Știrile interne și externe sunt îmbibate de cuvântul „coronavirus“, pe mediile sociale oamenii discută același subiect. Starea de urgenţă este la ușă. Dar informaţiile care circulă liber în spaţiul virtual și real indică un nivel ridicat de neînţelegere a noului virus, a riscurilor și a potenţialelor soluţii.
Acest material încearcă să rezume ce știm și ce nu știm despre noul coronavirus, ce putem și ce trebuie să facem sau să nu facem pentru a ne proteja și a-i proteja pe cei de lângă noi.
Ce este un coronavirus?
Dacă știţi deja răspunsul, puteţi trece la secţiunea următoare. Cu două zile în urmă am văzut pe mediile sociale următorul mesaj, pe care îl reproduc textual: „Ca să vezi și să nu crezi! În UK încă de anul trecut a fost produs și comercializat dezinfencteantul (sic!) DETTOL. Data fabricaţiei 29.11.2019, expiră în Noiembrie 2021. Printre alţi microbi distruge și CORONAVIRUS. Întrebare: Cine și de unde știa de CORONAVIRUS încă din Noiembrie 2019? Cum de a fost produs acest dezinfectant înainte să se fii (sic!) auzit de CORONAVIRUS? Prea multe mistere și întrebări fără răspuns pentru noi, muritorii de rând.“ Am citat acest text circulat și recirculat în mediile sociale pentru că el indică faptul că mulţi dintre noi nu înţeleg încă ce este un „coronavirus“.
Nu este nimic surprinzător în informaţia de pe eticheta respectivă, pentru simplul motiv că această categorie de virusuri (coronavirusurile) au fost descoperite în perioada anilor 1930-1940: este vorba de virusul bronșitei infecţioase aviare (specific păsărilor), descoperit în anii 1930; de virusul hepatitei murine și de virusul gastroenteritei transmisibile, descoperite în anii 1940. La microscopul electronic, aceste virusuri se prezintă ca niște structuri circulare cu un fel de ţepi, creând impresia unor particule înconjurate de o coroană (lat. corona), de unde denumirea care le-a fost atribuită. [1]
În anii 1960 aveau să fie descoperite și primele coronavirusuri „umane“ (care infectează omul). Coronavirusurile sunt împărţite în trei genuri (alfa, beta și gamacoronavirusuri) în cadrul familiei lor numite coronaviridae și pot cauza o varietate de boli la animale și om. [2] Așadar, nu e nimic conspirativ în faptul că vreo etichetă din anul 2019 sau 1990 menţionează termenul „coronavirus“. Omenirea știe de multă vreme despre existenţa acestor particule virale. Termenul utilizat în materialele informative de jurnaliști, ca și de experţi, este „noul coronavirus 2019“.
Ce este SARS-CoV-2?
Începând din luna decembrie 2019, o serie de cazuri neobișnuite de pneumonie au fost raportate în Wuhan, cel mai mare oraș din provincia chineză Hubei și capitala acesteia. La scurt timp, autorităţile și cercetătorii de acolo aveau să adopte multiple măsuri pentru stoparea epidemiei și să efectueze cercetări etiologice și epidemiologice. [3]
La 12 ianuarie 2020, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a propus provizoriu denumirea de „noul coronavirus 2019 (2019-nCoV). O lună mai târziu (11 februarie 2020), OMS a numit boala declanșată de noul virus „boala coronavirusului 2019” (COVID-19). În aceeași zi, Grupul de Studiere a Coronavirusului, din cadrul Comitetului Internaţional pentru Taxonomia Virusurilor, a numit agentul etiologic al bolii „virusul sindromului respirator acut sever 2“ (SARS-CoV-2). [4] În prezent, numărul infecţiilor cauzate de SARS-CoV-2 la nivel mondial este mai mare decât cel al focarului de sindrom respirator acut sever (Severe Acute Respiratory Syndrome, SARS) izbucnit în China în anul 2002 și cauzat tot de un coronavirus. [5]
Primele patru cazuri raportate (la sfârșitul lunii decembrie 2019) au fost puse în legătură cu piaţa angro de produse de pescărie din Huanan (din sudul Chinei) de către spitalele locale care utilizaseră o procedură de supraveghere epidemiologică ce fusese concepută în legătură cu SARS în anul 2002. [6] Cercetătorii au identificat și caracterizat noul virus, apoi i-au secvenţiat complet genomul, analiza acestuia din urmă indicând că face parte din genul betacoronavirusurilor; acestea au fost până acum descoperite la om, liliac și la alte animale. [7]
O metodă specifică de comparare a structurii materialului genetic la diferite specii de organisme, cunoscută sub denumirea de analiză filogenetică, a indicat faptul că noul virus este foarte asemănător cu un coronavirus detectat la unele specii de liliac, de unde suspiciunea raţională că probabil virusul a ajuns la om prin intermediul unui liliac. [8]
Cum se manifestă COVID-19?
Ca și în cazul altor afecţiuni infecţioase ale căilor respiratorii, nu există un singur tablou simptomatic, ci o varietate de simptome prezente mai mult sau mai puţin frecvent. Din informaţiile furnizate de medicii din China pe baza experienţei acumulate acolo, pacienţii infectaţi se prezintă în general cu simptome ușoare ale căilor respiratorii superioare, similare răcelii comune (guturaiului), în primul stadiu și pot să fie afebrili (fără să manifeste febră) în cursul primelor două zile.
Cele mai frecvente simptome includ febra (88-98% din cazuri), starea de oboseală, tusea uscată, congestia căilor respiratorii superioare, producerea de spută, senzaţia de dificultate la respiraţie, dureri musculare sau articulare și diverse simptome gastrointestinale (greaţă, vomă, dureri abdominale etc.). [9]
Peste trei sferturi dintre pacienţi au vârste între 30 și 69 de ani. [10] Cu toate acestea, la sfârșitul lunii februarie în China fuseseră 965 de cazuri de pacienţi mai tineri de 19 ani, dintre care 416 cazuri la copii mai mici de 10 ani. [11] Numărul 416 poate părea unul mare, dar, dacă ne raportăm la totalul de peste 77.000, înseamnă puţin peste 0,5%. Recent s-au descris și 9 sugari (vârste mai mici de 1 an) spitalizaţi în China; aceștia au avut cu toţii forme ușoare ale bolii și niciunul nu a trebuit internat la terapie intensivă. [12]
Este de menţionat că în literatura medicală există în prezent câteva zeci de articole publicate de cercetătorii chinezi pe baza experienţei acestei ţări. Din păcate, nu am identificat încă niciunul bazat pe experienţa italiană. În schimb, din SUA s-a publicat un preprint (o versiune preliminară publicării propriu-zise) al unui articol care rezumă experienţa cu primii 12 pacienţi din această ţară. [13]
Cele mai frecvente simptome includ febra (88-98% din cazuri), starea de oboseală, tusea uscată, congestia căilor respiratorii superioare, producerea de spută, senzaţia de dificultate la respiraţie, dureri musculare sau articulare și diverse simptome gastrointestinale (greaţă, vomă, dureri abdominale etc.). [14] Analizele de sânge pot evidenţia un nivel redus al limfocitelor, o prelungire a timpului de protrombină, un nivel ridicat al proteinei C reactive și un nivel ridicat al lactat dehidrogenazei. [15]
Simptomele apar undeva între 3 și 6 zile de la expunere (de la contactul direct sau indirect cu o persoană infectată). Din experienţa Chinei, de la primul simptom și până la manifestarea pneumoniei (confirmate radiologic) durează circa 5 zile, până la internarea în spital – 7 zile, până la manifestarea sindromului de detresă respiratorie acută – 8-9 zile, iar până la internarea la terapie intensivă – 9,5-10,5 zile.[6] Proporţia cazurilor spitalizate cu o stare severă/critică a fost de 7-10%, cu excepţia Wuhanului, unde a fost de 17,7%. [16]
Date bazate pe 44.415 pacienţi din China indică faptul că 81% dintre ei au avut forme ușoare, blânde ale bolii, 14% – forme severe, iar 5% – forme critice. În 2,3% din cele 44.672 de cazuri confirmate s-a ajuns la deces. Dintre acestea, 14,8% au fost la pacienţi de peste 80 de ani, iar 8% la pacienţi cu vârsta între 70 și 79 de ani. Aproape jumătate din cazurile critice (49%, respectiv 1.023 de pacienţi din 2.087) au decedat. [17] În SUA, din 12 pacienţi (vârsta 21-68 ani), 7 au fost spitalizaţi, 5 au raportat dificultăţi de respiraţie, iar 4 au primit oxigen suplimentar.[18]
Dacă mortalitatea e relativ mică, de ce atâta panică?
Panica nu face bine nimănui. Prima regulă teoretică în orice situaţie de criză este să nu ne panicăm. Desigur, e mai ușor de formulat decât de pus în practică, dar trebuie să înţelegem perspectiva. O estimare bazată pe 44.672 de cazuri confirmate indică o rată a cazurilor fatale de 2,3%. [19] Desigur, ca orice estimare, aceasta are propriile limitări. Rata ar putea fi mai ridicată (așa cum par să sugereze datele disponibile în spaţiul public din Italia – în prezent de 7,17%) sau mai mică (așa cum par să sugereze datele din Coreea de Sud – în prezent de 0,89%). [20] Chiar și în China, între diferite regiuni există diferenţe mari de estimare, de la 2,8% la 0,18%, ratele mai mari putând fi supraestimări, iar cele mai mici, subestimări. [21]
Estimările epidemiologice care ţin seama de cele mai pesimiste scenarii consideră realiste cazurile în care (dacă nu se face nimic) 60-70% din populaţie ajunge să fie infectată, ceea ce pentru Europa, de exemplu, ar însemna circa 10 milioane de morţi.
Acceptând însă o rată a deceselor de circa 2%, în absenţa oricăror măsuri de prevenţie consecinţele pot fi dramatice. Numai pentru Europa, la o populaţie de peste 700 de milioane de persoane, aceasta ar însemna 14 milioane de decese. Desigur, nu neapărat toată populaţia va fi afectată, dar estimările epidemiologice care ţin seama de cele mai pesimiste scenarii consideră realiste cazurile în care (dacă nu se face nimic) 60-70% din populaţie ajunge să fie infectată, ceea ce pentru Europa, de exemplu, ar însemna circa 10 milioane de morţi. Din fericire, estimări mai conservatoare ale ratei deceselor înaintează procente în jur de 0,3-1%, dar, chiar și așa, aceasta înseamnă de câteva ori (3-10 ori) mai mult decât în cazul gripei. [22]
Nu este însă vorba numai de decese, care ar fi o povară umană copleșitoare, ci și de presiunea enormă pusă asupra sistemelor de sănătate. Decesele reprezintă doar o fracţie din cazurile critice, care la rândul lor reprezintă doar o fracţie din cazurile severe (după cum am ilustrat mai sus cu datele disponibile din China). Multe din aceste cazuri ar necesita tratament specializat, la terapie intensivă, unde nu ar fi suficiente paturi pentru toţi, iar în acest caz rata deceselor ar fi mai mare decât aceste estimări conservatoare.
Improvizarea unor noi paturi (pentru mărirea capacităţii) nu ar permite și dotarea adecvată cu echipamentele necesare tratării cazurilor grave. În plus, dacă personalul medical însuși va fi afectat, incapacitatea de tratament va crește și mai mult. Ca să nu mai vorbim despre faptul că unii dintre cei care își revin în câteva săptămâni și sunt externaţi rămân cu grade diferite de fibroză pulmonară (ceea ce înseamnă că vor avea capacitatea respiratorie limitată pe termen lung). [23]
În sfârșit, deși, similar gripei, pare mai probabil să fie afectaţi mai ales adulţii mai în vârstă, boala poate lovi în mod imprevizibil și persoane mai tinere. [24] Este esenţial să prevenim răspândirea virusului și cu cât intervenim mai rapid și mai eficient, cu atât șansele de control sunt mai mari.
Din păcate, România până acum nu a avut o abordare bazată pe testare intensă, așa cum s-a întâmplat în modelele de succes ale câtorva ţări asiatice (Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong), dar a încercat să implementeze măsuri epidemiologice care, dacă sunt respectate, pot opri sau încetini considerabil transmiterea virusului.
Experienţa naţională a demonstrat că oamenii nu sunt foarte dispuși să accepte aceste măsuri epidemiologice, care nu sunt foarte comode și uneori nu au fost implementate în modul cel mai fericit de autorităţi. Însă imperfecţiunile de aplicare din unele locuri nu ar trebui să ne împiedice să realizăm că, pentru a câștiga acest război microbiologic, este esenţial să ne implicăm cu toţii, cu voinţă și onestitate.
Ce putem face?
Virusul se poate transmite prin contact (atingerea persoanei bolnave cu mâna sau cu alte părţi ale corpului), prin picături de salivă din aer sau prin haine ori obiecte ale unei persoane contaminate. Calea fecal-orală este de asemenea posibilă. [25] Toate acestea subliniază importanţa igienei personale, cele mai multe fiind măsuri de igienă pe care ar trebui să le luăm și în absenţa unei epidemii. La acestea se adaugă măsurile de distanţare socială, pe care în absenţa unei epidemii nu le utilizăm.
În epidemiologie se utilizează așa-numitul număr de reproducere, R0, care indică numărul de cazuri secundare pe care un caz primar le generează, altfel spus câte persoane reușește un pacient să îmbolnăvească. R0 determină numărul general de persoane care vor deveni infectate în timp. Pentru ca o infecţie să devină epidemică, trebuie ca R0 să fie mai mare decât 1 (fiecare pacient trebuie să îmbolnăvească mai mult de o singură altă persoană).
Virusul se poate transmite prin contact (atingerea persoanei bolnave cu mâna sau cu alte părţi ale corpului), prin picături de salivă din aer sau prin haine ori obiecte ale unei persoane contaminate. Calea fecal-orală este de asemenea posibilă. [26]
În China, R0 a fost de circa 2,5 în primele stadii ale epidemiei, și aceasta le-a permis experţilor să estimeze că circa 60% din populaţie se va infecta. Acesta este un scenariu extrem, de tipul „cel mai rău caz“, pentru că mai mulţi factori (posibilă transmitere mai redusă la copii, unele comunităţi sociale sunt mai îndepărtate și e mai puţin probabil să ajungă infectate, distanţarea socială voluntară realizată de persoane individuale și comunităţi sociale, precum și diversele măsuri de prevenţie impuse de autorităţi) pot să reducă rata de infectare. [27]
Un grup de epidemiologi din Marea Britanie și din Olanda, într-un editorial publicat recent în prestigioasa revistă medicală Lancet, afirmă:
„Comportamentul individual va fi crucial pentru a controla răspândirea COVID-19. Acţiunile personale, mai degrabă decât acţiunile guvernamentale, în democraţiile occidentale ar putea să reprezinte problema cea mai importantă. Autoizolarea precoce, solicitarea consilierii medicale de la distanţă, cu excepţia cazurilor în care simptomele sunt severe, și distanţarea socială sunt de importanţă cheie. Acţiunile guvernamentale de interzicere a întrunirilor mari sunt importante, cum sunt și facilităţile bune de diagnostic și accesul de la distanţă la consiliere de sănătate, împreună cu tratamentul specializat pentru persoanele cu boală severă.“ [28]
Din păcate am văzut cum mai multe persoane cărora autorităţile sanitare naţionale le-au impus măsuri de carantină și autoizolare, au protestat pe motiv că nu au simptome. Faptul că nu au simptome nu este nicio dovadă că nu sunt purtătoare ale virusului. Deși o persoană simptomatică diseminează în mod indiscutabil virusul, persoanele asimptomatice pot la fel de bine sau aproape la fel de bine să îl transmită și există dovezi știinţifice publicate care arată că transmiterea asimptomatică este posibilă. [29] De altfel, aproape toate cazurile mediatizate în România se refereau la persoane care au fost iniţial asimptomatice, dar au avut performanţe remarcabile în diseminarea virusului.
Noul coronavirus prezintă o infecţiozitate (rată de transmitere la alte persoane) surprinzător de mare, chiar dacă proporţia cazurilor fatale este relativ mică. Astăzi, guvernele din aproape toată lumea iau măsuri de distanţare socială prin care încearcă să oprească transmiterea. Ideal este ca prin cooperarea tuturor să reușim (noi, omenirea) să o oprim. Dacă acest lucru nu va fi posibil, se ia în calcul cel puţin încetinirea suficientă a transmiterii pentru a evita colapsul sistemului sanitar (cum s-a întâmplat în Italia) și câștigarea de timp pentru alte măsuri de prevenire și tratament. Care sunt acestea?
Alte măsuri de prevenire și tratament
Una dintre cele mai simple și eficiente măsuri de prevenire a infecţiei cu un virus o reprezintă conceperea unui vaccin. Din păcate, în istoria recentă a omenirii coronavirusurile nu au pus niciodată probleme masive de sănătate, care să justifice conceperea de vaccinuri. Au existat două alte coronavirusuri în ultimele decenii care au ameninţat sănătatea umană (cunoscute sub denumirile abreviate, din limba engleză, de SARS și MERS), dar în acele situaţii măsurile epidemiologice au fost suficiente pentru oprirea răspândirii lor. Deocamdată, măsurile epidemiologice s-au dovedit mult mai puţin eficiente în acest caz decât în cazul altor coronavirusuri, parţial și pentru că răspândirea virusului începe înainte de manifestarea simptomelor.
După cum au informat agenţiile de știri, se lucrează deja, în diverse zone ale lumii, la producerea unor vaccinuri și cel puţin două au fost și anunţate ca fiind gata pentru a fi testate. Din păcate, testarea și aprobarea lor este de așteptat să dureze în cel mai optimist scenariu câteva luni, dacă nu mai bine de un an sau un an și jumătate. Este important, de aceea, să câștigăm timp respectând măsurile epidemiologice simple propuse astăzi de autorităţi în toată lumea.
Datele privind cele mai bune opţiuni de tratament sunt din păcate foarte limitate, pentru că experienţa omenirii este limitată deocamdată la numai circa 2 luni, în zone foarte limitate ale lumii, fără să dispunem de timp în care să se evalueze tratamente sau să se dezvolte medicamente noi. Se află în curs de evaluare clinică un medicament antiviral, remdesivir, precum și alte medicamente, dar deocamdată nu știm cu ce șanse de succes. Unii analiști sunt sceptici cu privire la șansele remdesivirului de a avea un beneficiu clinic spectaculos. [30]
Deocamdată, măsurile epidemiologice s-au dovedit mult mai puţin eficiente în acest caz decât în cazul altor coronavirusuri, parţial și pentru că răspândirea virusului începe înainte de manifestarea simptomelor.
Și pentru alte medicamente s-au iniţiat de asemenea studii clinice, însă este greu de estimat cât de repede aceste studii vor putea genera rezultate interpretabile și mai ales cu ce șanse de îmbunătăţire a tratamentului pentru pacienţii afectaţi de formele severe ale bolii. Și în această direcţie însă, a câștiga timp este o precondiţie esenţială.
Prin urmare, respectând măsurile de distanţare socială impuse de autorităţi nu doar diminuăm presiunea enormă care ameninţă sistemul sanitar și, indirect, ne ameninţă pe fiecare dintre noi, dar câștigăm și timp în care să se poată concepe armele necesare cu care am putea câștiga acest război microbiologic. Aici, contribuţia individuală este cel puţin la fel de importantă ca implicarea autorităţilor. Deși ceea ce ni se cere ne creează disconfort, sacrificiul este mai degrabă mărunt în comparaţie cu sacrificiul generaţiilor de dinaintea noastră. În cuvintele lui Henry Ford, „dacă fiecare merge înainte împreună cu ceilalţi, succesul va avea grijă de el însuși“.
Robert Ancuceanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Farmacie din cadrul Universităţii de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București.
