Fascinaţia trăită în universul copilăriei, cu sarabanda sa de istorii, trăiri și înţelesuri, este irepetabilă. Ca adulţi, suntem însă prea puţin conștienţi că, în frânturile acelui trecut magic, pot sta la pândă monștri, ascunși printre visuri, amintiri și zmeie, reactivându-se și rănindu-le posesorii, în timp ce îi anesteziază cu o senzaţie familiară de déjà-vu.

Sean McCurdy era un vânzător înnăscut. În liceu izbutise să vândă pe sume deloc neglijabile spaţiu publicitar în revista școlii, care devenise, după implicarea lui, dintr-o foaie modestă o revistă de 8 pagini.

Ca reprezentant comercial, era suficient de convingător ca să vândă orice, de la mașini la pantofi sau la mobilă pentru bebeluși. Putea să crească venitul unui departament de vânzări cu mai mult de 100%, însă avea o problemă majoră: nu reușea să păstreze un loc de muncă pentru mai mult de câteva luni.

După angajare, lucrurile păreau să curgă firesc pe o traiectorie a succesului – indiferent de locul de muncă și de natura mărfii pe care trebuia sa o vândă, Sean se descurca minunat. După care, inevitabil, se crea un conflict cu șeful, iar deznodământul nu întârzia să apară: Sean își pierdea jobul prin demisie sau prin concediere.

Treisprezece slujbe în doar patru ani l-au convins pe Sean că undeva exista o problemă; incapabil să își dea seama cum de se trezea în același montagne russe, el a apelat la sfatul unor psihologi, pentru a găsi un răspuns.

Doar că terapia avea să-l conducă pe o pistă pe care Sean ar fi considerat-o până atunci cel puţin absurdă. În spatele scenariului repetitiv, al cărui protagonist era, se ascundeau probleme vechi ale trecutului. Mai exact, furia înmagazinată în copilărie, când tatăl lui își abandonase familia, furie ce se manifesta acum împotriva figurilor masculine autoritare.

Codependenţa nu se vindecă de la sine

Termenul de codependenţă a fost folosit pentru a surprinde o serie de comportamente învăţate de membrii familiei unei persoane dependente (fie dependenţa de substanţe chimice, fie de muncă, sex, shopping etc.) în scopul de a-și gestiona propria durere emoţională și stresul cauzate de dependenţa celuilalt.

Codependenţa a fost identificată după ce au fost puse bazele organizaţiei Alcolicii Anonimi, când specialiștii implicaţi în recuperarea persoanelor dependente de alcool au descoperit cât erau de prinși în acest ciclu al dependenţei și ceilalţi membri ai familiei. Nu doar că aceștia puteau trăi aceeași intensitate a suferinţei ca persoana bolnavă, dar viaţa le era pur și simplu confiscată de efortul de a-l ajuta, de a-l ascunde pe cel dependent și de a se adapta la o dinamică familială diferită.

Înţelegerea problemelor de codependenţă pe care le dezvoltă familia unei persoane ce suferă de adicţie a condus la programe de suport și de recuperare a codependenţilor, precum Al-Anon și Alateen (acesta din urmă destinat adolescenţilor).

Gravitatea problemei este accentuată de perenitatea ei: problemele de dependenţă și codependenţă se transmit de-a lungul mai multor generaţii, dacă nu este întrerupt cercul vicios. Autorii volumului Labirintului codependenţei, doi psihiatri și un psiholog, redau o afirmaţie înduioșătoare, dar și impregnată de responsabilitate, a uneia dintre pacientele care au beneficiat de tratament pentru codependenţă la clinica lor: Nu sunt sigură că voi ajunge vreodată să fiu liniștită sau fericită, dar mi-am salvat copiii de suferinţă.”

În mod cert, o codependenţă tratată împiedică transmiterea, prin imitaţie, a caracteristicilor negative ale persoanei codependente la copiii săi. Iar portretul robot al codependentului este trasat în tușe mohorâte (de exemplu, persoana prinsă în codependenţă e sigură că fericirea ei depinde de ceilalţi, se simte excesiv de responsabilă pentru alţii, se îngrijorează și se luptă cu probleme ce sunt în afara controlului său, acţiunile ei sunt marcate de o polarizare extremă etc).

Pe de altă parte, nevoile emoţionale ale unui copil nu pot fi îndeplinite dacă părinţii se găsesc în deficit (iar rezervorul afectiv al dependentului sau codependentului este, de regulă, destul de gol).

Un adevăr tăios ca durerea

Unul dintre cele mai mari daruri pe care părinţii le pot oferi copiilor este rezolvarea problemelor vechi, astfel încât acestea să nu fie lăsate moștenire copiilor, pentru a le rezolva în locul lor, scrie Tyan Dayton, autoarea cărţii Drama interioară. Psihodrama și terapia experienţială. Ea observă faptul că traumele copilăriei sunt reactivate la adulţii ce provin din familii grav disfuncţionale în momentul în care aceștia devin părinţi.

Noţiunile noastre despre viaţă și familie se formează în copilărie, fapt pentru care suntem constrânși (sau condamnaţi, ar spune unii) să repetăm experienţa familiei pe care ne-o amintim.

Recreăm – sub amprenta unicităţii noastre, desigur – mediul familial în care am crescut, iar dacă în el au existat disfuncţii care ne-au produs suferinţă, retrăim durerea trecutului, din mai multe motive.

În primul rând, pentru că adultul are impresia că, reiterând trecutul, îl va corecta, în sfârșit, reparându-i greșelile. Persoanele codependente resimt într-un mod copleșitor dorinţa de a activa contextul familial cunoscut și de a așeza toate piesele la locul pe care ar fi trebuit să-l aibă dintotdeauna.

O femeie molestată fizic de tatăl ei plonjează în relaţii cu bărbaţi care o maltratează. Un băiat căruia părinţii i-au arătat mereu că n-a fost decât un copil nedorit se căsătorește cu o persoană secătuită afectiv. Se recompune astfel, inconștient, același mediu disfuncţional ca acela din care provin persoanele codependente, mai ales că un soi de busolă deviată le atrage spre persoane captive în nodurile aceluiași sindrom al dependenţei.

Un al doilea motiv pentru care suferinţa din copilărie este retrăită la maturitate este reprezentat de vinovăţia pe care adultul a purtat-o cu el de-a lungul anilor. Un copil poate considera că a jucat un rol în divorţul părinţilor, se poate autoflagela pentru un eșec pe care-l resimte dureros – acela de a nu fi fost capabil să-i ţină împreună pe părinţi.

În cartea sa Fiice perfecte. Fiicele adulte ale alcoolicilor, Robert J. Ackerman, profesor emerit al Universităţii Indiana din Pennsylvania, identifică în perfecţionism și lupta pentru control două consecinţe ale traumei traversate de copiii ai căror părinţi au divorţat. Efectele traumei se amplifică atunci când cel puţin unul dintre părinţi a fost alcoolic (sau cu altă dependenţă ce a distorsionat tiparul sănătos al relaţiilor intrafamiliale), astfel încât multe fiice adulte nu reușesc să divorţeze de divorţ.

Un al treilea motiv derivă din dorinţa de a trăi printre lucruri cunoscute, cu relativul sentiment de siguranţă pe care îl conferă acestea.

Periplurile unui familiar care înstrăinează

Siguranţa este o nevoie mult mai stringentă pentru un codependent decât pentru adultul normal.

Desigur, mediul din care provine poate să-i fi oferit prea puţină securitate, însă aceasta e singura normalitate pe care persoana codependentă a cunoscut-o, iar ea resimte nevoia presantă de a o reconstrui.

Păsările migratoare, speciile de pești care se reîntorc, înainte de moarte, din imensitatea oceanului în râurile unde s-au născut dovedesc că există – dăltuit în fiinţele vii – un instinct care ajută la găsirea drumului spre casă. Există și în oameni dorul după un acasă rescris perpetuu, în cele mai diferite experienţe și circumstanţe.

Tocmai din cauza acestor tipare înrădăcinate adânc, vindecarea este anevoioasă și, deși pare un paradox, atunci când se produce, ea poate afecta echilibrul celor apropiaţi, probând contaminarea lor profundă și imersiunea într-o codependenţă la care nu pot renunţa, pentru că a devenit prea familiară. Este motivul pentru care primul an în care alcoolicul renunţă la dependenţa lui este o probă de foc pentru rezistenţa familiei. Lee Taylor, coordonatoarea terapiei familiale la Castle Craig, vorbește despre modul în care sistemul de suport încurajează un alcoolic în dependenţa sa, devenind complice la dependenţă, chiar fără a conștientiza acest lucru. Soţia, copiii, părinţii, colegii, prietenii îl acoperă pe alcoolic, mint pentru el, curăţă murdăria produsă, repară daunele, îi plătesc datoriile, așa că, într-un fel, dependentul nici nu are nevoie să se facă bine. Are cine să adune cioburile sparte. Cu cât membrii familiei sunt mai apropiaţi de alcoolic, cu atât devin mai absorbiţi de sarcina de a gestiona această problemă, îndeplinind roluri care favorizează viciul.

Fiecare membru al unei familii cu probleme joacă rolul de complice într-o oarecare măsură”, susţin autorii Labirintului codependenţei.

Robert J. Ackerman vorbește chiar despre confuzia de roluri, mai ales în cazul copiilor de sex feminin din familia unui alcoolic, care preiau ceva din rolul unei mame epuizate de gestionarea situaţiei sau aflate în relaţii conflictuale cu partenerul dependent. În asemenea cazuri, se poate vorbi de un incest emoţional, în care copilul devine ca un partener de viaţă (soţ/soţie) pentru părintele lui. Sensul legăturii de afecţiune se distorsionează: un părinte care nu are prea mult de oferit emoţional își încarcă bateriile afective golind rezervorul copilului. „Aceasta e o boală de familie”, conchide Taylor, dar o boală ţinută ascunsă în spatele ușilor închise, cel puţin atâta timp cât camuflarea mai este posibilă, pentru că adicţia este sora geamănă a negării, glisând împreună pe spirala degradării.

Când, totuși, miracolul renunţării la alcool se produce, există posibilitatea ca apropiaţii codependenţi să sufere din cauză că rolul pe care îl jucau până atunci – de victime, de eroi – se încheie. Iar ei nu știu și nu pot să își asume un alt rol decât acela familiar, care are adesea rădăcini suficient de adânci.

Autorii Labirintului codependenţei susţin că primul an în care alcoolicul renunţă la viciu este foarte dificil pentru întreaga familie, așa încât încearcă să pună în gardă cuplurile cu privire la crizele ce pot interveni. Ei folosesc metafora prăjiturii cu patru foi pentru a explica motivul pentru care survine o criză acolo unde s-ar putea anticipa o relansare a tuturor relaţiilor, odată ce mărul discordiei a fost îndepărtat.

Stratul superior al prăjiturii este alcătuit din simptome vizibile. Alcolismul, obsesia pentru mâncare, munca în exces sunt ușor de identificat, pentru că sunt așezate la suprafaţă. Al doilea strat îl reprezintă relaţiile care au fost afectate și distorsionate de diferite forme de abuz, adică de cel de-al treilea strat al prăjiturii. Stratul de la bază e reprezentat de setea de afecţiune a fiecărei persoane umane.

În familia alcoolicului, adicţia lui a provocat codependenţa partenerului (și a restului familiei). Nu trebuie însă neglijat, subliniază autorii, că adulţii care și-au însușit codependenţa în familia de origine au tendinţa de a se căsători cu parteneri dependenţi sau codependenţi, așa că zestrea pe care cei doi o aduc cu ei nu poate oferi un pronostic foarte bun relaţiei. În acest caz, dependenţa soţului, deși îi produce suferinţă partenerei, îi oferă și un cadru cunoscut, în care ea își joacă un rol deja asumat din copilărie (poate de salvator sau de victimă). Când terapia rezolvă problemele din stratul superficial, simptomele nu mai pot constitui o scuză unică, iar a doua foaie a prăjiturii ajunge în prim-plan. E vorba de relaţiile care puteau fi distorsionate deja de codependenţa mai veche și care în mod sigur s-au deteriorat pe măsură ce adicţia s-a perpetuat. Acesta e un moment de criză, în care toate relaţiile au nevoie să fie reconfigurate, iar rolurile din familie, recreate sau ajustate.

Captiv într-o reţea de roluri

Vieţile noastre sunt adevărate hărţi ale relaţiilor interpersonale. Codependenţa distorsionează reţeaua de relaţii, fie construind roluri pe care nu ar trebui să le jucăm niciodată, fie pervertind roluri de altfel legitime.

În cartea Psychodrama, A Rehearsal for Living, Adaline Starr, consultant în terapia de grup, defineşte rolul ca un patern de comportament pe care îl dezvoltă o persoană pe baza experienţelor sale de viaţă pentru a gestiona situaţia cu care se confruntă”.

Interpretăm roluri multiple, care interferează în complexitatea lor: părinte/copil, șef/angajat, soţ/soţie, profesor/elev, medic/pacient etc. Poate că excelăm în unele, suntem mediocri în altele și eșuăm lamentabil într-unul sau mai multe roluri. În spatele fiecărui rol se aglomerează nu doar experienţe trăite, ci și nevoi, temeri și beneficii secundare, notează Tyan Dyton. Mai mult de atât, dacă sănătatea noastră psihică se leagă de ușurinţa cu care intrăm și ieșim din anumite roluri, patologia semnează pe blocarea noastră într-un anumit rol. În acest caz, „rolul ne joacă pe noi”.

Copiii din familii disfuncţionale deprind roluri ce se dovedesc funcţionale, cel puţin parţial – de erou (cel care preia toate sarcinile și le rezolvă), de ţap ispășitor, de mascotă etc. La maturitate, ei rămân blocaţi în aceste roluri devenite ineficiente, dar care au funcţionat ca mecanism de supravieţuire în copilărie, reprezentând soluţia ce presupunea minimum de suferinţă.

În învăţarea unui rol parcurgem trei etape: asumarea, jucarea rolului și crearea rolului.

Asumarea are loc prin imitare, cea mai puternică formă a învăţării, prin care interiorizăm ceea ce percepem și experimentăm. Tyan Dayton subliniază că, în această primă etapă, gradul de conștientizare rămâne scăzut, de aceea un îndemn de tipul „fă ce îţi spun, nu ce fac eu” nu are un impact real. În memoria noastră rămân gravate cuvinte, atingeri, iar la maturitate, ca părinţi, aceste informaţii se reactivează, transformându-ne în părinţi care își tratează copiii în maniera în care au fost ei înșiși trataţi.

Salvatori care au nevoie să fie salvaţi

Rolurile asumate de timpuriu în medii patologice pot crea mai târziu atracţie către meseriile ce presupun acordarea de asistenţă celorlalţi (clerici, asistenţi sociali, medici, psihologi etc). Propriile nevoi nerezolvate se substituie unei reale vocaţii, iar rezultatul este că salvatorii clachează la un moment dat, dezechilibrându-i și pe cei pe care-i recuperaseră. Motivul este că ei reconstruiesc relaţii și contexte din trecut, îndârjindu-se ca prin acţiunile de salvare din prezent să rescrie trecutul după reguli noi. În acest rol pe care îl joacă, salvatorul se substituie victimei, într-o tentativă de a se salva pe sine prin intermediul ei.

E și situaţia în care se găsea Sean, deși profesia lui nu era de salvator. În fiecare șef, el proiecta imaginea tatălui pierdut, expectanţele faţă de el nefiind, prin urmare, unele realiste. Șeful devenea un surogat al tatălui, iar când nu se ridica la nivelul așteptărilor, relaţia devenea foarte tensionată. Psihologii care l-au consiliat susţin că Sean recrea mereu relaţia tată-fiu doar pentru a trăi mânia și dezamăgirea faptului că nu o poate repara.

Despărţirea de casă

Un copil se desprinde de părinţii săi în mod treptat, parcurgând mai multe etape până la independenţa deplină. Persoanele codependente nu reușesc să ducă până la capăt procesul de separare, deși psihologii creștini ne asigură că acesta este un pas important în algoritmul vindecării. Sprijinul financiar continuu, oferit de părinte copilului adult, este atât un simptom al codependenţei, cât și un indiciu că adultul nu este pregătit să evadeze din confortul cuibului părintesc.

Principiul separării afective de vechiul cămin este unul biblic, iar aplicat cu înţelepciune, poate ajuta la clădirea sănătoasă a celorlalte relaţii importante, mai ales cu partenerul de viaţă. Punctul nevralgic al separării este că, deși persoanele codependente au nevoia cea mai mare de a parcurge acest proces de luare de rămas-bun, cu cât mediul familial a fost mai perturbat, cu atât despărţirea este mai anevoioasă.

Uneori părinţii nici măcar nu mai sunt în viaţă, dar separarea rămâne, chiar și în aceste condiţii, un imperativ. Conflictul rămas neîncheiat este o povară de care adultul trebuie să se debaraseze, complexele de rușine și de vinovăţie care sunt moștenite din familie trebuie recunoscute și vindecate, greșelile părinţilor trebuie identificate și iertate, altfel vindecarea nu poate încolţi. Uneori, când lucrul acesta este posibil, poate fi indicată o discuţie faţă în faţă cu părintele, gestionată cu delicateţe și fermitate în egală măsură. Pentru că, în definitiv, subliniază psihologii creștini, acest travaliu are un scop bine definit: „Cea mai adâncă formă de respect la adresa părinţilor tăi este să devii ceea ce Dumnezeu a vrut ca tu să fii.”

Pași spre vindecare

Nu există situaţii fără speranţă; există doar oameni care și-au pierdut speranţa de a ieși din ele.” Clare Boothe Luce

Recuperarea unei persoane prinse în buclele dependenţei sau ale codependenţei nu este simplă și nu are loc instantaneu, sub acţiunea unei formule magice. Însă, oricât de dificilă ar fi, călătoria vindecării se face pas cu pas. Nerămânând fixat pe oglinda retrovizoare, dar nici anticipând viitorul, cu nesfârșitele lui ocazii de recidivă. La întâlnirile de grup ale Alcoolicilor Anonimi, participanţii se recomandă cu formula – „mă numesc X și sunt alcoolic, în ciuda faptului că X ar putea să fie abstinent de un an de zile. Între el și vechea lui dependenţă nu stă decât o picătură de alcool, așa că el rămâne un alcoolic (în sensul că dependenţa stă la pândă, speculând momentele vulnerabile), dar e și un învingător, care a ales să nu bea o zi. Și după aceea încă una și încă una, hotărârea reînnoindu-se zilnic.

Tendinţa naturală este ca, pe parcursul adicţiei chimice, dezvoltarea emoţională a celor dependenţi să fie frânată sau chiar să își inverseze polii, afirmă Glynis Read, coordonator de training la Castle Craig. Însă vestea bună e că recuperarea vizează maturizarea și reconstruirea emoţională și e posibilă, dacă există o motivaţie puternică și disponibilitate pentru schimbări de anvergură.

R. Hemfelt, Frank Minirth și P. Meier insistă asupra rolului pe care Dumnezeu îl are în vindecarea de orice tip de dependenţă. Ei recomandă rutina zilnică (inventarul vechilor obiceiuri și al celor nou formate, în cadrul momentelor individuale de rugăciune), verificările periodice și terapia de grup, pentru a cimenta noile deprinderi și tipare de gândire și de acţiune. Dar, dincolo de aceste pârghii absolut necesare, autorii Labirintului codependenţei cred că voinţa umană are nevoie de un ajutor mai puternic decât ea, pentru a duce vindecarea până la capăt. În fond, dependenţele au obiceiul de a reveni, imponderabile, pe orice fereastră deschisă, indiferent de cât de ferm au fost evacuate pe ușă. De aceea autorii subliniază nevoia credinţei într-un Dumnezeu căruia Îi pasă. Această perspectivă poate aduce stabilitate și echilibru, odată cu sentimentul de a fi iubit necondiţionat, în ciuda defectelor, greșelilor și recidivelor. De asemenea, poate deschide o panoramă tămăduitoare, sugerând că este posibil să pășești dincolo de graniţele familiei în care te-ai născut în familia de adopţie a unui Dumnezeu care dorește să ne fie Tată. Iar această realitate este în măsură să resusciteze responsabilitatea și speranţa pentru viitor și să redefinească scopul vieţii.

Vindecarea trece prin mâinile Celui rănit

Scepticii ar putea imputa acestei paradigme că pornește de la o dependenţă pentru a sfârși în alta. Deși, pentru un creștin, paradigma este cu totul diferită: Isus Hristos este Adevărul, iar acesta sfărâmă toate lanţurile.

Dacă adevărul despre cine este El (din care decurge cel despre identitatea și destinul nostru) nu este găsit, viaţa se poate surpa în golul acesta, aidoma legendarului Golem, după ce i se ștergea de pe frunte inscripţia emet („adevăr”).

Din nefericire, disfuncţionalităţile din relaţiile cu semenii migrează și în relaţia pe verticală, cu divinitatea. Persoane religioase fac uz de argumente biblice pentru a-și justifica dependenţa sau codependenţa. Cei cărora comportamentul părinţilor le-a golit rezorvorul emoţional transferă asupra lui Dumnezeu trăsăturile reprobabile ale figurii parentale. Adulţi cu episoade de abuz în copilărie, care nu au cunoscut niciodată sentimentul acceptării, se străduiesc să trăiască în perimetrul unor concepţii și comportamente rigide, pentru a cuceri aprobarea divină.

În același timp, nimic altceva decât puterea lui Dumnezeu nu poate eradica tentaculele dependenţelor profunde. Atunci când L-au introdus pe Dumnezeu în algoritmul recuperării, întemeietorii organizaţiei Alcoolicii Anonimi au folosit, pentru a preîntâmpina rezervele celor nereligioși, formule mai vagi, cum ar fi „o Putere mai mare ca a noastră” sau „Dumnezeu, așa cum Îl înţelege fiecare”.

Realitatea este că există un cadru în care El ni S-a descoperit așa cum este într-adevăr, despovărându-ne de efortul de a-L imagina folosind criteriile noastre subiective și deformante. Dar ceea ce întemeietorii organizaţiei au înţeles este că deformarea unei fiinţe umane nu poate fi reparată fără intervenţia Aceluia care a creat-o dintru început.

Încremenirea în rolul unui copil care nu reușește să parcurgă itinerariul maturizării nu e niciodată opţiunea câștigătoare, dincolo de graniţele fictive ale Ţării de Nicăieri și de avatarurile lui Peter Pan. Iar ideea că sănătatea emoţională a adultului este o problemă circumscrisă exclusiv bunăstării individuale își trădează mereu consistenţa fluidă. Un adult sănătos este condiţia necesară pentru ca următoarea generaţie de copii să se așeze firesc într-o copilărie care își merită numele.