„Este ora 23:00 și sunt îngrijorat că pacientul meu nu va supravieţui până dimineaţă”, povestește medicul Glenn Wakam. La 12 ore de la intubare, starea pacientului cu COVID-19 s-a deteriorat dramatic, iar Wakam știe că urmează o intervenţie chiar mai dificilă: să-i explice soţiei pacientului, care imploră să fie lăsată să-și ia rămas bun, că spitalul nu-i permite acest trist privilegiu.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

Wakam și colegii săi, medici rezidenţi ca și el, au asistat în două săptămâni la mai multe decese în spitalele din Detroit, unul dintre epicentrele epidemiei, decât în toţi anii precedenţi luaţi împreună. Faptul că apropiaţii pacienţilor pe moarte aproape cerșesc o ultimă întrevedere este unul dintre lucrurile foarte dificil de gestionat. Peste noapte, de la promisiunea lor obișnuită: „Vom face tot ce putem pentru a-l menţine în viaţă până ajungeţi aici”, medicii s-au văzut obligaţi să vireze spre informarea familiei că accesul le este este interzis din cauza politicilor de siguranţă adoptate de spital.

Totuși este nevoie de mai multă efort și compasiune pentru a pune în legătură pacienţii cu membrii familiilor lor, subliniază Wakam în articolul pe care îl semnează, enumerând aici conectarea pe Skype, WhatsApp sau FaceTime. În același timp, există destule impedimente, printre care și volumul mare de muncă al îngrijitorilor medicali, care fac mai puţin probabilă implementarea lor la scară largă, admite medicul.

Un cadou de final

Chiar dacă, pretutindeni în lume, spitalele refuză vizitele de adio ale familiei pacienţilor cu COVID-19, Centrul Medical Sourasky, din Tel Aviv, și-a modificat de curând politica. Spitalul dispune încă de destule măști și halate încât să nu fie nevoit să sacrifice și acest gest de compasiune faţă de cei care se luptă cu pierderea celor dragi, a subliniat Ronni Gamzu, directorul executiv al centrului medical.

De fapt, insistă Gamzu, poziţia standard adoptată de spitale se circumscrie unei gândiri înguste, contaminate de teamă. Poate că în anumite cazuri, în care spitalele sunt copleșite, interzicerea vizitei rudelor poate fi o soluţie temporară.

Pentru a permite o ultimă întâlnire cu cei dragi, spitalele consumă mai puţin de 1% din echipamentele de protecţie pe care le folosește. Așadar „n-ai vrea să investești un procent în omenie?”, se întreabă retoric directorul.

Fiecare pacient are voie să fie vizitat de maximum doi membri ai familiei, iar vizita trebuie să nu depășească o jumătate de oră.

Această măsură este una morală. Nimeni nu trebuie să moară singur. Nu înţeleg logica acestui lucru”, a declarat Avi Shushan, purtătorul de cuvânt al spitalului și cel care a propus conducerii această măsură, ce a fost adoptată ulterior și de alte spitale din ţară.

Aceste ultime întâlniri descătușează multă emoţie și durere (după cum o dovedește și videoul de aici), dar sunt un veritabil cadou oferit familiei, spune Elisheva Stern, de 42 de ani, căreia i s-a permis să-și vadă tatăl pentru câteva minute. Este împăcată cu faptul că i-a putut spune câteva cuvinte de despărţire, că i-a rămas în minte o ultimă imagine cu el („părea că doarme”) și mai ales că a existat „o încheiere mai bună decât aceea în care o persoană pur și simplu dispare din viaţa ta”.

Epidemia durerii solitare

Nu ne putem face iluzii că soluţia adoptată de unele spitale din Israel va deveni una universală, cel puţin nu foarte curând. Oamenii vor continua să moară singuri, iar apropiaţii lor vor suferi departe de ei, într-o manieră care va trebui să rescrie modul în care jeleam dispariţia cuiva și ne împăcam cu pierderea.

„Lucrul de care am nevoie este ca lumea să fie mai blândă, mai delicată atunci când sunt prin apropiere”, scria jurnalista Ann Brenoff la câteva luni după pierderea soţului ei. Dar dacă suportul social este un element-cheie al vindecării după decesul celor dragi, cum pot rămâne pe linia de plutire cei care își pierd apropiaţii în circumstanţele speciale impuse de epidemia actuală?

Nu există un moment cu adevărat potrivit pentru a spune „la revedere” cuiva drag, dar cel pe care îl trăim pare să se încadreze în registrul celor mai nepotrivite. În orice vreme, pierderile de neînlocuit ne străpung, iar procesul de reconstrucţie interioară nu excelează decât prin lentoare și dificultate. Pandemia îngreunează însă trecerea prin toate etapele doliului și ne face să ne simţim cu totul neputincioși, explică dr. Alan Wolfelt. Criza pe care o traversăm nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum, subliniază Wolfelt, precizând că interdicţia de a călători și distanţarea fizică afectează inclusiv familiile care își pierd membrii din alte cauze decât infectarea cu COVID-19 sau care sunt lovite de alte tragedii.

Să ţii mâinile muribundului într-ale tale și să petreci un timp lângă corpul neînsufleţit reprezintă modalităţile prin care (…) recunoaștem realitatea morţii și îmbrăţișăm durerea pierderii”, spune Wolfelt, explicând că funeraliile reprezintă un proces prin care reușim să ne transformăm relaţia cu cel dipărut, înlocuind prezenţa cu amintirea, dar și să ne desprindem de trecut, găsind un sens pentru viitor.

Irish Times a adunat un mănunchi de povești ale celor care și-au înmormântat recent apropiaţii, iar laitmotivul acestora a fost sentimentul de vid în care s-a derulat tot procesul jelirii.

Geraldine și-a luat rămas bun la telefon de la mama ei de 88 de ani, diagnosticată cu COVID. Cel mai probabil, mama ei n-a mai putut să-i audă cuvintele. Noul coronavirus e „o plagă”, scrie Geraldine una care îţi fură chiar și consolarea gesturilor care jalonează despărţirea: „Să mângâi părul celui drag, să-l ţin de mână atunci când moare. Să îl susţin pe fratele meu, în timp ce mama e coborâtă în pământ, lângă tata.

Citește și:

COVID-19: Ce ne-ar putea consola teribila frică de moarte?

La intersecţia dintre constrângerile culturale și complexitatea inedită a pierderilor

Doliul în vremea pandemiei este o reală provocare, scrie și jurnalista Elizabeth Yuko. Și-a pierdut mama în urmă cu șapte luni, iar în următoarele șase luni a muncit și a călătorit mult pentru a reuși să îngroape durerea. Ultima lună, cea în care pandemia a forţat-o să rămână acasă, a făcut-o să se scufunde din nou în suferinţă, prea departe de oameni, prea aproape de amintiri. De fapt, punctează Yuko, cultura noastră nu a fost croită pe susţinerea profundă sau de durată a celor îndoliaţi ne așteptăm ca oamenii să jelească puţin și apoi să-și continue viaţa ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Un lucru anevoios de făcut chiar și în circumstanţe favorabile, dar care acum ne face să rămânem suspendaţi într-o stare de durere, conchide jurnalista.

Cultura noastră „nu lasă spaţiu pentru durere”, susţine și psihoterapeuta Megan Devin, explicând că americanii navighează în ape tulburi zilele acestea, când trăiesc un tip nou de durere, care schimbă relieful vieţii obișnuite. Ceea ce trăim ar putea fi numită „o epidemie de durere nerostită”, iar aceasta poate vira spre un nou val de epidemie de singurătate, depresie, izolare socială și chiar sinucidere, punctează Devin.

Mulţi oameni se simt striviţi de evenimente, susţine Phyllis Kosminsky, asistentă socială specializată în pierdere și traume, explicând că ne simţim dislocaţi din rostul nostru firesc de pierderea siguranţei și a predictibilităţii.

De fapt, deși nici măcar nu știm ce nume să dăm acestei pierderi pe care o resimţim din plin, ea înglobează, cu siguranţă, sentimentul că ne-a scăpat din mâini tot ce ne-a făcut vreodată să ne simţim în siguranţă, împreună cu destrămarea „iluziei că ne putem ţine sub control viaţa”, spune psihologul Sonya Lott.

Trăim „o durere colectivă” (după cum o numește R. Benyamin Cirlin, director al Centrului pentru Pierdere și Reînnoire 〈Center for Loss and Renewal〉), după ce ne-am pierdut stabilitatea economică, dreptul de a ne deplasa fără restricţii ori libertatea de a participa la evenimentele triste sau de bucurie ale familiei și comunităţii.

Iar când pe această canava a pierderilor se ţes și firele doliului, oamenii au nevoie de sprijin suplimentar. E nevoie să găsim soluţii și metode creative în acest sens, pentru că avem de gestionat o durere firească grefată pe cea provocată de dispariţia lumii așa cum o știam, dar și o izolare caracteristică procesului de suferinţă care se suprapune acum izolării fizice impuse de epidemie, subliniază David Kessler, fondatorul platformei Grief.com.

Gestionarea durerii în vremea noului coronavirus

Etapele glisării prin doliu nu sunt liniare și nu curg neapărat într-o ordine anume, susţine Kessler, care a lucrat împreună cu psihiatrul Elisabeth Kübler-Ross pentru a actualiza modelul Kübler-Ross de procesare a pierderii (negare, furie, negociere, depresie și acceptare).

Oamenii tind să simplifice aceste etape și să le considere niște pași standard de traversare a durerii, dar, în realitate, „nu există nimic simplu sau ordonat când este vorba de durere”, spune Kessler. Potrivit expertului în durere, acceptarea nu înseamnă că am ajuns la capătul suferinţei (el propune o a șasea etapă, la care voi reveni mai târziu) și nici nu există un moment unic de acceptare, ci o mulţime de astfel de secvenţe în care facem pace cu pierderile suferite.

Contactul care aduce cel mai mult confort emoţional este cel care ne permite să ne vedem, chiar și de la distanţă, însă un minimum de sprijin putem oferi, trimiţând o scrisoare, un e-mail sau un SMS celui îndoliat, explică Rebecca Cowan, unul dintre profesorii implicaţi într-un program de consiliere de la Universitatea Walden. Uneori, cel îndoliat poate avea nevoie de un terapeut pentru a răzbate prin hăţișul durerii, iar în această perioadă mulţi specialiști își oferă gratuit sprijinul celor afectaţi de COVID-19, precizează Cowan. Profesorul crede și că o formă de sprijin cu un impact bun este să alcătuiești o listă cu resursele disponibile pentru un prieten îndoliat.

Este nevoie să ne acordăm timp pentru a gestiona durerea într-o perioadă oricum îmbibată de pierderi, scrie Michelle Drouin, profesor de psihologie la Universitatea Purdue, Fort Wayne. Conștienţi de criza fără precedent prin care trecem, avem nevoie să învăţăm să facem faţă durerii în loc de a o evita (eventual prin abuzul de substanţe cu risc de dependenţă) și să avem răbdare cu noi înșine dacă doliul este prea lung sau atipic.

Înmormântarea, priveghiul sau comemorările pot fi amânate, dar traversarea etapelor durerii nu, concluzionează Drouin.

Poate fi util să apelăm la toate mijloacele încă disponibile pentru a ne lua rămas bun și de a încheia astfel o relaţie terminată brusc. Poate scriind o scrisoare în care să ne așternem gândurile sau realizând un necrolog.

Carantina ne împiedică să ajungem la o înmormântare, dar putem organiza un soi de priveghi virtual, împărtășind astfel lacrimile și amintirile comune și susţinându-ne reciproc, spune Shelby Forsythia, autoarea cărţii Permission to Grieve.

Depănarea amintirilor este foarte importantă într-o perioadă de doliu, pentru că, până la urmă, scopul doliului este să te înveţe cum să iubești o persoană în absenţa ei”, punctează Cirlin, subliniind rolul amintirilor în conturarea unui sens pentru o moarte care, de cele mai multe ori, nu are sens pentru supravieţuitori.

De altfel, Kessler susţine că găsirea semnificaţiei este cea de-a șasea etapă a procesului de jelire și că ea reprezintă condiţia progresului după un eveniment traumatic.

Suntem bulversaţi nu doar pentru că cei dragi mor, ci pentru că o fac în moduri „deranjante”, în timp ce știm că, în absenţa COVID-19, ei ar fi trăit încă, subliniază psihiatrul Katherine Shear.

Există multe resurse la care putem apela, de la grupurile de rugăciune la asistenţa online și sprijinul specialiștilor, pentru a găsi un sens în ceea ce ni se întâmplă nouă sau celor dragi, scrie psihologul Doreen Marshall.

„Ultima frază a cărţii nu rescrie întreaga poveste”, subliniază psihologul. Aceste cuvinte, care i-au fost spuse cu ocazia pierderii cuiva drag, au ajutat-o să-și dea seama că, deși nu a reușit să întâlnească o persoană apropiată înainte de moartea acesteia, povestea relaţiei lor nu s-a rezumat la final, ci a fost compusă dintr-o mulţime de interacţiuni și de dovezi de iubire, pe care o moarte neașteptată nu le putea anula.

Convingerile religioase pot fi foarte importante pentru a traversa doliul în vreme de pandemie, o provocare la fel de inedită cum e și noul coronavirus, puncta Michelle Drouin.

Parafrazând cuvintele lui Marshall, putem spune că modul în care a murit o persoană, oricât de absurd și dureros ar fi, nu reprezintă nicicum capitolul final al vieţii sale. Moartea cuiva poate fi un semn al exclamării dureros sau un sfredelitor semn de întrebare, dar nu e niciodată un punct definitiv. Iar Autorul vieţii ne-a dat dezlegare, prin moartea Sa crudă, la cel mai fericit dintre finalurile care s-au scris vreodată.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.