La începutul lunii iunie, o scurtă scrisoare știinţifică publicată de New England Journal of Medicine care a fost folosită în lumea medicală drept referinţă și dovadă a faptului că opioidele eliberate pe reţetă nu dau dependenţă a fost recontextualizată de patru cercetători canadieni, la 37 de ani de la data publicării. Textul iniţial, citat în alte 608 studii știinţifice, a fost acuzat că ar fi stat la baza apariţiei crizei opioidelor în SUA.

Deși nu avea decât un singur paragraf, și acela alcătuit din 5 fraze, textul a fost neașteptat de influent fiindcă fusese înţeles greșit. Doctorul Jick evaluase împreună cu asistenta lui, pe atunci doctorandă, Jane Porter, fișele medicale ale circa 12.000 de pacienţi internaţi care fuseseră trataţi cu analgezice opioide. Dintre aceștia, doar 4 deveniseră dependenţi și numai unul era considerat în stare „gravă”.

„Concluzia noastră”, spunea scrisoarea semnată de dr. Hershel Jick, interesat să observe dacă pacienţii internaţi dezvoltă dependenţă de narcoticele care le erau administrate pentru tratarea durerii, „este că, în ciuda utilizării foarte răspândite a medicamentelor narcotice în spitale, dezvoltarea unei adicţii este rară la pacienţii care nu au deja un istoric de dependenţă.”

Medici, cercetători știinţifici, companii farmaceutice și alţi actori pe scena medicală au invocat scrisoarea lui Hershel pentru a argumenta că prescrierea la scară largă a opioidelor este benefică, deoarece numai câţiva pacienţi au dezvoltat dependenţă de astfel de medicamente. Nici textul iniţial și nici autorii lui nu au pretins că o asemenea concluzie ar fi validă. Însă aproape 500 de articole de specialitate din cele 608 de locuri în care studiul a fost citat au omis să observe că scrisoarea discuta doar de efecte asupra pacienţilor spitalizaţi, ale căror tratamente erau supravegheate de personal medical.

Patru cercetători canadieni aflaţi sub coordonarea Pamelei Leung, de la Universitatea din Toronto, au publicat, la 37 de ani de la apariţia scrisorii lui Jick și Porter, un nou material în New England Journal of Medicine în care deplângeau faptul că „acest tipar de preluare a informaţiei a contribuit la apariţia crizei opioidelor în America de Nord, contribuind la dezvoltarea unei naraţiuni care a atenuat îngrijorările medicilor cu drept de prescripţie privitoare la riscul de adicţie asociat terapiei pe termen lung cu opioide.” Potrivit cercetătorilor, criza a luat naștere în parte fiindcă medicilor li s-a spus că riscul de dependenţă era scăzut atunci când opioidele erau prescrise pentru durere cronică.

Criza de opioide, numită mai degrabă „epidemie”, descrie creșterea galopantă și constantă în ultimii ani atât a consumului de opioide, cât și a supradozelor cu astfel de substanţe, în Statele Unite. Fenomenul a fost calificat drept cea mai gravă criză privind drogurile din istoria Americii, bilanţul de morţi rivalizând strâns cu rata mortalităţii din pricina SIDA, în anii ’90. Potrivit unei analize statistice emise de CDC – Centers for Disease Control and Prevention –, din anii 2000 încoace, numărul deceselor provocate de supradoză de opioide a fost în continuă creștere, ajungând de la o medie anuală de circa 15.000 de decese, în anul 2000, la aproape 50.000 în anul 2014. Aceeași sursă indică faptul că, în fiecare zi, 91 de americani mor din pricina unei supradoze de opioide sau heroină, achiziţionate fie pe baza unei reţete medicale, fie la negru.

Faţă de anul 1999, numărul de reţete care prescriu opioide a crescut, în Statele Unite, de 4 ori. Cu toate acestea însă, nu s-a înregistrat nicio scădere cantitativă a durerii cronice raportate de americanii care iau aceste medicamente.

Oficiali de rang înalt ai SUA au anunţat măsuri de combatere a acestei epidemii, care face ravagii mai ales în zonele rurale și sărace. În martie anul acesta, președintele american Donald Trump a format o Comisie de Combatere a Dependenţei de Opioide, după ce, în februarie, își exprimase intenţia de a aloca circa 500 de milioane de dolari de la buget pentru a se ţine de promisiunea făcută în campania electorală: aceea de a-i ajuta pe numeroșii americani care se confruntă astăzi cu o astfel de adicţie.

Cauzele fenomenului sunt, desigur, complexe, însă privind la reţeaua de factori, două direcţii se evidenţiază cu precădere și s-au suprapus începând cu decada ’90.

O investigaţie Vox a relevat modul în care răspunsul medical la durere s-a transformat după anii ’90, iar lucrul acesta a dus la o creștere exponenţială a numărului de pacienţi americani diagnosticaţi cu durere cronică și trataţi în consecinţă. Primul dintre factorii declanșatori ai crizei opioidelor a fost o orientare crescută a medicilor pe reducerea (spre eliminare) a durerii pacienţilor. În acea perioadă, grupuri de pacienţi, jurnale de specialitate și chiar guvernul federal pledau elocvent și intensiv pentru o schimbare a mentalităţii în lumea medicală, acuzată că nu face suficient pentru a trata durerea cronică.

Presiunea a rezultat într-o schimbare de paradigmă, astfel că durerea a început să fie tratată drept „al cincilea semn vital”, de o importanţă similară cu tensiunea arterială și febra. „Eram împinși să reducem durerea la zero”, mărturisea un medic american care s-a format în anii aceia.

Așa se face că, la finalul anilor ’90, în jur de 100 de milioane de americani – o treime din populaţie – erau diagnosticaţi cu durere cronică, iar companiile farmaceutice au făcut eforturi pentru a lărgi gama de opioide a căror administrare era permisă prin lege. Între anii 1991 și 2011, numărul reţetelor de analgezice prescrise anual în SUA a crescut de la 76 de milioane la 219 milioane, așa cum nota The Economist.

Medicamentele opioide erau foarte eficiente în tratarea durerii, însă eficienţa lor în combaterea acesteia scădea pe măsură ce organismul se obișnuia cu substanţele și devenea dependent de o cantitate tot mai mare pentru obţinerea acelorași efecte. De aceea unii pacienţi au început să ia medicamente în cantitate mai mare decât cea prescrisă de medici, aruncându-se într-un tăvălug al dependenţei, care avea să capete proporţii naţionale. Atât de gravă este astăzi situaţia, încât unele state – cum ar fi Maryland, în martie 2017 – au instituit chiar starea de urgenţă pentru a combate epidemia.

America a mai trecut prin două epidemii de droguri în anii 1970 și 1980. În anii ’70, prim-planul era ocupat de heroină. Dependenţa a explodat în timpul și după Războiul din Vietnam. Soldaţii reveniţi de pe front au adus cu ei adicţia de drogul care era ușor de procurat în Vietnam, însă în același timp heroina a devenit tot mai populară în gospodăriile cu venituri scăzute. Jurnalistul Christopher Caldwell cita un raport de stat potrivit căruia între 10 și 15% dintre bărbaţii înrolaţi în armată erau dependenţi de heroină, ceea ce l-a determinat pe președintele Nixon să declare abuzul de droguri drept „principalul inamic public”. În acea perioadă, incidenţa supradozelor era de 1,5 la 100.000 de locuitori. În anii 1980 însă, incidenţa a crescut la 2 la 100.000. În centrul atenţiei era de data aceasta cocaina, iar la nivelul autorităţilor, pe atunci vicepreședintele George W. Bush și consilierii săi, s-au demarat acţiuni de implicare a CIA și a armatei SUA în lupta pentru incriminarea substanţelor stupefiante.

Dacă în 1970 și 1980 se vorbea despre o incidenţă de maximum 2 decese provocate de supradoză la suta de mii de locuitori, astăzi, când spunem „epidemie” ne referim la o incidenţă de 10,3 la 100.000. Iar această medie este depășită de 3 ori în state precum New Hampshire sau chiar de 4 ori, în West Virginia.

Unii analiști se tem că, dacă nu este soluţionată în timp util, epidemia de opioide din Statele Unite ar putea deveni o pandemie. În Europa, proporţia deceselor provocate de supradoze de opioide obţinute pe baza unei reţete se ridică la trei sferturi din totalul deceselor provocate de supradoze în general.

Alţii, în schimb, atrag atenţia asupra pericolului pe care aceste substanţe îl prezintă astăzi pentru ţări în care medicii nu sunt instruiţi suficient cu privire la dependenţa de droguri, la cauzele și remediile ei. Silvia Martins, expert epidemiolog la Universitatea Columbia, din Statele Unite, rezuma acest pericol avertizând că, „odată ce companiile farmaceutice încep să ia în vizor alte ţări și să convingă oamenii că opioidele sunt sigure, am putea asista la o creștere exponenţială a abuzului de opioide. A funcţionat aici. De ce să ne imaginăm că altundeva nu ar mai merge?”

În România, ca de altfel în estul Europei, consumul de analgezice opioide este de aproximativ 2 ori mai scăzut decât în restul continentului. Medicamentele cele mai predispuse uzului excesiv sunt Diazepamul, Calmepamul, Lexotanul, Extraveralul, Xanaxul şi altele asemănătoare ca structură chimică. De la 1 februarie 2011, Agenţia Naţională a Medicamentului a stabilit că medicamentele pe bază de metamizol (adică Algocalmin, Fabocalm, Metamizol Solacium, Algiotop, Algoblock, Algozone, Alindor, Algoremin, Metamizol Farmacon, Quarelin, Novocalmin, Sintocalmin, Centralgin) să fie procurate doar pe bază de reţetă. Conform raportului naţional al Agenţiei Naţionale Antidrog privind situaţia drogurilor în 2011, numai 1,2% dintre consumatori sunt dependenţi de calmante şi alţi 1,2% consumă/sunt dependenţi de medicamente fără prescripţie medicală.

Potrivit OMS, în fiecare zi, peste 3,5 milioane de oameni din întreaga lume suferă din cauza durerilor provocate de cancer, însă doar o parte dintre ei primesc tratament pentru ameliorarea suferinţei fizice provocate de boală.


Citește și CÂINI! Epidemia opioidelor a dus la abuzarea animalelor de casă


În anul 2016, Robert Libetti și Adya Beasley doi jurnaliști angajaţi de Wall Street Journal au realizat un documentar despre impactul devastator al abuzului de opioide. Filmul pătrunde în intimitatea a patru familii lovite de epidemie. (Imaginile sunt tulburătoare.)

DISTRIBUIE:
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 8 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.