În timp ce majoritatea dintre noi rămânem în casele noastre cel puţin pentru încă două săptămâni, mulţi ies zilnic dincolo de perimetrul sigur al locuinţei pentru a ne ajuta să ne trăim viaţa mai aproape de normalitate.

Chiar dacă suntem izolaţi și chiar dacă veștile rele par să fie încă mai vizibile între celelalte, oamenii care își fac meseria pe timp de criză au fost parte din lanţul de vești bune care au traversat aceste zile de izolare. I-am căutat pe câţiva dintre cei cărora le datorăm mare parte din oaza firescului de care ne bucurăm, pentru a vedea cum arată ziua lor de muncă și care sunt provocările cu care se confruntă sau grijile pe care și le fac pentru ei și, mai ales, pentru cei care îi așteaptă acasă. Am obţinut un mănunchi de povești diferite, dar care seamănă totuși între ele, în filele cărora speranţa, teama și curajul se topesc într-un amalgam unic.

Am întâmpinat prea puţine refuzuri (mai timide sau mai tăioase); în general, oamenii au fost deschiși, chiar dornici să povestească despre ceea ce fac, deși majoritatea au dorit ca în loc de numele lor să fie trecută doar o iniţială, iar datele care le-ar putea dezvălui identitatea să rămână nepublicate. Le-am respectat dorinţa, pentru că povestea este cea care contează și, în multe cazuri, experienţa lor povestită este ecoul multor altora, încă nepovestite.

„Vremea în care e nevoie de noi”

„Aș putea fi eu în locul lor”, spune V., o asistentă medicală de 56 de ani care lucrează în Secţia de pneumologie a unui spital din unul dintre orașele mari ale ţării. Obișnuită să trateze pacienţi cu astm, bronșite, emfizem pulmonar sau cu alte afecţiuni pulmonare, V. a fost nevoită, la fel ca întreg personalul medical, să înveţe cum să îngrijească pacienţii suspecţi de COVID-19 și în același timp să reducă la minimum riscul de infectare.

Fără a privi situaţia din spital în culori luminiscente, V. se simte totuși relativ protejată aici se respectă circuitele epidemiologice, iar în saloanele pacienţilor suspectaţi de infectare cu COVID-19 nu se intră fără echipamentul recomandat mască cu filtru, ochelari de protecţie, vizieră, două halate chirurgicale peste cel obișnuit, de spital, botoși și două rânduri de mănuși.

Spitalul a avut până acum un singur pacient diagnosticat cu COVID, chiar pe secţia în care lucrează V. Internarea lui survenise în urma unei febre persistente, care nu a cedat după zile bune de tratament, iar cei de la serviciul de urgenţe l-au trimis, în final, aici. Avea 49 de ani și era ars de îngrijorări și de sete. V. i-a adus apă, mișcată de sfiala cu care o cerea, și l-a încurajat așa cum a știut mai bine.

Are darul de a vedea mereu partea plină a paharului și îmi spune că, ori de câte ori se gândește la riscurile meseriei ei, își amintește de asistenta care a fost salvată la scufundarea Titanicului. Îi spun că nu-mi amintesc deloc secvenţa, și ea râde, nesigură la rândul ei dacă memoria ei a decupat povestea asistentei din Titanic ori din alt film. În orice caz, obișnuiește să reţină segmentele luminoase din cele mai întunecate istorii.

Vestea că pacientul pe care l-au tratat a avut rezultat pozitiv la testul de COVID-19 nu a afectat-o prea mult. Și nu pentru că e imună la teama difuză care plutește în aer. În primele zile ale epidemiei a venit cu strângere de inimă la spital. Se confruntau cu necunoscutul, personalul era debusolat, regulile se schimbau de la o oră la alta viaţa se turna în alte cadre decât cele obișnuite și a avut nevoie de puţin timp să se înșurubeze în noua realitate.

Știe că pacienţii au nevoie de ea, iar nevoia lor e un soi de trapă care o scoate din peisajul temerilor cotidiene. Ceea ce nu înseamnă că nu ia în calcul riscurile, pierderile ori posibilitatea unui deznodământ nefericit. Nu-și mai vede copiii și nepotul decât pe ecranul telefonului de ceva timp și a discutat bărbătește cu soţul ei despre ce are de făcut fiecare, dacă unuia dintre ei i se întâmplă ceva.

„Nu trebuie să fim paralizaţi de frică. Acum e nevoie de noi și acum putem dovedi că ne facem meseria din drag”, concluzionează V., convinsă că a-ţi vedea reflectată în celălalt propria imagine reprezintă singurul mod de a trăi într-o lume a scadenţelor.

Gânduri din izolare

A. are 46 de ani și este asistentă medicală de 26 de ani. Lucrează la Secţia de cardiologie a unui spital dintr-un oraș de provincie. De fapt, se pregătește să revină în spital după 14 zile grele de izolare.

Nu știa că aceea va fi ultima ei zi de lucru în dimineaţa în care a preluat pacienţii de la colega care lucrase în tura de noapte. O pacientă vârstnică făcuse febră spre dimineaţă, așa că a verificat-o și ea la prima oră. Starea febrilă se menţinea, așa că a anunţat medicul. Radiografia a ridicat suspiciunea infectării cu COVID-19, pe care testul avea să o confirme. Transferată la un spital din alt oraș, pacienta avea să moară, la o zi distanţă de diagnosticare.

Niciunul dintre contacţii ei nu a avut rezultat pozitiv la testul de COVID-19, dar A. a intrat, conform protocolului, în izolare. Două săptămâni s-a baricadat în casă și a vorbit cu familia doar la telefon.

Izolarea poate fi o experienţă chinuitoare. Departe de cei dragi, cu mii de întrebări care șiroiesc prin minte, cu fiecare gând măcinând la moara acelorași temeri și cu toate simţurile în alertă, pregătite de vivisecţia oricărei stări fizice sau psihice neobișnuite.

„Dumnezeu m-a ajutat”, spune A., ajunsă cu bine la limanul celei de-a 14-a zile de izolare. Va reveni curând la serviciu și își ajustează stocul de așteptări și de obișnuinţe la o realitate care se derulează pe coordonate noi. Și oamenii în alb se crispează la gândul infectării, mai ales atunci când au o familie care îi așteaptă acasă. Și ei bâjbâie printre acordurile unui „împreună” care trebuie executat de la o distanţă sigură.

Totuși, locul ei e acolo, spune A., chiar dacă recunoaște că a analizat cu soţul ei ideea de a-și lua concediu în perioada următoare. Un scenariu confortabil, pe care l-a respins în cele din urmă. Fuga ar fi un gest de lașitate, o nedreptate faţă de colegii care vin zi de zi la serviciu, explică A., grăbindu-se să adauge că nici demisia nu este o soluţie de a ieși din criză.

La fel ca atâţia alţi lucrători medicali devotaţi, A. vede în fiecare pacient mai mult decât un diagnostic, mai mult decât o vârstă sau o epidermă uzată de vreme. În fiecare pat de spital e un om, cu o viaţă în spate și cu speranţa uneia în faţă, cu o poveste a lui și cu un mănunchi de oameni care îl așteaptă acasă cu aceeași speranţă și încordare cu care verificăm dacă cei dragi sunt bine.

Vremea în care epidemia ţine mamele departe de casă

C. are 40 de ani și lucrează ca asistentă medicală într-o secţie de îngrijiri paliative. Nu are nici un an încheiat de când s-a angajat în acest spital, în urma unui concurs pe care îmi spune că l-a câștigat pe merit.

Știe și cum e să fii aparţinător al unui pacient care ajunge într-o astfel de secţie. Cu ani în urmă, și-a internat un părinte într-un centru de îngrijiri paliative și a rămas cu impresia că acolo pacienţii erau trataţi ca și cum ar fi fost doar pe jumătate vii. În secţia unde lucrează acum, oamenii sunt trataţi diferit; problemele medicale ale pacienţilor sunt gestionate atent, ca și când aceștia ar mai avea ani buni de trăit, ceea ce adesea se și întâmplă. Iar ea știe ce valoare terapeutică au vorbele bune, așa că nu face niciodată economie la ele.

Deja vorbește însă la trecut despre munca ei obișnuită, pentru că spitalul a început de câteva zile să transfere pacienţii din secţia ei fie la alte centre de profil, fie în familiile de unde provin. Pentru că familia adesea nu dorește să își preia bolnavul pe care l-a pasat spitalului, C. poartă zilnic discuţii telefonice lungi și extenuante, în urma cărora conchide trist că nici înainte de epidemie și nici în vria ei nu mai știm să-i tratăm omenește pe cei mai fragili dintre noi, chiar atunci când suntem sânge din sângele lor.

„Cine ne mai îngrijește pe noi acasă?” a lăcrimat una dintre bătrânele care pleacă, iar C. n-a putut decât s-o asigure că va fi primită cu braţele deschise curând, atunci când pandemia se va stinge. E un „curând” care îi frige și ei buzele, tocmai pentru că are un contur prea vag, mai ales pentru o inimă de mamă. În cele câteva zile libere, unul dintre pacienţii spitalului a fost diagnosticat cu COVID-19, iar personalul medical are de ales: fie merge acasă, ca de obicei, la încheierea programului, fie se izolează la hotel, pentru a nu-și infecta membrii vulnerabili ai familiei. Mintea ei a știut din prima clipă răspunsul, dar despărţirea nu e câtuși de puţin ușoară.

„Mi-e greu. Cea mică nu adoarme seara până când n-o ţin de mână”, povestește C., și aici vocea i se destramă, în timp ce-și imaginează pustiul cine știe câtor nopţi în care o mână micuţă va căuta nealinată mâna mamei.

Totuși speră că totul va fi bine până la urmă. Crede că toate lucrurile au un rost al lor și că locul unde e acum este exact cel în care trebuie să fie. Iar pentru cei care nu sunt forţaţi să își părăsească locuinţa, are același sfat pe care l-am auzit până la saturaţie, dar care are mereu o altă greutate când vine din partea celor care riscă cel mai mult: să aibă grijă de ei, să respecte cu stricteţe regulile de igienă și de distanţare socială și să nu subestimeze un dușman „de la care poţi să te aștepţi la orice”. E spre binele lor și e spre binele tuturor, insistă C., în timp ce eu îmi imaginez că aici, în mulţimea nedefinită a celor pe care îi putem ocroti ocrotindu-ne, ea identifică ușor și cu strângere de inimă ochii cuiva care a învăţat să numere, dar nu atât de mult cât să cuprindă toate zilele și nopţile în care mama va fi doar o voce.

„Oamenii se feresc de mine ca de ciumă”

M. are 56 de ani și este farmacistă într-un orășel cu câteva zeci de mii de locuitori, pe care epidemia i-a făcut să ia cu asalt farmaciile și să epuizeze rapid stocurile de medicamente. Apoi a venit carantina, iar vânzările au coborât la un minimum; măștile, mănușile, dezinfectantele și medicamentele precum paracetamolul rămân însă în continuare foarte căutate.

Cândva clienţi obișnuiţi ai farmaciei, vârstnicii îi trec pragul mai rar acum, în intervalul orar în care le permite ordonanţa militară. În locul lor ies rudele mai tinere să le cumpere medicamentele de care au nevoie. Uneori, o singură persoană aduce reţetele mai multor vecini, așa că numărul celor care intră în farmacie s-a tot subţiat. Oamenii respectă distanţa între ei, iar acesta e un lucru pe care M. speră că nu-l vor uita curând, după ce se obișnuiseră să dea năvală la ghișee și să intre unii în faţa altora, fără nicio rânduială.

Sunt, de departe, mai taciturni. Unii par panicaţi, alţii iau lucrurile mai lejer, dar și unii, și alţii arareori se mai întind la vorbă cu farmacistele, așa cum le era obiceiul. Uneori, câte unul le compătimește pentru că sunt nevoite să lucreze cu publicul.

M. nu se simte neapărat protejată de mască, de mănuși sau de paravanul care o desparte de clienţi. Nu se teme însă de COVID-19 și, de altfel, de niciun virus. Îmi povestește că a fost panică în farmacie în primele zile de epidemie, dar că le-a ridicat moralul colegelor ei, mai tinere cu până la două decenii decât ea.

„Nimic fără Dumnezeu!” e mottoul ei, iar urările de sănătate pe care le face pacienţilor le încheie invariabil cu „Doamne ajută!” o formulă posibil agreată și în vremurile mai bune, dar care acum e limpede că „le priește” oamenilor, observă M.

Dacă este rugată să ducă medicamente acasă pentru cineva care nu se poate deplasa, o face cu mare drag. Deja a făcut-o, în repetate rânduri, pentru cunoștinţe sau prieteni. Îmi spune însă că are un gust amar pentru că, atunci când livrează medicamentele cerute, oamenii o tratează ca și cum ar avea ciumă. Și nu e vorba doar de păstrarea regulilor de siguranţă, ci de ceva mai adânc, de distorsionarea, sub spectrul fricii, a celor mai apropiate relaţii, iar M. se teme că acesta va fi unul dintre „cadourile” pe care ni le va lăsa noul coronavirus chiar și după ce va fi rămas numai o amintire.

„Oricât m-aș proteja, riscul rămâne”

Ioana are 31 de ani și este casieră la Kaufland. Între ea și clienţii care ar putea fi purtători de coronavirus stau doar o mască de bumbac, o pereche de mănuși subţiri și un paravan căruia nu toţi clienţii par să-i înţeleagă rostul.

La început, atunci când România intra în carantină, magazinul restricţiona numărul celor care aveau voie să intre în magazin. Între timp, regula a dispărut la fel de repede cum fusese instituită, iar clienţii nu se sinchisesc de distanţele tot mai mici dintre ei, nici când se pierd printre rafturile magazinului, nici cât așteaptă să le fie scanate produsele. Unii nu au mască, alţii nu poartă mănuși sau nici una, nici alta. Și nu e neobișnuit ca cineva să strănute în magazin, fără să dea semne că știe s-o facă fără a contamina produsele sau oamenii din jur.

Nu sunt mai puţini clienţi, dimpotrivă. Se apropie Paștele, iar oamenii împânzesc magazinul, vârstnici și tineri laolaltă, pentru că nimeni nu mai ţine cont că în intervalul de două ore de la prânz persoanele vârstnice ar trebui să aibă întâietate.

E un amestec ciudat de panică și de nepăsare, spune Ioana. Clienţii s-au acomodat cu ideea epidemiei, iar vânzătorii au făcut-o și ei. „E ca în povestea cu Nică și lupul”: deși stau cu gheaţa în spate, oamenii nu devin mai vigilenţi câtă vreme nu s-au intersectat ei înșiși cu lupul.

Ioana nu se mai gândește prea mult la riscul de a se infecta, deși intră în contact cu o mulţime de oameni în fiecare zi. Se stresează mai puţin, e mai riguroasă cu regulile de igienă și se străduiește să își lase toate grijile în faţa ușii de la intrare. Înăuntru o așteaptă soţul ei, pe care meseria îl expune cel puţin la fel de mult, și băieţelul ei, pe care suferă că nu-l poate duce în parc sau în locurile în care se relaxau altădată.

Îi e foarte dor de primăvara pe care o putea vedea și adulmeca în voie, de libertatea cu care se mișca „nerestricţionată de o foaie de hârtie”, de ritmul tihnit în care curgea viaţa odinioară.

Între timp, slujba ei rămâne unul dintre pilonii vieţii stabile și sigure cu care era obișnuită. E un loc de muncă în care nu se plictisește niciodată, iar în timp ce scanează produsele ori așază pe rafturi marfa răvășită de clienţi, încearcă să nu se gândească la dușmanul microscopic care poate fi pitit oriunde: „Dacă se întâmplă, se întâmplă; iar, dacă nu, slavă Cerului!”

Despre primăvară și pandemie, pe drumuri prăfuite de ţară

Edi are 29 de ani și este poliţist local. Patrulează 5 zile pe săptămână împreună cu un coleg de la poliţia naţională printr-o comună care numără peste 2.500 de locuitori.

E responsabilitatea lui să verifice persoanele izolate la domiciliu după întoarcerea din străinătate. Nu mai sunt decât 11-12 persoane pe care le verifică acum, restul au ieșit deja din izolare. Îmi spune că nu sunt probleme, oamenii sunt găsiţi la domiciliu la orele la care sunt controlaţi, dar ce fac în restul timpului e o altă poveste, una despre care știu mai multe vecinii care sună să anunţe despre plimbări clandestine ale celor care se simt sufocaţi între graniţele, de altfel generoase, ale gospodăriilor proprii.

Nu există niciun caz de coronavirus în comună încă și, cât timp epidemia e mai degrabă o știre care acaparează jurnalul de seară și dezbaterile din studiourile de televiziune, sătenii își văd nestingheriţi de treburile lor. Și uneori și de conflictele dintre ei, atunci când au viziuni diferite despre hatul care le desparte ogoarele.

Unii iau în derâdere pandemia, convinși că n-o să aibă ocazia să vadă cu ochii lor un caz de COVID-19. Alţii au rude în ţările afectate de noul coronavirus și iau lucrurile în serios.

Până acum, Edi n-a amendat pe nimeni, dar a dat avertisment celor prinși pe picior greșit. Sunt vârstnici care nu știu să completeze corect declaraţia ori care circulă și în afara intervalului orar prevăzut de ordonanţă. Au și ei dreptatea lor, spune poliţistul. Unii se plâng că la ora 11 deja nu mai găsesc pâine sau că magazinul cel mai apropiat se închide exact între 11 și 13, singurele ore din zi în care și-ar putea face cumpărăturile. Atunci când este nevoie, duce și el pachete cu articole de strictă necesitate celor izolaţi sau care sunt în imposibilitate de a-și face cumpărăturile.

Măcar că zona pe care o supraveghează este una liniștită, Edi și-ar dori să revină vremurile în care nu se simţea stresat dimineaţa, atunci când pleca la serviciu. Până atunci, îi sfătuiește pe săteni să-și limiteze ieșirile și contactele cu ceilalţi, pentru că paza bună, o știe tot românul, trece primejdia rea.

P. are 50 de ani, este agent poștal și bate în lung și-n lat, fie arșiţă, fie viscol, unul dintre satele de munte, împărţind pensii și alocaţii. Munca de poștaș nu a fost niciodată ușoară, dar nici atât de chinuitoare ca în vremea pandemiei, spune P. Una dintre colege, timorată de posibilitatea infectării, a anunţat că se gândește să își ia concediu medical și doar presiunea celorlalte a făcut-o să se răzgândească, cel puţin deocamdată. Fiecare are de acoperit destul teren încât absenţa unuia să dea programul tuturor peste cap. Iar lipsa mai multora dintre ei este pur și simplu de neînchipuit, cel puţin în condiţiile actuale. Astfel, într-un oficiu poștal, unul dintre agenţii poștali a fost contact al unui caz confirmat de COVID-19, prin urmare a fost izolat, la fel ca alţi trei colegi ai săi. Au fost însă chemaţi de urgenţă la lucru după o săptămână de izolare, pentru că nu avea cine să distribuie pensiile în zonă, povestește P.

Gândul infectării cu COVID o sperie, și nu pentru că se gândește la ea, ci la nepoţii prea cruzi ca să se confrunte cu un dușman atât de perfid. N-o ajută prea mult nici moralul scăzut al oamenilor; abia răspund la salut și o tratează distant și cu un soi de panică în gesturi și priviri, ceea ce o face să se simtă ca și cum ar fi infestată cu ciumă.

Cel mai deprimant i s-a părut faptul că, în primele zile de carantină, satul se cufundase într-o liniște ca de mormânt. Nu întâlnea pe nimeni pe uliţe, nu se auzea glas de copil după porţile înalte și curţile caselor păreau pustii. Era o senzaţie deprimantă să luneci pe uliţele și străduţele pustii, ca și cum ai fi plonjat în orașul din romanul lui Vișniec, din care dispar într-o dimineaţă toţi locuitorii, mai puţin unul.

Neliniștea încă învăluie așezarea, dar tăcerea primelor zile e doar amintire acum, în zilele în care primăvara mușcă tot mai adânc din umerii muntelui și din satele de la poalele lui. Au înverzit curţile, au ieșit să se bucure de soare copiii și bătrânii deopotrivă, grădinile trebuie pregătite pentru primăvară, drujbele bâzâie vesel.

Satul foșnește din nou de viaţă și, oriunde e viaţă, acolo înmugurește și speranţa.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.

Clipul video din acest articol a fost realizat printr-un efort de colaborare între Departamentele de comunicare ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din mai multe ţări ale lumii.