar dacă la început se puneau aceste probleme doar în dreptul pugiliștilor, din ce în ce mai multe studii elimină orice îndoială cu privire la faptul că practicarea unui sport de contact, fie fotbal american, rugby, hockey, box, kick-box, lupte etc., predispune jucătorii la deteriorare cerebrală.

Arenele contemporane

Nu suntem ca „romanii care consumau barbarie în Colosseum”, dar pentru noi astăzi „eroii noștri sportivi sunt războinicii noștri”, spune psihologul Robert Cialdini, citat de Alina Kartman, care dezvoltă subiectul „arenelor contemporane” în ediţia de martie a revistei Semnele timpului.

În Statele Unite, cei mai mulţi „romani” se strâng în jurul fotbalului american, aproximativ 46%, potrivit unui sondaj efectuat de Harris Interactive în 2013. Însă fotbalul american este și unul dintre sporturile în care apar cel mai des cazuri tragice, precum cel al lui Dave Duerson. Este o chestie știută, dar prea puţin băgată în seamă, atât de cei care își sacrifică viaţa pentru laurii unei cariere sportive, cât și pentru cei care îi aplaudă și îi împing de la spate.

În 2006, o curte judecătorească a dat câștig de cauză familiei jucătorului Mike Webster, care a acuzat Liga Naţională de Fotbal American că nu i-a acordat despăgubiri financiare pentru traumele ireversibile din timpul activităţii sale sportive, după ce acesta a decedat din pricina unor comoţii cerebrale multiple. Așa se face că în prezent NFL trebuie să plătească unor jucători despăgubiri de 765 de milioane de dolari în decursul a 20 de ani, în care, dacă își menţine ritmul actual de profit, va cumula nu mai puţin de 180 de miliarde de dolari, așadar pentru ei despăgubirile înseamnă cât pierderea unei picături dintr-un ocean. În alte cuvinte, „se merită”.

Noi însă ce scuză avem pentru a gândi în acest fel? „Atunci când vedem un sportiv pe podium, atunci când vedem un atlet strângându-și în mână trofeul, suntem datori să reţinem că avem în faţa ochilor un om care și-a plătit gloria, uneori cu vârf și îndesat. Dacă a meritat, numai el poate spune”, scrie Alina Kartman.