Orientarea către oameni, înclinaţia spre a face bine și spre a munci cu sens sunt adesea principalele forţe motivatoare pentru cei care decid să urmeze o carieră în medicină. Cei mai mulţi nu anticipează însă impactul pe care îl va avea expunerea constantă la suferinţa celor pe care doresc să îi ajute. Olga Khazan dezvăluie într-un material The Atlantic tulburările sufletești cărora mulţi medici trebuie să le facă faţă și pe care sunt nevoiţi să le ascundă.

Nancy Hutton este profesor-asociat la Universitatea de Medicină „Johns Hopkins”, din Statele Unite. În același timp însă, lucrează și ca specialist în îngrijirea paliativă a copiilor și în servicii de hospice pediatric. Meseria pe care o practică zilnic presupune îngrijirea copiilor cu cele mai mari probleme de sănătate – fie că este vorba de copii grav afectaţi de disfuncţionalităţi neurologice, care provoacă retard sever, fie de copii bolnavi de cancer terminal. Ca specialist în îngrijire paliativă, rolul lui dr. Hutton nu este acela de a vindeca, ci acela de a ameliora simptomele unei boli în dreptul căreia, de multe ori, singura certitudine este că nu se va vindeca. Cel mai greu, spune ea, este atunci când nici măcar nu se știe de ce suferă acel copil. „Asta e și mai greu… când nu poţi da un nume acelei suferinţe.”

În practica doctorului Hutton, a le da vești rele părinţilor face parte din fișa postului și, deși a acumulat experienţa unor ani buni de lucru, medicul mărturisește că încă se simte uneori copleșită de durerea aparţinătorilor pacienţilor ei. „Când un copil moare… când sunt foarte întristată de lucrul acesta sau când nu pot face nimic cu adevărat ca să ameliorez situaţia,” spunea medicul, „trebuie să fiu… calmă și să nu fug, să nu mă gândesc la emoţiile mele în acea situaţie.”

Faţă de alţi medici, Hutton are avantajul că participă la un grup de terapie pentru medici. Acolo, doctori de diverse specialităţi discută pentru a-și putea metaboliza emoţiile. Într-una dintre sesiunile acestui cerc s-a discutat despre importanţa purtării măștilor în meseria de medic, fiind vorba atât despre măști abstracte (precum ocultarea emoţiilor personale), cât și despre măști fizice. La această ultimă categorie, unii medici au încadrat chiar și halatele albe. Un participant, medic oncolog, spunea că, deși a citit studii știinţifice despre faptul că halatele pot fi purtătoare de germeni și, implicit, pot ridica probleme de siguranţă pentru pacienţi, tot își ia halatul alb și stetoscopul atunci când consultă, fiindcă simte că așa reușește să inspire mai mult respect și siguranţă pacienţilor.

Un alt participant povestea cum masca sa emoţională s-a fisurat după ce i-a dat unei mame vestea că bebelușul ei are o tumoră cerebrală. Femeia, spunea medicul, plângea amarnic, în timp ce soţul „stoic și mângâietor” încerca să o consoleze. „Puţin mai târziu, tatăl a dat un telefon și l-am auzit plângând, fără să îl vadă nimeni, cu tot atâta durere ca mama. (…) Atunci mi s-a spart masca, la fel ca rezidentului meu. Amândoi aveam lacrimi în ochi. Mai târziu am plâns împreună și noi: rezidentul și cu mine.”

Dr. Hutton a mărturisit grupului că ea, ca mulţi alţi medici, nu renunţă niciodată la mască, fiindcă nici nu are timp să simtă: după serviciu trebuie să îl ia cu mașina pe soţul ei, să se ocupe de cină, să nu uite să hrănească pisica… „Lucrurile se mișcă extrem de rapid, așa că nu-mi permit să închei, să pun eu punct experienţei. Port masca întotdeauna: mă pun în pat purtând-o și mă trezesc cu ea. Uite-așa ajung să am 12 măști, să mă doară capul și să nu știu de ce.”

O soluţie la această problemă, sugerată de unul dintre medicii din grup, vine contra intuiţiei: renunţarea la faţadă. „Familiile chiar apreciază când demonstrezi că simţi împreună cu ele. Îi mângâie și pe ei să vadă că tu chiar ţii la acel copil, ca și ei.”

Raportul european al European Foundation for the Improvement of Living and Working Conditions așază meseria de medic printre cele mai „toxice” din punct de vedere psihologic: „Profesorii, asistentele și medicii raportează deseori niveluri ridicate de conflict, anxietate și nevoia de a-și ascunde emoţiile.” Aceste elemente contribuie semnificativ la creșterea climatului de stres la locul de muncă și devin rapid o problemă de eficienţă la locul de muncă.

Un alt raport european, Psychosocial risks in Europe: Prevalence and strategies for prevention, vine cu sugestii de combatere a stresorilor la locul de muncă, fiind știut că stresul la locul de muncă poate genera depresie, iar estimările pentru anul 2020 plasează depresia pe locul 2 al cauzelor globale de dizabilitate, după bolile de inimă.