Elyn Saks: Povestea unei boli mintale văzute din interior

4315

„Vă deranjează dacă vă distrug biroul?" Elyn Saks era complet serioasă când i-a adresat această întrebare medicului ei psihiatru. Nu își mai luase medicamentele, iar schizofrenia de care suferea își reluase drepturile asupra minţii ei. Ani mai târziu, prezentă la un eveniment TED, Saks povestește cum se vede schizofrenia din interior.

Elyn Saks este decan asociat, profesor de drept în catedra Orrin B. Evans, predând totodată Psihologie, Psihiatrie și Știinţe Comportamentale în cadrul Universităţii de Drept Gould din Sudul Californiei. Este expert în sănătate mintală și suferă de schizofrenie cronică. „Am petrecut sute de zile în spitale de psihiatrie. Aș fi putut să-mi petrec restul vieţii într-un salon de spital, dar n-a fost să fie. De fapt, am reușit să rămân externată de aproape trei decenii, realizare de care sunt foarte mândră. Nu înseamnă că n-am rămas cu probleme psihice,” povestea Saks, în deschiderea prezentării ei.

Din poziţia de expert în sănătate mintală, Saks a explicat ce este și cum se manifestă schizofrenia. „Schizofrenia e o boală a creierului. Trăsătura esenţială e psihoza sau lipsa contactului cu realitatea. Închipuirile maniace și halucinaţiile sunt specifice bolii. Închipuirile sunt convingeri fixe și false care nu răspund la dovezi, iar halucinaţiile sunt experienţe senzoriale false. De exemplu, când sunt psihotică am adesea convingerea că am ucis sute și mii de oameni cu gândurile mele. Uneori am impresia că explozii nucleare sunt pe cale să se declanșeze în creierul meu. Ocazional, am halucinaţii. Odată, m-am întors și am văzut un om cu un cuţit în aer. Imaginaţi-vă un coșmar în timp ce ești treaz.”

În jurul schizofreniei, înţelepciunea populară a clădit numeroase stereotipuri, menite să diminueze nesiguranţa care se manifestă în faţa necunoscutului. Însă nu toate stereotipurile sunt și adevărate, avertizează Saks. „Contrar credinţei multor oameni, schizofrenia nu e același lucru cu personalitatea multiplă sau identitatea disociativă. Mintea schizofrenică nu e dedublată, ci zdruncinată.”

„Totul despre această boală spune că n-ar trebui să fiu aici. Dar sunt. Și sunt pentru trei motive: În primul rând, am avut un tratament de excepţie. De 4-5 ori pe săptămână, psihoterapie, timp de zeci de ani și medicaţie excelentă. În al doilea rând, am mulţi membri ai familiei care îmi cunosc boala. Aceste relaţii au dat vieţii mele sens și profunzime și m-au ajutat să navighez prin viaţă în faţa simptomelor. În al treilea rând, am un loc de muncă extrem de înţelegător, la Institutul de Drept de la USC. Acest loc nu numai că îmi acceptă situaţia, dar efectiv mă ajută. E, de asemenea, un loc stimulator intelectual. Ocupându-mi mintea cu probleme complexe a fost cea mai bună, mai puternică, mai de încredere defensivă împotriva bolii.”

Cazul lui Saks este unul exemplar pentru că arată că se poate trăi cu boala. Însă mulţi dintre cei care suferă de schizofrenie sau alte boli mintale ajung în condiţii în care viaţa devine mai degrabă o povară. Un obicei care continuă să fie răspândit în clinicile psihiatrice este imobilizarea pacientului. „În fiecare săptămână în SUA, 1-3 oameni mor în cămașa de forţă. Se sugrumă, își înghit voma, se sufocă, fac atac de cord. E neclar dacă încătușarea fizică salvează vieţi sau costă vieţi. Când mă pregăteam să scriu un articol studenţesc în jurnalul Yale Law despre constrângerea fizică, am consultat un profesor eminent în Drept care era și psihiatru. A fost de acord că legarea în cămașă de forţă era umilitoare, dureroasă și terifiantă. S-a uitat la mine cunoscător și a zis: ‘Elyn, n-ai avea cum să înţelegi: acei oameni sunt psihotici. Sunt diferiţi de tine și de mine. Ei nu percep încătușarea ca noi.’ N-am avut curajul să-i spun în acel moment: nu, nu suntem așa diferiţi de ei. Nu ne place să suferim legaţi de pat ore în șir mai mult decât le-ar plăcea lor. De fapt, până recent, sunt sigură că unii și acum susţin că încătușarea ajută pacienţii psihotici să se simtă în siguranţă. Niciodată n-am întâlnit vreun pacient psihotic care să fie de acord. Azi pot spune că susţin psihiatria, dar sunt împotriva forţei. Forţa nu e eficientă ca tratament, iar folosirea ei e un act cumplit împotriva cuiva cu o boală cumplită.”

Așa cum mărturisea Saks într-un interviu acordat New York Times, în iunie 2011, „există o nevoie uriașă de a distruge din interior mitul bolii mintale, de a-i da o faţă, de a arăta oamenilor că un diagnostic nu trebuie neapărat să conducă la o viaţă de durere.”

Saks își încheie prezentarea sintetizând că „umanitatea pe care o împărtășim e mai importantă decât boala pe care poate nu. Ce vrem noi, cei ce suferim de boli mintale, e ceea ce vrea fiecare: în cuvintele lui Sigmund Freud, ‘să muncim și să iubim’.”