Noi, oamenii, avem o relaţie specială cu inima noastră. Nici nu e de mirare, din moment ce viaţa depinde de buna ei funcţionare. Dar inima este și un puternic simbol religios, fiind sinonimă cu esenţa vieţii spirituale și determinând destinul nostru veșnic. Matt Davis a avut o inimă fizică atât de degradată încât singura salvare a fost o inimă nouă. Nu a fost singurul miracol și nici cel mai mare. Între timp Dumnezeu i-a reînnoit și inima spirituală.

V-am cunoscut acum ceva mai mult de un an. Care era atunci situaţia dumneavoastră?

Așteptam un transplant de cord la Spitalul „St. Joseph”, SUA. Aveam un dispozitiv de asistare a ventriculului stâng. Am avut niște complicaţii și atunci medicii au spus: „Trebuie să aștepţi în spital până ce va fi disponibilă o inimă.” Am stat la St. Joseph pentru circa o lună și jumătate.

Și vă vedeam o dată la două zile. M-a frapat salonul dumneavoastră. Arăta ca o capelă, era plin de imagini religioase, versete biblice în diferite tipuri de scriere, unele artistice, altele mâzgălite de copii, și desene. Dacă nu eraţi în salon, eraţi pe coridor, făcând mișcare, zâmbind, încurajând alţi pacienţi și rugându-vă cu ei. Eraţi ca un capelan pentru acel pavilion.

Era drăguţ că și unele asistente medicale știau că mă rugam cu pacienţii și, în câteva ocazii, mi-au spus: „Acest pacient va fi operat dimineaţă și e foarte neliniștit. Aţi vrea să vă rugaţi cu el?” Mă duceam la el, zâmbind ca de obicei, mă rugam și era mereu un lucru minunat.

Deci eraţi substitut de capelan. Dar credinţa dumneavoastră nu era un substitut de credinţă.

Nu.

Era o credinţă autentică.

Da. A fost un moment special când mi s-a spus că o inimă era disponibilă și m-au transferat la Spitalul Universitar Emory.

Aceea a fost ziua când am venit să vă văd, dar patul dumneavoastră era gol și am tresărit: S-a întâmplat ceva rău sau bun? Foarte rău sau foarte bun?

Am ajuns la Emory și a venit multă lume, căci nu știam când aveam să fiu operat. Erau acolo soţia mea, familia ei, familia mea, toţi erau foarte îngrijoraţi, și eu eram cel mai calm om din încăpere, fiindcă știam că, într-un fel sau altul, aveam să fiu bine. Eu am fost cel care s-a rugat și toţi au fost mai liniștiţi după aceea.

Spuneţi-ne mai mult despre istoria din spatele lucrurilor pe care ni le-aţi împărtășit. Aţi fost un copil normal sau a fost ceva în neregulă cu inima dumneavoastră de la început?

Am fost un băiat normal. Alergam, săream, înotam, făceam de toate. În liceu am și lucrat. Apoi am fost diagnosticat cu cardiomiopatie dilatativă idiopatică, la 24 de ani. Treptat, starea mea s-a înrăutăţit, până ce a devenit foarte gravă.

Care a fost reacţia dumneavoastră când aţi aflat că aveţi o boală cardiacă gravă? Aveaţi 24 de ani, îmi imaginez că a fost devastator.

Cred că atunci cel mai supărat am fost că mi se spusese că nu mai am voie să mănânc pizza. Apoi m-am gândit: Aceasta e situaţia și nu o pot schimba. Am început să-mi iau medicamentele și să urmez indicaţiile medicului. Aveam o inimă foarte mărită, care nu funcţiona bine. Câţiva ani mai târziu, când am ajuns la St. Joseph, mi s-a spus că inima mea era de două ori mai mare decât ar fi trebuit.

Deci eraţi un om cu inimă mare! Care fusese poziţia dumneavoastră faţă de Dumnezeu în copilărie?

În copilărie și în adolescenţă am fost foarte credincios. Am crescut mergând la biserică.

Convenţia Baptistă de Sud?

Cred că primele mele amintiri sunt legate de Biserica Baptistă, apoi de Biserica Prezbiteriană și, după aceea, de cea Penticostală. Biserica a fost locul unde am învăţat cu adevărat despre Dumnezeu. Pastorul de tineret era minunat. L-am primit pe Hristos la nouă ani, într-o tabără de vară. M-am botezat puţin mai târziu, la Biserica Penticostală.

Apoi, în tinereţe, m-am îndepărtat de Dumnezeu. La finalul liceului mă simţeam oarecum frustrat și I-am zis Domnului: „Vreau să trăiesc după regulile mele.” Iar răspunsul Lui a fost: „Bine, ai liber-arbitru și dreptul de a spune că nu vrei să Mă urmezi.”

Nu a fost un proces cu precădere intelectual sau adoptarea unei perspective atee, ci aţi spus: „Vreau să-mi trăiesc viaţa fără restricţii sau presiuni, nu vreau să fiu răspunzător în faţa unei autorităţi mai înalte. Vreau să trăiesc viaţa după regulile mele și să fiu propriul meu șef.”

Asta voiam, dar cred că, de fapt, m-am simţit mai răspunzător după ce m-am îndepărtat de Domnul. Știam că ceea ce făceam era greșit.

Conștiinţa dumneavoastră nu era în acord cu stilul dumneavoastră de viaţă.

Exact. Nu a existat niciodată o clipă în care să cred că aceasta e exact calea potrivită de urmat. Conștiinţa și, în mod clar, Duhul lui Dumnezeu mă atenţionau mereu. Știi că nu urmezi calea cea bună.

Nici nu vă puteaţi bucura cu adevărat de viaţa pe care o doriserăţi. Alergaţi după fericire, dar, cu cât alergaţi mai tare, cu atât mai iluzorie vi se părea fericirea.

Exact așa.

Care a fost impactul bolii cardiace asupra credinţei?

Iniţial, asta nu prea m-a făcut să mă reapropii de Domnul. Încerc să îmi amintesc cum eram pe atunci. Dumnezeu încerca mereu să mă aducă înapoi la El. Treptat, am început să merg iar la biserică. La finalul lui 2013 mi s-a zis: „E o situaţie gravă, trebuie să fiţi evaluat pentru un transplant de cord.” M-am confruntat cu o criză și m-am gândit: „Ce se întâmplă? Doamne, de ce nu m-ai salvat?!”

Cu câţiva ani înainte, aţi spus: „Doamne, lasă-mă în pace!” Și acum întrebaţi: „Doamne, de ce mi-ai făcut asta?!” Aceasta ilustrează cât de ilogici suntem. Nu dumneavoastră, ci noi toţi.

Așa este.

Acum ajunseserăţi să vă frământaţi: „Dacă există Dumnezeu, de ce permite să mă aflu în această situaţie? Dacă El e puternic, de ce nu face ceva pentru mine?” Conștiinţa vă condamna: „Dar știi ce ai făcut; îţi amintești cum L-ai tratat pe Dumnezeu?” Îmi imaginez că aveaţi niște frământări foarte mari.

Ca niște ape furtunoase. Nu m-am îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu, ci mai degrabă mă întrebam: „De ce mă aflu în această situaţie?! De ce nu rezolvă Domnul această problemă?” Am vorbit cu unul dintre capelanii de la Spitalul „St. Joseph”.

O cunosc, este Mary Beth Krivanek. Și ea mi-a povestit despre acea întâlnire.

Ea a intrat în salon și îmi amintesc că am întrebat-o: „De ce nu face Domnul un miracol?” După ce m-a ascultat plângându-mă, m-a întrebat: „Acest dispozitiv ce va fi montat în corpul tău nu este un miracol?” Totul a început să se schimbe atunci.

Totul — cu o scurtă întrebare! O cunosc, știu câte ceva despre istoria vieţii ei. În spatele acelei întrebări erau multe frământări proprii, multe rugăciuni și un puternic devotament faţă de Dumnezeu.

Da.

E ușor să pui întrebările potrivite când ai o asemenea istorie de viaţă. Cred că mi-aţi spus că, atunci când ea a intrat în salon, cerul vieţii dumneavoastră era foarte înnegurat, iar, când a plecat, norii începuseră să se risipească.

Da. Contrar personalităţii mele, eram pesimist și agitat. Ea m-a lăsat să spun tot ce aveam de spus, apoi a vorbit ea și era clar că Domnul vorbea prin ea. După ce a plecat, strălucea soarele.

Aceasta e o mărturie despre harul incredibil dăruit capelanilor din spital. Poate că ei petrec doar cinci minute cu un pacient și următoarele cinci minute cu un altul, iar, în majoritatea cazurilor, discută despre teme obișnuite. Dar, din când în când, cerul coboară pe pământ în acele câteva minute și viaţa cuiva se schimbă pentru totdeauna prin lucrarea capelanilor din spital, ca Mary Beth.

Și ca dumneavoastră. Când aţi venit să mă vedeţi, m-am gândit: „Ce grozav e că am cunoscut pe cineva ca dumneavoastră, care vrea să afle mai mult despre transplantul de cord și care e așa sincer și iubitor.” Când v-am cunoscut, mi-am spus: „El a venit la mine pentru a-și face treaba de capelan, dar simt că mi-am făcut și un prieten.”

Da. De fapt eram într-un stagiu de formare. Dar am simţit imediat o legătură cu dumneavoastră, și nu numai din pricina interesului meu din adolescenţă pentru transplantul de cord. Sigur, a fost o mare surpriză să cunosc pe cineva aflat într-o asemenea situaţie, dar m-a captivat sinceritatea credinţei dumneavoastră. Parcă a fost ieri, dar a trecut mai mult de un an.

Așteptasem trei ani să se găsească o inimă pentru mine. Mergeam la întâlniri ale comisiei medicale a spitalului și aveam destul de mult acces la informaţii și statistici despre speranţa de viaţă, probleme și riscuri. Dar niciunul din aceste lucruri nu m-a speriat, căci m-am gândit: „Dacă nu mi se va dona niciodată o inimă, nu asta e inima care este importantă.”

La una din întâlniri, când erau prezentate niște statistici foarte sumbre, tânăra care prezenta a trecut în grabă peste câteva lucruri și i-am zis apoi: „Nu te grăbi așa. Ai trecut repede peste acele lucruri pentru că ţi-ai făcut griji pentru mine?” Mi-a zis că da. I-am spus: „E în regulă. Numerele sunt numere, reflectă realitatea și nu mint, dar nu mă îngrijorez din pricina lor. Mă încred în Dumnezeu și atât.”

Nu mă interesa ce arătau statisticile, căci statisticile mai arată și că nimeni nu înviază din morţi. Dacă mă puteam încrede în Cel ce a înviat morţi, puteam să mă încred și că aveam să fiu bine.

A existat un anumit motiv pentru care aţi așteptat așa de mult? Aveaţi nevoie de o inimă aparte? Era ceva legat de talia dumneavoastră?

Da. Acesta a fost unul din motive. Și sunt două categorii de persoane pe lista de așteptare. Prima categorie e a celor ce trebuie să aștepte la spital, pentru că nu sunt în siguranţă și nu pot merge acasă. A doua e a celor ce pot aștepta acasă. Având acel dispozitiv, puteam aștepta acasă și așteptarea avea să dureze ceva mai mult. În plus, am o înălţime de 1,87, deci aveam nevoie de un donator cam de aceeași talie.

Deci nu toate inimile sunt la fel, ca să spunem așa.

Aveţi dreptate. Aveam nevoie de un donator cu o înălţime similară, căci inima cuiva de 1,57 nu ar fi fost suficient de mare. Grupa mea de sânge și multe alte lucruri trebuiau să se potrivească cu ale donatorului.

Aţi avut mult timp să reflectaţi la toate întrebările adresate lui Dumnezeu și să vă rugaţi.

Da. Oamenii mă întrebau: „Cum poţi aștepta cu zâmbetul pe buze?!”

Cred că și eu v-am întrebat asta.

Le spuneam: „M-am rugat pentru trei lucruri privind transplantul. M-am rugat să am ocazia să-mi întâlnesc donatorul în cer, ca să-i mulţumesc; m-am rugat ca familia lui să afle că, în urma tragediei, niște vieţi au fost salvate”, căci nu a fost vorba doar de mine, ci au fost donate și alte organe pentru salvarea altor oameni. Apoi am zis: „Doamne, încredinţez asta în mâinile Tale. Nu e ceva ce pot rezolva, așa că nu mă voi îngrijora, ci Te voi lăsa pe Tine să intervii. Tu faci totul mult mai bine decât mine.”

Mulţi oameni au credinţă în Dumnezeu, se roagă și chiar se încred în El, dar nu mulţi au o asemenea credinţă senină și calmă în Dumnezeu. Credeţi că ţine și de natura proprie? Sau credeţi că fiecare creștin ar putea și ar trebui să aibă o așa încredere senină, o așa pace încrezătoare?

Cred că toţi ar trebui să aibă așa ceva. Viaţa ar fi mai ușoară. Dar în timpul petrecut departe de Dumnezeu, duceam o viaţă nechibzuită. De-a lungul timpului, după ce am început să mă reapropii de Dumnezeu și să mă maturizez, am devenit mai răbdător și mai bun, astfel că acum multe lucruri nu mă mai deranjează și nu mă mai supără. Cred că acest lucru a fost cel care m-a ajutat, I se datorează în mare parte Domnului și realizez că nu era bine să mă mânii și să fiu stresat având o inimă bolnavă și foarte dilatată, ci aveam nevoie de liniște și de pace. Și desigur că Domnul îmi spunea: „Sunt la cârma lucrurilor și totul va fi bine.”

Deci nu v-aţi fi certat cu Dumnezeu dacă v-ar fi zis: „Matt, planul Meu s-a împlinit, ești acum un om mântuit și nu îţi voi da o inimă nouă, ci te voi învia pentru viaţa veșnică.”

Nu. De fapt am un prieten care, cu câteva săptămâni înainte de transplant, când așteptam în spital, mi-a zis: „Matt, mă rog ca Domnul să-ţi vindece inima printr-o minune, ca să nu mai fii operat.” I-am spus: „Apreciez asta. Ar fi minunat. Dar aș prefera să fiu operat, căci, chiar dacă nu m-aș vindeca, aș reuși să aștept răbdător și zâmbitor, iar oamenii ar ști: «El era bine, a fost vesel și s-a încrezut în Dumnezeu până la final.»” Și ar fi fost bine. Ar fi fost greu pentru soţia și familia mea, dar cei mai mulţi dintre ei simţeau că ar fi fost bine: „Dacă nu vei supravieţui, noi tot ne vom încrede în Domnul, căci El ne ocrotește.”

Cred că, iniţial, eraţi la coada listei de așteptare și, treptat, aţi ajuns tot mai sus. La un moment dat, aţi ajuns primul pe listă. Dar mi-aţi zis: „Dacă, într-o zi, medicii mi-ar fi spus că îmi șterg numele de pe listă, aș fi acceptat asta.”

Categoric. Numele meu nu a fost niciodată șters din Cartea Vieţii. Chiar dacă nu aș fi supravieţuit aici, aș fi fost în ceruri, așa că, fie într-un fel, fie în altul, aveam să fiu bine, aveam să fiu salvat.

În acest caz, aţi fost salvat în ambele sensuri. Vă amintiţi ce reacţie aţi avut când medicii v-au zis: „Matt, azi am găsit o inimă pentru tine?”

Da. Am sunat-o pe soţia mea și i-am zis: „Draga mea, tocmai m-a sunat dr. Malcolm și s-a găsit o inimă. Voi fi transferat la Emory.” Apoi am așteptat să vină asistentele medicale și personalul spitalului. Ei au venit să mă îmbrăţișeze și și-au arătat afecţiunea faţă de mine.

Da, aţi stat acolo foarte mult timp. Normal că se atașaseră foarte mult de dumneavoastră, la fel ca mine.

Categoric. A fost pentru mine cel mai mare câștig din această situaţie. Am un prieten bun care lucrează la ambulanţă. Într-o zi lucra cu un coleg nou. Acesta i-a zis: „Într-o zi am primit o solicitare, ultima din acea zi, să mergem la St. Joseph și să transferăm pe cineva la Emory pentru un transplant de cord. Am crezut că avea să fie un om bătrân, morocănos și ursuz. Am ajuns acolo și era un bărbat tânăr și foarte entuziast. Zâmbea cu gura până la urechi. Nu era deloc neliniștit. Acest lucru chiar m-a mișcat. Asemenea situaţii fac ca locul de muncă să fie frumos.”

Amicul meu l-a întrebat: „Îţi amintești numele pacientului? Arăta așa?” El avea pe telefon o fotografie cu mine și colegul a confirmat că eram eu. Câteva luni după aceea am aflat ce a gândit: „Am o muncă frumoasă și mi-am dat seama de asta datorită acestui bărbat. Urma să i se transplanteze o inimă nouă, iar el era zâmbitor și fericit.”

M-a emoţionat mult. El își va aminti de asta pentru tot restul vieţii și-l va face să își vadă altfel munca.

După ce medicii au făcut pregătirile necesare, vă amintiţi dacă v-au adus un capelan înainte de a intra la operaţie?

Nu cred. Eu eram bine.

Sunt sigur, dar eram curios. Știţi cât a durat operaţia?

Circa zece ore și jumătate. Prima săptămână după operaţie a fost foarte grea, căci am avut reacţii adverse la medicamente, greaţă și niște coșmaruri teribile. Apoi mi-am revenit. O săptămână și jumătate mai târziu am fost externat.

Așa de repede! Va trebui să luaţi mereu medicamente care suprimă imunitatea?

Da, însă doza mea e deja destul de mică.

Aveţi limitări și restricţii? Trebuie să urmaţi o anumită dietă, să faceţi anumite exerciţii fizice?

Sunt destul de activ și am o alimentaţie săracă în sodiu. Mâncăm cel mai des acasă și de obicei eu gătesc. Îmi place să gătesc. Respect destul de mult recomandările medicilor.

Am citit demult că oamenii cu transplant de cord care nu au un stil sănătos de viaţă, mai ales în privinţa alimentaţiei și a mișcării, își distrug destul de repede noua inimă.

Și eu știu asta. Săptămâna trecută am mers la controlul de un an de la operaţie, medicii au verificat totul și totul a fost bine. Într-o zi, o asistentă medicală care alerga cinci-șase kilometri zilnic s-a uitat la colesterolul meu și a zis: „E mai mic decât al meu!”

Ce plănuiţi să faceţi în viitor?

Cred că am chemarea să fiu capelan de spital. Fac deja asta ca voluntar, căci unii pacienţi care trec prin ce am trecut eu mă sună și mă întreabă dacă îi pot vizita sau dacă îi pot suna ca să discutăm.

Le vorbiţi la prima mână, nu pentru că aţi citit ceva.

Categoric.

Apreciez foarte mult că mi-aţi împărtășit istoria vieţii și parcursul credinţei proprii. Aștept cu nerăbdare să văd ce vă rezervă Dumnezeu pentru viitor.

La interviu a participat și Elaina, soţia lui Matt Davis. Greu de imaginat, dar și tatăl ei este beneficiarul unui transplant de cord. Din motive de spaţiu, am redat numai discuţia cu Matt. Vă invit să urmăriţi întregul interviu la http://www.sperantatv.ro/web/punctul-de-plecare-matt-davis-si-elaina-davis-29-09-2018/