Locuiesc în 5 ţări ale Europei și nu ar fi putut fi mai diferiţi ca vârstă, preocupări sau înclinaţii. Au fost infectaţi însă fără deosebire. Unii nu s-au speriat. Alţii s-au speriat foarte tare. Au trecut printr-o experienţă despre care, fără excepţie, recunosc că le-a marcat viaţa.
Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.
Timothy
La 34 de ani, Timothy este un tată divorţat. Locuiește în Bracknell, Anglia, la nici 15 kilometri de castelul Windsor. Principala sa suferinţă în autoizolare este că nu-și mai poate vedea fetiţa. „Ea locuiește în aceeași casă cu bunicul dinspre mamă, și acesta are probleme de sănătate. Dacă virusul ar ajunge acolo, l-ar pune în pericol.”
Timothy e poliţist. Unul dintre cei care nu pot sta deoparte. Din ce mi-a mărturisit repetat e evident că îl chinuie continuu gândul că trebuie să stea izolat în loc să fie alături de colegii săi la muncă, implicându-se cu tot ce poate pentru a fi parte din răspunsul la criză. Răspunsul lui, când l-am întrebat dacă și ce se roagă în aceste zile, a venit natural: „Să se termine cu cât mai puţine victime.”
Tina
Am vorbit apoi cu Tina. Are 37 de ani și este foarte legată de munca ei creativă, pe care o desfășoară ca autor și speaker. E fericită că trăiește în Germania, mai ales pentru că din 18 martie, de când a fost depistată pozitiv, se simte îngrijită într-o manieră „desăvârșită” de statul german și de vecini.
Nu a speriat-o boala, deși spune că a fost foarte bolnavă – a avut probleme de respiraţie timp de două săptămâni și s-a simţit teribil de slăbită. Dar, pe măsură ce a început să-și revină, un gând s-a instalat tot mai adânc în mintea ei. Atât de mult încât a început să se roage pentru asta: ar vrea să simtă că oamenii pot rămâne la fel de atenţi și de grijulii unii cu alţii și după ce noul coronavirus nu va mai fi o ameninţare.
Pedro, Susana și Adaia
Pedro e un munte de om, la cei 46 de ani ai săi, cu o energie debordantă și cu o inimă care pare imună la îmbătrânire. Trăiește intens și se bucură de soţia sa „incredibilă” și de cei doi copii ai lor – Johan (18 ani) și Adaia (19 ani). Pedro e fericit că are posibilitatea să lucreze ca pastor.
Soţia sa a fost prima infectată. Acum și Pedro, și Adaia sunt infectaţi. Johan este izolat în camera sa, fără simptome pentru moment. „Am crezut că am de-a face cu o formă ușoară a bolii. Dar simptomele s-au agravat după 7 zile.” În timp ce se pregătea psihic pentru recuperare, a realizat că situaţia sa se înrăutăţește. „Au fost momente de îngrijorare serioasă, în special într-o noapte când am început să simt că nu mai am oxigen, că nu mai pot respira: «Doamne, aici sunt, în mâinile Tale.»”
Astăzi nu am putut vorbi cu Pedro. Starea sa generală nu i-a permis. În ultima perioadă a slăbit 7 kilograme. L-am întrebat pe pastorul Pedro pentru ce se roagă mai întâi. „Pentru părinţii mei, au 80 de ani și trăiesc singuri în sudul Spaniei.”
Am întrebat-o și pe Adaia în ce fel simte că i-a influenţat viaţa situaţia prin care trece familia ei. „Relaţia mea cu Dumnezeu se dezvoltă. Felul în care privesc Biblia și modul în care vorbesc cu prietenii mei nu mai sunt aceleași. Cred că am crescut, de asemenea, ca om. Și am înţeles că Dumnezeu nu ne pedepsește. Nu El este autorul catastrofelor prin care trebuie să trecem.”
Giusi
Giusi e o doamnă plină de viaţă – ca orice italian, ar putea completa cineva. Probabil chiar un pic mai mult. La 56 de ani, mamă singură cu doi copii, de 29 și 23 de ani, Giusi este asistentă socială și mediatoare. Dar este, de asemenea, consilieră la un hospice pentru pacienţi cu cancer în fază terminală și e implicată în iniţiative de consiliere pentru minori, victime ale violenţei domestice și victime ale abuzului sexual. În timpul care îi rămâne traduce din spaniolă și scrie.
După ce a simţit primele simptome de COVID-19, pe 14 martie, s-a temut instinctiv de perspectiva spitalizării. Dar nu și de boală, spune Giusi: „Nu mi-a fost frică, nu m-am gândit nicio clipă să-L întreb pe Dumnezeu: «De ce eu?». Asta și pentru că tot timpul am avut în minte ideea: «De ce nu eu?». Cred că a fi creștin nu înseamnă să fii scutit de asemenea situaţii, ci înseamnă să le faci faţă cu o atitudine funcţională, convins fiind că Dumnezeu este cu tine în barcă în timpul furtunii.”
Maurizio și Luisa
Maurizio (59 de ani) lucrează la spitalul din Bergamo împreună cu soţia sa, Luisa (56 de ani). A avut primele simptome pe 4 martie. Mai întâi febră. Apoi a venit dispneea – o dificultate de a respira care se agravează continuu. Pe 11 martie au fost nevoiţi să cheme ambulanţa. Nu a mai apucat să-și ia la revedere de la soţia și fiul său, de 15 ani, și a plecat cu o singură teamă în suflet – că ar putea să nu îi mai vadă niciodată.
Ce a văzut în spital, spune Maurizio, a fost „pură teroare”. Cu măștile de oxigen pe faţă, așteptând la rând, oamenii erau înspăimântaţi de ceea ce ar putea afla în următoarele ore din partea cadrelor medicale. Dar Maurizio este printre cei care, între timp, a fost externat. Este acasă, dar în izolare. Încă are dificultăţi de respiraţie, iar noaptea folosește încă masca de oxigen. „Nu subestimaţi virusul; poate afecta pe oricine – nimeni nu ar trebui să se simtă supererou. Păstraţi distanţa socială!” încheie Maurizio. Nu înainte să adauge totuși: „Ceva s-a schimbat în interiorul meu.”
„Cel mai greu și trist a fost să nu-l pot vedea pe soţul meu până când a revenit de la spital, după 13 zile”, spune Luisa. Între timp, a fost și ea depistată pozitiv. Nu știe dacă a luat virusul de la spital sau de la soţul ei. Sau de la altcineva – sunt prea mulţi cei care s-au îmbolnăvit în jur. Sursa ar putea fi oricare dintre ei.
Luisa vrea să nu uite pentru tot restul vieţii ce gândește acum și niciodată să nu se mai plângă că vizitele membrilor familiei sau ale prietenilor le-au consumat prea mult timp. „Această experienţă m-a făcut să înţeleg importanţa și frumuseţea timpului petrecut împreună cu cei dragi.”
Rebecka și Thomas
În Suedia am vorbit cu o româncă – Rebecka. Are 52 de ani și e căsătorită cu un suedez. Thomas are 67 de ani. Locuiesc în Malmbäck. Rebecka bănuiește că a contractat virusul în tren, Thomas a fost infectat de ea.
După ce a făcut febră peste 40 de grade și și-a pierdut complet puterea, Rebecka a fost dusă cu ambulanţa la Urgenţe în Jönköping. „Pur și simplu nici să gândesc nu mai puteam.” Nu a putut mânca timp de mai multe zile, a continuat să aibă febră, să tușească și să se simtă rău.
După ce a început să-și revină, Rebecka rezumă ce i se pare că a câștigat: „Ai timp să reflectezi, ai timp să te gândești mai mult la Dumnezeu și să te rogi mai mult pentru familie, pentru cei dragi, pentru lume. Din nefericire, cred că noi, oamenii, vom uita curând prin ce am trecut, dar chiar sper că voi lua cu mine gândul acesta: fără Dumnezeu sunt nimic.”
Când Rebecka a fost externată, Thomas deja se simţea foarte rău. „Nu mă puteam opri din tușit, iar durerea era foarte mare.” Nu s-a speriat, dar spune că boala i-a consumat toate resursele. Simte că n-ar fi reușit fără ajutorul lui Dumnezeu: „Mă voi baza mai mult pe Dumnezeu în viitor.”
În loc de concluzii
O poveste căreia îi putem asocia o faţă se întipărește cu adevărat în suflet. În același fel, o faţă căreia îi putem asocia o poveste devine mai mult decât o imagine, un portret, devine un om.
Iar ei, feţele poveștilor de mai sus, au înţeles că nu au în comun doar o experienţă, ci și un mesaj.
(Doar 5 dintre cei cu care am stat de vorbă și pe care i-aţi văzut în clipul video știu cum au fost infectaţi.)
Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.
Clipul video din acest articol a fost realizat printr-un efort de colaborare între Departamentele de comunicare ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din mai multe ţări europene. Semnele timpului a realizat interviurile pe baza cărora a fost scris acest articol.
