„Iată că te-am săpat pe mâinile Mele.” (Isaia 49:16)
Problema alcoolismului este deseori greșit înţeleasă, chiar și de către cei mai dornici să ajute. În cazul creștinilor practicanţi, ceea e diferenţiază între a fi un sprijin bun și a agrava situaţia este, de multe ori, simpla perspectivă.
În comuna Sadova, din judeţul Suceava, în curtea unui sătean se găsește o cruce gravată cu un mesaj inedit: „Această cruce s-a ridicat pe cheltuiala poporenilor din Sadova întru preamărirea lui Dumnezeu, în amintirea zilei de 30 august 1894, cînd s-au lepădat de beţie și au juruit trezire cu silinţa lor.”[1] Astăzi, 7 din 10 români spun că au consumat alcool în ultimul an, 87% dintre ei, în ultima lună[2].
Nimeni nu începe să consume alcool cu gândul de a deveni alcoolic, însă alcoolul se impune ca dependenţă pentru că aduce foarte repede o senzaţie de plăcere. Organismul se obișnuiește rapid cu senzaţia și începe să aibă nevoie de o cantitate din ce în ce mai mare de alcool pentru a reproduce plăcerea iniţială. La scurt timp, consumatorul își dă seama că nu mai e realist să aștepte plăcerea, însă constată că, atunci când nu bea, se simte foarte rău și atunci continuă să consume pentru a evita potopul de senzaţii neplăcute sau chiar durerea pe care i le provoacă sevrajul[3].
Funiile care îl leagă
Cercetătorii au observat că unii consumatori de alcool au o predispoziţie biologică spre consum. După unele calcule, factorul genetic răspunde de 40-60% din vulnerabilitatea unui om în faţa adicţiei[4]. Iar dependenţa pare, în foarte multe cazuri, o trăsătură de familie.[5] Oamenii de știinţă au presupus că ereditatea este foarte importantă aici, pentru că au constatat la copiii adoptaţi că aceștia tind să aibă rate de alcoolism similare cu părinţii biologici, în timp ce părinţii adoptivi nu sunt alcoolici[6]. Pe de altă parte, părinţii alcoolici le pot transmite copiilor nu neapărat gena alcoolismului, cât obiceiul toxic de a încerca să își rezolve sau să își aplaneze sentimentele prin consum de alcool[7]. Factorul psihologic este extrem de important în adicţie. El poate întări rolul presiunii sociale (cineva poate simţi că este mai apreciat de ceilalţi după ce a băut un pahar sau două) sau poate întipări niște mecanisme eronate de răspuns la durere, sau chiar un fel de a fi în lume (cineva poate bea ca să umple golul existenţial).
Ceea ce face dependenţa de alcool foarte greu de tratat este capacitatea ei de a produce schimbări structurale la nivelul creierului. Alcoolismul perturbă sistemul de reglare prin autocontrol, intervenind peste funcţionarea normală a secreţiei de dopamină, responsabilă cu întărirea, prin recompensă, a comportamentelor de dorit[8]. În cazul marilor și vechilor consumatori, centrul cerebral responsabil de motivare este scos din funcţiune, zona responsabilă de decizii rezonabile este și ea „anesteziată”. Aceste realităţi biologice îl împiedică pe alcoolic să înţeleagă raţional dezastrul în care se află. De aceea foarte mulţi alcoolici nu recunosc că au o problemă cu alcoolul sau tind să o minimalizeze, minţindu-se pe ei și pe alţii că ar putea renunţa oricând. Sau, dacă își înţeleg totuși starea deplorabilă, nu au capacitatea de a se motiva să iasă de acolo. În strânsă legătură cu incapacitatea de a se motiva, mulţi alcoolici au o stimă de sine foarte scăzută și nu simt că merită să lupte pentru ei înșiși[9].
Pe acest fundal, convingerea unor creștini că singurul motiv pentru care un beţiv rămâne un beţiv este propria lui alegere constituie o idee inadecvată și chiar greșită din punct de vedere medical.
Desigur că nu toţi alcoolicii suferă de dependenţă în același grad, însă, prin însăși definiţia ei, dependenţa este un handicap de alegere. Nu ne-am aștepta de la un om cu ambele picioare amputate să înceapă să alerge doar fiindcă un prieten care îi vrea binele insistă ca el să facă sport. Cu toate acestea, de la un alcoolic care, fizic, nu are în el resursele de a se vindeca se așteaptă forţă de decizie, disciplină și consecvenţă, uneori chiar și fără a rezolva problemele psihologice care l-au făcut mai vulnerabil în faţa dependenţei. Cum poate acţiona biserica mai eficient pentru a răspunde unui fenomen atât de complex precum alcoolismul?
„Nu-i spune lui Dumnezeu cât de mari sunt problemele tale; spune-le problemelor cât de mare este Dumnezeul tău” este o jumătate de adevăr. Adevărul complet este că nu am putea înţelege cu adevărat măreţia lui Dumnezeu, dacă nu am aprecia, mai întâi, corect dimensiunea problemelor noastre. |
Comunitatea care ajută cu adevărat
Sevrajul etilic este considerat urgenţă medicală și nu poate fi gestionat în siguranţă decât de către medici, cu ajutorul medicaţiei și al aparaturii de specialitate (urgenţă), însă tratamentul de după dezintoxicare, cel care presupune programe de susţinere emoţională și de reînvăţare a vieţii fără alcool, poate fi asumat de o comunitate de credinţă.
În cartierul Militari din Capitală, într-o zonă rău famată, frecventată de toxicomani, chiar între blocuri, a început în urmă cu câţiva ani construirea unei biserici creștine ortodoxe. Parohul acesteia spunea că biserica trebuia înadins să existe tocmai acolo. Încă de la început a împărţit 100 de chei ale bisericii în toată parohia, pentru ca lăcașul să se poată deschide oricând vrea cineva să se roage. Și nu doar atât. Preotul le-a deschis ușa și celor absorbiţi de vicii. Convins că „alcoolismul este un flagel”[10], a acceptat ca biserica pe care o păstorește să găzduiască săptămânal întâlniri ale unui grup de Alcoolici Anonimi (AA).
În Timișoara, o biserică catolică îi găzduiește pe Alcoolicii Anonimi. Pe unul dintre pereţii sălii e un mesaj cu bătaie lungă și pentru cel ajutat, și pentru cel care ajută:
„AA funcţionează pentru cei care cred în Dumnezeu, AA funcţionează și pentru cei care nu cred în Dumnezeu, dar AA nu funcţionează pentru cei care se cred Dumnezeu.”
De altfel, programul Alcoolicii Anonimi a fost conceput de doi foști alcoolici[11] care credeau, din experienţă, că, pentru a ieși din criză, alcoolicii au nevoie de experienţa spirituală pornită de la recunoașterea dependenţei ca boală și continuată ca un proces de edificare spirituală prin rugăciune și meditaţie.
Peste tot în lume, Alcoolicii Anonimi (AA) menţin politica de a nu fi confesionali. John Stewart, care și-a scris povestea în The Gardian, a intrat nu doar alcoolic, ci și ateu, la o întâlnire AA. Timp de o lună a participat zilnic la întâlniri, stând tăcut într-un colţ. Încă mai consuma alcool, iar regula întâlnirilor era că putea participa oricine, însă numai cine era complet abstinent putea vorbi. După o lună a cunoscut un participant care nu mai băuse nimic de cinci ani. L-a rugat să îi fie mentor (programul funcţionează cu ajutorul mentoratului din partea membrilor abstinenţi de mai multă vreme). Mentorul a acceptat și l-a întrebat dacă s-a rugat vreodată. „M-a asigurat că cei de la AA nu se așteaptă să Îl descopăr imediat pe Dumnezeu, dar că aș putea să fiu deschis pentru asta”, spunea Stewart. Declicul s-a produs când a aflat că Ringo Starr, unul dintre membrii formaţiei Beatles, pe care o diviniza, „L-a găsit pe Dumnezeu” în timp ce se lupta cu propria dependenţă. „Într-un final L-am acceptat și eu.” Jon a continuat să meargă timp de 14 ani la AA și, deși la momentul când își spunea povestea, mărturisea că și-a pierdut credinţa, era totuși ferm convins că participarea la AA îi salvase viaţa[12].
Un refugiu pentru oricine
O transformare radicală a trăit, în urmă cu mai bine de 30 de ani, și americanul Hal Gates. Deși era creștin adventist, Gates a cunoscut alcoolismul fiindu-i el însuși victimă. După ce a ieșit cu bine din criza în care se afla, a fondat SDA Regeneration, o asociaţie care organiza săptămânal întruniri pentru recuperarea dependenţilor și care s-au dovedit de foarte mare ajutor multor oameni. După o vreme și după un proces dificil de a accepta că propriii enoriași au nevoie de un astfel de program, Biserica Adventistă a girat proiectul lui Gates, ba chiar l-a adoptat la nivel global și l-a redenumit Adventist Recovery Ministries. Programul funcţionează și astăzi, cu ajutorul unor coordonatori specializaţi care instruiesc formatori în bisericile interesate să susţină întruniri de suport, oriunde în lume.
Programele Recovery se adresează atât dependenţilor, cât și familiei și prietenilor lor. Organizatorii își asumă astăzi ca misiune „ca toate bisericile adventiste să fie un refugiu în care oricine poate găsi adăpost și poate fi învingător prin Iisus Hristos”[13].
Există și biserici atât de marcate de această filosofie încât și-au asumat-o ca marcă definitorie. Fresh START Recovery Church[14] este o biserică dedicată în mod special persoanelor care suferă de diferite dependenţe. Toţi angajaţii acestei biserici protestante americane, de la reverendul care a fondat-o până la pastorii și trainerii care lucrează în cadrul instituţiei, s-au instruit pentru a lucra eficient cu persoanele dependente. Mai mult, predicile și închinarea prin muzică au fost adaptate tematicii de reabilitare.
Uneori însă, chiar și simpla colaborare a bisericii cu o organizaţie externă care deservește persoanele alcoolice poate produce transformări uluitoare. Cum a fost gestul făcut de un vicar anglican din Kent (Marea Britanie), de a înlocui vinul de la împărtășanie cu must. Vicarul aflase de la colaboratorii săi care lucrau cu alcoolici că vinul de împărtășanie era un impediment pentru participarea lor la slujbă. Și a știut ce decizie să ia, în ciuda opoziţiei pe care se aștepta să o întâmpine de la enoriașii „cu o ideologie devotată”. „Argumentul lor a fost că Iisus a folosit vin (fermentat) la Cina cea de taină, însă credinţa mea mă învaţă că, dacă Iisus ar fi fost aici în persoană, ar fi vrut ca oricine să se simtă bine-venit.”[15]
Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.