Cum ar trebui înţelese dependenţele? De obicei, dependenţa este privită fie ca un eșec al voinţei, fie ca o boală. În ultimul timp, tendinţa este ca generaţia tânără și educată să îmbrăţișeze mai degrabă al doilea răspuns. Ideea că adicţia este un eșec al voinţei, un păcat din perspectivă creștină, este considerată mai degrabă o idee învechită.

Important este că ambele răspunsuri pot genera raportări greșite la dependenţă și la persoana afectată de ea. Pe de o parte, cei care merg exclusiv pe ideea de boală pot ajunge la concluzia deterministă că persoanele dependente de anumite substanţe sau comportamente nocive sunt pur și simplu victime ale circumstanţelor care le depășesc capacitatea de control. Pe de altă parte, cei care privesc adicţia doar din perspectiva păcatului pot ajunge în extrema învinovăţirii excesive a persoanei care se confruntă cu dependenţa și la o viziune perfecţionistă generatoare de atitudini incriminatoare, radicale, lipsite de empatie faţă de o asemenea persoană.

În încercarea de a găsi un răspuns echilibrat, creștinul trebuie să revizuiască vechea dilemă teologică legată de voinţa umană și de liberul-arbitru. Dacă voinţa umană este neutră, liberă să urmeze binele sau răul, așa cum afirmă teologia pelagianistă, atunci persoana care suferă de o formă de dependenţă e singura răspunzătoare de situaţia în care se află. Dar astăzi, după cum am notat deja, tindem să credem altceva, iar această atitudine contemporană este o critică directă adusă pelagianismului.

Arminianismul, în schimb, ne ajută să privim cu mai mult echilibru problema dependenţelor. Arminius a înţeles din Scriptură că fiinţele umane nu sunt victimele niciunei forme de determinism, contrar convingerilor lui Calvin. Dar, în același timp, Arminius a înţeles că păcatul originar a avut un efect dezastruos asupra liberului-arbitru, care a fost practic pierdut.

Arminius a găsit rezolvarea în ceea ce se numește „harul anticipativ” (prevenient grace, engl.). Arminius argumenta că fiinţa umană este total decăzută, că doar prin harul lui Dumnezeu liberul-arbitru este recâștigat de fiinţele umane și doar astfel cineva poate decide liber să se opună păcatului. Dar acest har nu este irezistibil, omul i se poate opune și poate decide să refuze ajutorul lui Dumnezeu.

O gândire modelată de teologia lui Arminius ne poate ajuta să înţelegem echilibrat dependenţele. O asemenea gândire va accentua că centrarea pe sine și încrederea excesivă în sine nu fac parte din soluţie, ci fac parte din esenţa problemei adicţiilor. Ea va recunoaște starea decăzută a omului și neputinţa sa de a se schimba prin propriile puteri. Teologia protestantă de tradiţie arminiană ia în serios păcatul, dar ia și mai în serios harul. În egală măsură, o atitudine sănătoasă faţă de dependenţe ia în serios adicţia, dar ia și mai în serios posibilitatea controlării ei. Cu alte cuvinte, deși recunoaștem slăbiciunea umană și procesul continuu al schimbării, știm că această slăbiciune poate fi contracarată cu succes, de câte ori este nevoie, de ajutorul primit din afara propriei persoane.

Este important de subliniat aici că, așa cum au indicat diverse studii, încrederea în Dumnezeu și religiozitatea previn apariţia dependenţelor și ajută persoanele care vor să renunţe la o adicţie. Aceasta este o paralelă în plus cu ideea de har anticipativ, exprimată de Arminius – harul, adică intervenţia lui Dumnezeu, precedă, inspiră, motivează și asigură schimbarea omului.

De asemenea, pe modelul teologiei lui Arminius, conform căruia mântuirea poate fi oricând pierdută printr-o alegere greșită, în cazul dependenţelor trebuie subliniat pericolul continuu de a recidiva (nu întâmplător alcoolicii care intră în programul de 12 pași al Alcoolicilor Anonimi învaţă că toată viaţa vor rămâne alcoolici).

Există un pasaj în Biblie care vorbește despre problema păcatului în termeni care arată relevanţa înţelegerii acestuia ca o dependenţă.

„Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!

Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.” (Romani 7:14-25)

În cuvintele lui Pavel, păcatul însuși stă la baza celei mai periculoase adicţii din câte există. Ne naștem în păcat, îl copiem de la alţii, contribuim la dezvoltarea sa chiar și când nu ne dăm seama, cădem ușor în comportamentele adictive pe care ni le induce și nu ne putem schimba cu ușurinţă. Atât păcatul, cât și dependenţa creează o spirală din care e greu să ieși, dar vestea bună este că există o putere mai mare decât noi care ne poate ridica și transforma cu adevărat, concluzionează profesorul de teologie istorică Linda Mercadante, la sfârșitul analizei sale cu privire la relaţia dintre păcat și adicţii.[1] „Putem în mod legitim să așteptăm mai mult de la viaţă, chiar dacă ne vom lupta continuu cu păcatul. Fie că e vorba de o dependenţă, fie de un alt tip de disfuncţie umană, rezultatele sunt alienarea, lipsa dezvoltării și pierderea de sine. Pentru recuperare este nevoie de har divin, iar această cale promite restaurarea plinătăţii umane, după care oricine tânjește.”[2]

Norel Iacob este redactor-șef Semnele timpului.

Footnotes
[1]„ Pentru o dezvoltare a ideilor din acest editorial, citiţi Linda Mercadante, «Sin and Addiction: Conceptual Enemies or Fellow Travelers?», în Religions, vol. 6, nr. 2, mai 2015, p. 614–625. ”.
[2]„Linda Mercadante, art. cit.”

„ Pentru o dezvoltare a ideilor din acest editorial, citiţi Linda Mercadante, «Sin and Addiction: Conceptual Enemies or Fellow Travelers?», în Religions, vol. 6, nr. 2, mai 2015, p. 614–625. ”.
„Linda Mercadante, art. cit.”