Acest articol este din anul 1996 și a fost publicat într-o ediţie retrospectivă de colecţie Semnele timpului, ianuarie 2018, la împlinirea a 110 ani de la primul număr în limba româna al revistei.

De cele mai multe ori, nu e uşor să faci primul pas şi să începi o relaţie cu cineva.

Mulţi tineri mi-au mărturisit acest lucru. Cu mult mai greu este să te adresezi unei clase sau unei săli pline. Cuvintele pe care le-ai ales cu grijă înainte de a începe par a-şi fi pierdut orice culoare şi nu mai vor să transmită ceea ce ai dorit. Acum, când scriu primele rânduri ale acestei rubrici ce se adresează în principal celor tineri, simt exact acelaşi lucru. Şi aceasta pentru că nu doresc ca această pagină să conţină o colecţie de articole impersonale, în care se analizează academic diferite probleme cu care ne confruntăm noi, tinerii de astăzi. Ceea ce mi-am propus este să stabilesc o relaţie cu voi, să ne cunoaştem şi împreună să discutăm ceea ce dorim.

Pasiunea mea este psihologia şi lucrez ca profesor. îmi place să am mulţi prieteni şi să cunosc mereu oameni noi. Probabil nu vom avea ocazia să ne întâlnim personal, dar vom putea comunica prin intermediul scrisorilor. Aş dori să scriu această rubrică cu ajutorul vostru. Vom aborda subiecte propuse de voi, vom identifica împreună dificultăţi cu care ne confruntăm ca tineri şi tot împreună vom căuta răspunsuri.

S-a scris mult despre generaţia noastră şi mereu am auzit cuvinte de apreciere. Cele mai numeroase sunt în legătură cu „revoluţia” din ’89. Tinerii au ieşit atunci în stradă, au înfruntat primejdia şi au luptat pentru libertate. Mulţi au murit… Acel moment istoric spune multe despre noi.

Într-o zi, cam pe când eram în clasa a doua, îmi amintesc că m-am întors de la şcoală nerăbdător să recit o poezie pe care tocmai o învăţasem. Era o poezie simplă, dar foarte antrenantă. M-am urcat în picioare pe un scaun şi am început să recit cu tot elanul şi entuziasmul de care eram în stare la vârsta aceea. În timp ce derulam strofa după strofa, urmăream cu atenţie faţa părinţilor mei. Speram să primesc aprecieri substanţiale din partea lor.

N-a trebuit să treacă mult timp să-mi dau seama că ceva nu este în regulă, dar nu ştiam ce. Intonaţia era bună, vocea perfectă, dicţia curată, entuziasmul debordant. Cu cât puneam însă mai multă inimă în ceea ce spuneam, cu atât faţa lor se lungea mai mult. Am încheiat poezia cu un gust amar. Atmosfera era mai curând apăsătoare. Tata m-a chemat la el, m-a bătut pe umăr şi mi-a zis: „Auzi, du gunoiul că începe să se adune.” Am luat găleata şi am ieşit din casă încurcat.

A trebuit să duc de multe ori gunoiul până când am început să înţeleg. M-am născut, ca de altfel voi toţi ceilalţi tineri de astăzi, într-o societate falimentară, dar de o ipocrizie greu de imaginat. Totul mergea prost în afară de cultul personalităţii fostului dictator. Amintiţi-vă numai de câte ori am fost scoşi pe stadioane, în soare, în ploaie sau în frig, la repetiţii nesfârşite pentru a învăţa să formăm din steguleţe sau din corpurile noastre lozinci multicolore. Uneori, îmbătaţi de atmosfera unor cenacluri bine organizate, am încercat chiar simţăminte de revoluţionari. A fost nevoie de timp să înţelegem că suntem sistematic îndoctrinaţi şi manipulaţi să ne însuşim un sistem tiranic, inuman.

Dacă ar fi să căutăm un eveniment cu care generaţia noastră s-ar putea identifica cel mai bine acesta ar fi cu siguranţă cel din decembrie 1989. Acela a fost răspunsul pe care noi l-am dat falsităţii, tiraniei şi corupţiei. Totuşi, istoria nu s-a oprit acolo şi, oricât de mult ne-am mândri cu impactul pe care l-am avut asupra lumii în care trăim, momentul acela nu este totul. Anul 1989 nu a pus capăt problemelor noastre şi nici n-a făcut din noi alţi oameni. Ne-am întors de pe străzi victorioşi, dar acasă ne aşteptau toate aşa cum le-am lăsat. Acolo erau necazurile noastre, îndoielile, complexele, temerile, frământările noastre. Probabil unele au încetat, dar cu siguranţă s-au adăugat altele noi.

Ne-am întors în familie pentru a regăsi poate aceeaşi răceală sau aceeaşi tensiune nesfârşită dintre părinţi. Ne-am întors poate la ceea ce a mai rămas din familiile noastre sfâşiate în urma divorţului. Ne-am întors la vechile noastre conflicte cu mama, cu tata şi probabil cu mulţi alţii, pentru că atât de puţini sunt în stare să ne înţeleagă.

Ne-am întors la cursurile noastre, la profesorii noştri, care nu s-au schimbat nici ei prea mult, la tensiunea examenelor, dar şi la prietenii şi prietenele noastre. Ne-am întors la televizoarele noastre care au început să transmită programe noi, mult mai interesante, dar şi violenţă, crime şi sex cât nu mai văzusem niciodată până atunci.

Perioada de timp pe care o parcurgem acum este mai curând caracterizată de schimbări culturale majore şi de confuzie morală şi religioasă. După zeci de ani de izolare, ne simţim invadaţi de o mulţime de influenţe cărora cu greu la putem rezista. MTV-ul realizează cu o uşurinţă fantastică o uniformizare mentală pe care comunismul n-a fost în stare să o facă câteva decenii la rând.

Se poate observa tot mai mult lipsa standardelor morale, iar biserica, după un moment de revenire, parcă şi-a pierdut cu totul vitalitatea.

Câţiva ani de „democraţie” şi aproape că ne-am pierdut încrederea în orice formă de guvernământ, dezgustaţi de corupţia care există oriunde şi la orice nivel. Toţi au nevoie de elanul, de entuziasmul şi de curajul nostru tineresc sub care să-şi ascundă şi prin care să-şi realizeze interesele lor nu tocmai curate.

Dar care sunt nevoile noastre? Care sunt frământările noastre, simţămintele noastre, temerile noastre? Care sunt punctele tari şi punctele noastre slabe şi cât de conştienţi suntem noi de acestea? Care sunt lucrurile pe care încă ar trebui să le realizăm ca indivizi şi, de ce nu, ca generaţie?

Cui îi pasă de noi?

Dacă vreuna dintre aceste întrebări vă trezeşte interesul sau dacă aveţi alte întrebări care vă frământă, dacă sunteţi şi voi în căutarea acestor răspunsuri sau aţi găsit deja răspunsuri, dacă treceţi prin dificultăţi şi simţiţi nevoia să discutaţi cu cineva, vă rog să-mi scrieţi. Sunt nerăbdător să primesc scrisorile voastre.

Scrieţi-mi pe adresa redacţiei Semnele Timpului: str. Labirint 116, sector 3, Bucureşti. [n.r.: în anul 2011, adresa redacţiei noastre avea să se schimbe la cea actuală.]