Din ce în ce mai sedentari, dar asediaţi de produse alimentare accesibile ca preţ și irezistibile ca gust, ne consolăm cu gândul că un inventar al caloriilor pe care le ingerăm și le ardem ne va ţine pe linia de plutire a unei siluete armonioase. Sau măcar ne-ar putea readuce la o greutate rezonabilă, atunci când cântarul arată că am devenit, la propriu, oameni grei. Calculele noastre nu se potrivesc însă totdeauna cu cele ale organismului, pentru că gestionarea greutăţii nu este, cum ne-am dori să credem, doar o simplă problemă de aritmetică.

La 32 de ani, Ali Vincent cântărea 106 kilograme și își pierduse speranţa că se va putea debarasa vreodată de surplusul de greutate. Înscrierea la un concurs deja celebru, The Biggest Loser, avea să schimbe radical situaţia: după câteva luni în care a urmat recomandările nutriţioniștilor și a făcut exerciţiu fizic intensiv, Ali pierdea 51 de kilograme și câștiga concursul, plus cei 250.000 de dolari.

Succesul ei trebuie să fi fost o inspiraţie pentru milioane de femei americane și nu numai, care au privit obișnuitul colaj de imagini de înainte și de după. Ali însăși mărturisea că acest concurs i-a schimbat viaţa și că e vorba de mai mult decât de schimbarea numărului la haine (de la 22 la 4). E vorba de sentimentul că a redobândit controlul asupra propriei vieţi.

La aniversarea de 8 ani a reușitei sale, Ali nici măcar nu s-a dat jos din pat. Recâștigase aproape toate kilogramele pierdute și se simţea ca și cum ar fi fost ea însăși un eșec.

Câștigătorul din 2005 al concursului, Ryan Benson, a avut o traiectorie similară. După ce a câștigat cei 250.000 de dolari și a reușit să slăbească 55 de kilograme, Benson a redobândit aproximativ 8 kg aproape imediat după terminarea concursului, iar în anul 2017 se regăsea exact în punctul din care plecase. Moralul îi era la pământ și nu doar din cauză că pierduse lupta cu greutatea, ci pentru că simţea că e o dezamăgire pentru ceilalţi, că e omul care a avut o oportunitate uriașă și nu a fost capabil să profite de ea.

Ali Vincent și Ryan Benson nu au fost singurii participanţi la concursul The Biggest Loser care au eșuat în încercarea de a-și menţine greutatea, după cum a arătat un studiu care a sondat cauzele acestei nereușite în lanţ.

Nu este ușor de stabilit care e motivul exact pentru care o persoană își recuperează kilogramele, cel puţin atâta timp cât nu mai este monitorizată, iar informaţiile despre stilul ei de viaţă provin exclusiv din datele livrate de aceasta. S-a vorbit însă mult despre lipsa de voinţă a concurenţilor, de revenirea la vechiul stil de viaţă, de posibile probleme emoţionale nerezolvate sau de caracterul artificial al experienţei concursului, aproape imposibil de reprodus în lumea reală, unde oamenii au serviciu, familie și prea multe responsabilităţi pentru ca viaţa lor să graviteze în jurul unui efort continuu de păstrare a siluetei. De altfel, Ali a povestit la un moment dat că avea impresia că ar fi trebuit să facă exerciţii fizice în fiecare moment al zilei pentru a-și putea împiedica organismul să mai acumuleze grăsime.

Povestea lui Dany Cahill confirmă că, cel puţin atunci când este vorba de o persoană obeză, scăderea rapidă în greutate echivalează cu concentrarea aproape exclusivă pe un program de slăbit. De fapt, în cazul unui concurent The Biggest Loser, este vorba de un ritm de viaţă atât de extenuant, încât unii se vor simţi obosiţi doar citind despre detaliile lui.

Un vis destrămat prea ușor

Când a fost selectat să participe la concursul The Biggest Loser, Dany Cahill a știut că aceasta era ultima lui șansă de a-și schimba radical viaţa. Cântărea aproximativ 200 de kilograme, cumpărarea hainelor potrivite devenise un chin și ajunsese să doarmă într-un leagăn ca să se poată odihni.

Nu avea nevoie să fie motivat suplimentar ca să-și atingă ţelul, așa că, în timpul emisiunii, a petrecut 7 ore pe zi făcând exerciţii fizice intense și reușind să ardă 8.000-9.000 de calorii pe zi. În cele 4 luni în care concurenţii și-au continuat programul acasă, Cahill a rămas la fel de conștiincios. A renunţat la serviciu, pentru a se putea concentra pe obiectivul său – un deficit de 3.500 de calorii pe zi. Pentru a reuși, concurentul a început să alerge 45 de minute la ora 5 dimineaţa și încă 45 de minute după un mic dejun frugal. Până la masa de prânz mai bifa 9 mile de mers cu bicicleta și 2 ore și jumătate de antrenament la sală. După amiaza îl găsea transpirând la sală, iar dacă deficitul caloric nu era totuși atins, își programa un antrenament și după cină.

La finalul concursului, pe măsură ce valurile de confetti se revărsau peste el, Cahill putea să-și atingă visul cu mâna – cântărea 86 de kilograme și devenise câștigătorul celei de-a 8-a ediţii a concursului.

„Mi-am recăpătat viaţa”, declara entuziasmat concurentul, adăugând că se simte ca și cum ar fi câștigat un milion de dolari. Un sfert de milion urma să intre curând în contul său oricum, iar corpul său atletic îi oferea o satisfacţie echivalentă cu celelalte trei sferturi care ar fi întregit milionul.

După un șir de apariţii în cele mai urmărite showuri ale Americii, Cahill și-a dat seama că avea o problemă. Lua în greutate, deși făcea eforturi susţinute de a-și păstra silueta dobândită atât de anevoios. În primii 4 ani a reușit să nu depășească 115 kg cu preţul unui antrenament de 2-3 ore pe zi. Atunci când s-a întors la locul de muncă de dinainte de concurs, bătălia cu kilogramele a devenit repede o cauză pierdută.

Cahill nu era o excepţie; ceilalţi concurenţi ai sezonului 8 se luptau cu aceleași probleme. La 6 ani de la participarea la concursul de slăbit, 14 din cei 16 concurenţi au fost de acord să participe la un studiu coordonat de cercetătorul Kevin Hall, care intenţiona să urmărească evoluţia persoanelor care pierduseră masiv din greutate într-un program intensiv de slăbire.

Un metabolism cu frâna de mână trasă

„Este înspăimântător și uimitor totodată”, rezuma Hall – expert în metabolism la Institutul Naţional pentru Diabet și Boli Digestive și de Rinichi –, comentând informaţiile obţinute în urma studiului publicat în jurnalul de specialitate Obesity.

Foștii concurenţi nu reușiseră să-și menţină greutatea obţinută în cadrul programului televizat: 13 din cele 14 persoane incluse în studiu redobândiseră un număr semnificativ de kilograme, iar 4 cântăreau chiar mai mult decât în momentul includerii în concurs.

Vestea bună a studiului a fost că 57% dintre subiecţi și-au menţinut cel puţin 10% din pierderea iniţială a greutăţii. Prin comparaţie, doar 20% dintre persoanele supraponderale reușesc să păstreze cel puţin 10% din scăderea în greutate la 1 an de la terminarea unui regim de slăbit.

Succesul relativ mai mare al menţinerii greutăţii la participanţii la concurs ar putea avea legătură cu pierderea masivă de greutate din timpul concursului, deoarece aceasta este un predictor bun al menţinerii pierderii pe termen lung. O altă explicaţie a cercetătorilor este aceea că participarea la un concurs televizat a sporit responsabilitatea personală în ce privește menţinerea rezultatelor.

Vestea rea este legată de metabolismul în stare de repaus, care determină numărul de calorii arse atunci când o persoană este inactivă. La 6 ani după concurs, participanţii aveau un metabolism încetinit, organismul lor consumând mai puţine calorii decât la o persoană de aceeași vârstă și greutate. Situaţia lui Cahill era dintre cele mai rele, metabolismul său fiind atât de lent, încât, la greutatea de 133 de kilograme, era nevoit să consume cu 800 de calorii mai puţin decât o persoană de greutatea lui pentru a-și menţine același număr de kilograme.

Studiul a adus astfel o informaţie extrem de importantă, aceea că organismul încearcă să ajungă la greutatea pe care o cunoaște chiar și ani de zile după ce o persoană a reușit să slăbească.

„Ideea de bază a studiului este că poţi participa la acest program TV, poţi slăbi foarte mult, poţi continua acest program timp de 6 ani, dar nu poţi scăpa de o realitate biologică de bază – atâta timp cât ești la o greutate mai mică decât cea iniţială, corpul tău va încerca să te ducă înapoi”, a declarat Michael Schwartz, cercetător în domeniul obezităţii și al diabetului.

Ca răspuns la rezultatele cercetării, Robert Huizenga, medicul show-ului The Biggest Loser, a subliniat că era de așteptat ca rata metabolică a concurenţilor să scadă la finalul concursului, dar că nu s-a așteptat la o scădere dramatică. Huizenga s-a arătat însă sceptic în privinţa corectitudinii măsurătorilor efectuate după 6 ani și a subliniat că menţinerea greutăţii la persoanele care au fost obeze presupune cel puţin 9 ore de exerciţii pe săptămână, monitorizarea dietei și chiar sprijin din partea medicului, a antrenorului, a psihologului și a altor specialiști de care subiecţii au beneficiat în cadrul show-ului.

Studiul lui Hall a adus însă dovezi că nu doar metabolismul de repaus intră în jocul recuperării kilogramelor, ci și hormonii, semn că organismul folosește mai multe pârghii pentru a restabili echilibrul care îi este familiar.

Hormonii și greutatea corporală, o relaţie tumultuoasă

Studiul lui Hall a constatat că foștii concurenţi nu erau afectaţi numai de scăderea ratei metabolismului, ci erau hărţuiţi și de foame și poftă, iar acesta era un efect al nivelului mic de leptină din organism. Leptina este unul dintre hormonii secretaţi de ţesutul adipos, care intervine în reducerea greutăţii corporale, fiind responsabilă de senzaţia de saţietate.

La începutul concursului, subiecţii aveau nivele normale de leptină, dar hormonul scăzuse drastic la finalul show-ului, de la 41,14 ng/ml la 2,56 ng/ml. La 6 ani distanţă, nivelul de leptină crescuse doar la jumătate din nivelul de dinaintea concursului, ceea ce explica, potrivit cercetătorilor, senzaţia sporită de foame.

Studiind leptina și grelina, dar și alţi hormoni care intervin în reglarea homeostatică a greutăţii corporale, Joseph Proietto, de la Universitatea din Melbourne, ajungea, în 2011, la aceleași concluzii spre care se îndrepta și studiul condus de Hall.

Urmărind 50 de pacienţi supraponderali sau obezi incluși într-un program de pierdere a greutăţii de 10 săptămâni, cu o reducere substanţială a caloriilor, Proietto a evaluat – la începerea programului, la finalul acestuia și la 62 de săptămâni după încheierea lui – nivelul hormonilor și al substanţelor cu efect periferic modulator în reglarea greutăţii, printre care leptina, grelina, polipeptidul pancreatic, colecistokinina și insulina.

Studiul a arătat că restricţiile calorice din timpul programului s-au soldat cu modificări compensatorii acute, ce au inclus reducerea numărului de calorii consumate de organism, dar și a nivelului de colecistokinină și de leptină, în paralel cu creșterea nivelului de grelină (hormonul opus leptinei, care declanșează senzaţia de foame), ducând la o sporire a apetitului și, în final, la creșterea în greutate. Aceste modificări persistau timp de cel puţin 12 luni de la încheierea regimului de slăbit.

„Organismul pune în joc mai multe mecanisme ca să vă aducă înapoi, la greutatea dumneavoastră. Singura modalitate de a menţine pierderea în greutate este să vă fie foame tot timpul”, este concluzia sumbră a lui Proietto, care spune că experţii sunt în căutarea unei substanţe care să suprime această senzaţie de foame, dar să fie și sigură pentru organism.

Un studiu clinic în care a fost implicat și Hall a urmărit scăderea în greutate a unui lot de persoane care au primit un medicament administrat în diabetul zaharat, canaglifozin, un efect al acestuia fiind eliminarea a 360 de calorii pe zi prin urină, fără ca subiecţii să conștientizeze acest lucru. Deși participanţii la studiu au pierdut în greutate, cercetătorii au constatat că, pentru fiecare 5 kilograme eliminate, au consumat, fără să-și dea seama că o fac, un plus de 200 de calorii pe zi. Rezultatele confirmă că persoanele care slăbesc și reușesc să își menţină greutatea dorită „o fac prin eforturi eroice și vigilente”, luptând cu un apetit crescut și cu un metabolism mai lent deopotrivă, dar și că modul de contracarare a acestui sistem de restabilire a greutăţii rămâne „o provocare majoră în conceperea unor terapii eficiente în obezitate”, conchid cercetătorii.

Autorii studiului spun însă că aceasta nu înseamnă că lupta cu kilogramele excedentare este una fără speranţă, întrucât oamenii răspund diferit la combinaţia de sport și dietă.

Nu suntem destinaţi să rămânem supraponderali, subliniază și David Ludwig, directorul New Balance Foundation Obesity Prevention Center, remarcând că aceste studii arată doar că este nevoie de strategii mai bune de a controla greutatea.

Drumul spre succes este pavat cu detalii

În creionarea unei soluţii la problema obezităţii e necesar să ne gândim la prevenţie, sugerează specialiștii. Întrucât debarasarea de kilograme și mai ales menţinerea rezultatelor obţinute se pot dovedi foarte dificile, efortul de păstrare a greutăţii în limite rezonabile este de departe mai simplu de depus decât cel presupus de gestionarea unui excedent considerabil.

Reducerea drastică a caloriilor nu pare să fie nici ea o idee bună – între o treime și două treimi dintre persoanele care urmează o dietă ajung să câștige în greutate mai mult decât au pierdut în cadrul dietei.

Neurologul Sandra Aarnodt afirmă că a citit sute de studii despre modul în care creierul luptă împotriva pierderii în greutate și că propria ei luptă cu greutatea de-a lungul deceniilor a convins-o că dietele nu sunt răspunsul. Studiile pe termen lung arată că 41% dintre cei care ţin dietă acumulează mai multe kilograme decât pierd și că adepţii dietelor sunt mai predispuși să devină obezi în următorii 15 ani decât cei care nu urmează o dietă, efectul fiind chiar mai pregnant la cei care plonjează în tot felul de diete având o greutate de plecare relativ normală, scrie Arrnodt.

Sunt mai multe mecanisme prin care o dietă duce în final la o creștere în greutate: de la faptul că reducerea caloriilor provoacă eliminarea hormonilor de stres în organism până la faptul că dieta reduce „influenţa sistemului de reglare a greutăţii creierului, învăţându-ne să ne bazăm mai degrabă pe reguli decât pe foame pentru a controla consumul”.

În loc de a ne concentra exclusiv pe numărul de calorii, ar fi mai eficient să ne preocupăm de sănătatea noastră și de alegerile care o pot consolida. De pildă, practicarea unui sport regulat, subliniază neurologul, evocând un studiu din 2009 care arată că lipsa exerciţiului fizic este responsabilă de 16-17% din decesele care au loc în Statele Unite.

Indiferent dacă o persoană ţine sau nu dietă, alimentele de tip junk-food sabotează încercările de controlare a greutăţii. Așa cum recunoștea și Cahill, decizia de a gusta din acest tip de alimente nu se termină de obicei bine: deschide o pungă de chipsuri hotărât să mânânce doar câteva și nu se poate opri înainte să fi înghiţit și ultima felie crocantă.

Un studiu realizat de Universitatea din Michigan a indicat, în premieră, faptul că renunţarea la jung food provoacă simptome de sevraj similare celor întâlnite la persoanele care renunţă la droguri.

Unele alimente au un risc sporit de a genera dependenţă, punctează și psihologul Ashley Gearhardt, subliniind că niciodată nu a auzit vreun pacient să se plângă că a mâncat peste măsură broccoli și conopidă, fiind incapabil să se oprească din mâncat. „Acesta este motivul pentru care consider că este important să recunoaștem că nu toate alimentele sunt problematice – există o anumită clasă de alimente cu care oamenii par să se lupte mai mult”, declară Gearhardt, care este și creatoarea Scalei Yale a Dependenţei de Alimente, un chestionar care evaluează dependenţa de alimente a unei persoane.

Oricine a luptat să-și recâștige silueta știe că drumul într-acolo nu e, aproape niciodată, o lungă plimbare de agrement. După cum știe și că, indiferent ce-ar promite industria dietelor, zvelteţea se obţine jonglând cu elementele atât de familiare ale alimentaţiei sănătoase, ale mișcării fizice sau ale echilibrului emoţional. Uneori însă, în timp ce furculiţa se abate cu viteza grindinei asupra ofertei cremoase, crocante sau mustind de dulceaţă dintr-o farfurie doldora de calorii, pofta ne spune că putem echilibra rapid balanţa, fără pierderi notabile, de mâine.

Raţiunea ar trebui să ne convingă însă că alegerile de astăzi îndulcesc lupta zilei de mâine și că urmele dezmăţului culinar (și sedentar) ar putea fi șterse mai târziu doar cu preţul unei încleștări inegale dintre o voinţă limitată și un corp setat să revină la măsurile și la tabieturile lui obișnuite.