„Bătrâneţea începe de când începi să te temi de ea.” Alexandru Vlahuţă

Tinereţea nu ne abandonează abrupt, într-o singură zi, fie ea și aniversară, ci despărţirea e mai degrabă una molcomă – cu mesaje blânde de avertizare, vizite de curtoazie ale unei maturităţi coapte, prefaceri abia perceptibile ale corpului și ale minţii. E ca o despărţire între doi îndrăgostiţi, care, neîndurându-se să își ia la revedere pe loc, se conduc unul pe celălalt, savurând minutele în care încă sunt împreună.

Prea familiarizaţi cu noi înșine și acaparaţi de hora sarcinilor cotidiene, este posibil să nu remarcăm faptul că silueta tinereţii s-a estompat de-a binelea în slalomul ei printre aniversări, dar există un test aproape infailibil pentru a afla dacă așa stau lucrurile. De fapt, testul dă rezultate la fel de valide ca un referendum public, remarca jurnalista și scriitoarea Pamela Druckerman, în cartea sa, There Are No Grown-ups: A Midlife Coming-of-Age Story[1] – relatând, într-un amestec bine dozat de umor și de nostalgie, despre propria ei glisare către maturitate. Druckerman povestește despre mutarea ei la Paris, pe când avea 30 de ani și despre faptul că, ori de câte ori pășea într-o cafenea, chelnerii francezi o întâmpinau invariabil cu apelativul madmoiselle. Aproximativ 10 ani  mai târziu – ca după o deliberare secretă, în urma căreia au votat pentru retrogradarea clientei lor în altă categorie de vârstă – chelnerii au adoptat mult mai rigidul madame, iar o schimbare atât de măruntă, mărturisește jurnalista, a avut asupra ei efectul unei grindine – și încă una care se încăpăţânează să persiste. Mai ales când a realizat, disecând resorturile acestui nou mod de adresare, că acesta e cimentat într-o politeţe autentică: oamenii cred că, în jur de 40 de ani, ești suficient de bătrân încât noul mod de adresare să nu te mai poată răni.

Tranziţia spre acceptarea noului registru, cel al vârstei mijlocii, nu este una ușoară, iar o inventariere, chiar și sumară, a articolelor ce abordează subiectul vârstei, a postărilor de pe bloguri și a discuţiilor de pe reţelele de socializare sugerează că pentru unii (și mai ales pentru unele) vârsta de 40 de ani e un prag dificil de trecut, tocmai pentru că este asociat cu despărţirea de tinereţe.

Navigând prin meandrele deceniului 4

Definiţia bătrâneţii și cea a tinereţii sunt destul de elastice. Pe măsură ce avansează în vârstă, oamenii tind să împingă tot mai departe limita de la care se autoevaluează ca fiind trecuţi de tinereţe/intraţi în bătrâneţe. Europenii consideră totuși că tinereţea se încheie cel târziu la 40 de ani, iar din deceniul al șaselea, bătrâneţea se instalează cu toate drepturile – conform unui sondaj ale cărui rezultate vor fi detaliate ceva mai târziu.

După ce al treilea deceniu se rostogolește deja în istorie, cu toate scânteierile și promisiunile lui, cel de-al patrulea te acroșează cu un șir de nu-uri, se lamentează Jess Kapp, profesoară de geologie la Universitatea din Arizona, într-un articol intitulat sugestiv Adevărul urât despre a avea 40 de ani. E timpul când realizezi că nu mai ești tânăr și, cumva inevitabil, nici în centrul atenţiei, că (eventualele) probleme medicale nu se vor topi precum un coșmar în geana răsăritului, că nu-ţi mai îngădui și nici nu-ţi mai rămân nesancţionate excesele de altădată – nici măcar nopţile pe care le albeai în compania prietenilor, fără ca ele să lase asupra ta vreo amprentă vizibilă.

Deși femeile par să deţină monopolul îngrijorărilor legate de îmbătrânire, bărbaţii se confruntă și ei cu evantaiul lor de frici, din care nu lipsesc cele legate de decrepitudinea fizică. „Am 40 de ani și viaţa mea practic s-a încheiat”, scrie Big Adam, unul dintre utilizatorii reţelei de socializare Reddit, inventariindu-și inclusiv semnele fizice ale ofilirii, de la părul albit la ridurile din jurul ochilor. Internautul se întreabă cum de a ajuns în acest punct, deplângând timpul care s-a scurs și apreciind că doar câteva respiraţii îl despart de anii tinereţii și ai copilăriei, după cum 2-3 respiraţii stau între el și deceniile în care bătrâneţea își va intra în toate drepturile ei. În șiragul de comentarii la postarea lui se regăsesc aceleași note stridente de nostalgie împletită cu regrete și panică în faţa vârstei, chiar dacă unii dintre autorii comentariilor nu au mai mult de 40-50 de ani, iar alţii nici măcar nu au împlinit 20 de ani – și totuși, afirmă că Big Adams dă glas propriilor lor anxietăţi.

Virajul spre 40 de ani poate fi dificil, cel puţin atâta timp cât privești în oglinda retrovizoare, căutând frenetic vestigii ale tinereţii pe care nimeni nu te mai suspectează că o ascunzi.

Poate dura o vreme să te așezi confortabil în pliurile celui de-al patrulea deceniu de viaţă, admitea de altfel și Pamela Druckerman, recunoscând în cartea ei că nu a deslușit încă toate secretele artei de a fi cea mai bună versiune a vârstei pe care o are. Virajul spre 40 de ani poate fi dificil, cel puţin atâta timp cât privești în oglinda retrovizoare, căutând frenetic vestigii ale tinereţii pe care nimeni nu te mai suspectează că o ascunzi. Dificultate detectată de fiica autoarei, care o anunţă cu blândeţe : „Mamă, nu ești bătrână, dar cu siguranţă nu mai ești tânără”.[2]

Nici lipsa reperelor nu ajută foarte mult în orientarea prin hăţișurile noii vârste, punctează Druckerman, rememorând mulţimea de repere care au jalonat copilăria, adolescenţa și tinereţea – trebuie să înveţi, să obţii o diplomă, un permis de conducere, un loc de muncă adecvat, să găsești un partener de viaţă și să ai copii, toate fiind anticipate cu nerăbdare, planificate și generatoare de noi și noi valuri de adrenalină. La 40 de ani, încă se mai pot obţine diplome, avansări sau un partener de viaţă, dar strălucirea obiectivelor atinse se estompează, în parte pentru că sunt considerate obiective de bifat în tinereţe, și în parte pentru că mentorii de până acum, cîndva ocupaţi să ne susţină și să se bucure de realizările noastre, sunt antrenaţi pe toboganul propriului declin.[3]

De fapt, a urmări declinul generaţiei dinaintea ta și înflorirea celei care vine din urmă face parte din fișa postului persoanei de vârstă mijlocie, notează scriitoarea Lindsey Mead, într-un articol scris pentru Huffington Post. Mead vede deceniul al patrulea ca pe o înmănunchiere delicată de complexitate și de contradicţie. Vârsta la care privești cum se ţes răspunsuri la multe întrebări neclarificate ale tinereţii. Vârsta la care te lovește tăios faptul că povestea familiei extinse are un trecut cu mult mai generos în întindere decât i-ar mai putea oferi viitorul. Momentul în care înveţi să privești cu solemnitate anii care vor veni și să analizezi cu recunoștinţă ceea ce ţii deja în mâini. Nu e nici pe departe o vârstă de care să te temi, dar e una în care devii conștient de ticăitul ceasornicului, conchide autoarea, iar această trezire bruscă investește fiecare moment cu o valoare care era blurată înainte.

Așezând tinereţea și bătrâneţea în rama cifrelor

Majoritatea respondenţilor unui sondaj efectuat în 2012 de agenţia media  Euro RSCG Worldwide, sondaj ce a inclus 7213 de adulţi din 19 ţări ale lumii, au apreciat că vârsta de 30 de ani ar constitui momentul de apogeu al performanţelor fizice, sexuale și creative, atât pentru bărbaţi, cât și pentru femei.

Un sondaj din 2010 al infrastructurii europene de cercetare European Social Survey, în cadrul căruia au fost chestionate 55.000 de persoane din 28 de ţări, a arătat că percepţiile europenilor cu privire la tinereţe/bătrâneţe variază destul de mult, de la ţară la ţară. Britanicii au fost mai aproape de media europenă, apreciind că tinereţea se sfârșește la 35 de ani, iar bătrâneţea se instalează de la 58 de ani. În topul primelor 3 ţări care stabilesc limite superioare austere tinereţii se află Norvegia (33,7 ani) urmată de Suedia (34,2 ani) și Turcia (34,4 ani).

Europenii care au acordat cele mai lejere scoruri în privinţa tinereţii au fost grecii, care au apreciat că tinereţea ar dura până aproape de 52 de ani, urmaţi de ciprioţi, care au fixat graniţa tinereţii destul de aproape  – 51,5 ani.

Românii cred că suntem deja bătrâni la 62 de ani, în timp ce apreciază că ne putem considera încă tineri până aproape de 47 de ani.

În medie, europenii au estimat vârsta de 39,9 de ani ca limită superioară a tinereţii, iar cea de 62 de ani ca pragul inferior al bătrâneţii.

Când noul Graal e un chip fără riduri

Dacă ne închipuim că butonul de panică al îmbătrânirii este activat doar în preajma anilor 40, nu suntem la curent cu schimbările care au avut loc în coregrafia grijilor din modernul (și tot mai tensionatul) balet al vârstei. Semnele de veștejire sunt investigate minuţios și vânate cu acribie cu un deceniu sau chiar două înainte, de către generaţiile care au absorbit ca un burete toate spaimele ofilirii fizice pe care li le-a livrat, în nenumărate chipuri, societatea modernă.

Chanel, un fotomodel de 19 ani, își dezvăluia într-o emisiune televizată cea mai mare dintre temerile ei: „să îmi apară riduri și să îmi atârne pielea”. Măsurile întreprinse pentru a contracara acest scenariu erau pe măsura dozei de teroare pe care i-o inspira – ingerarea de leacuri semi-băubile, curăţarea excesivă ale tenului și împachetări cu sânge de animal procurat de la măcelărie, totul pentru a prelungi frăgezimea pielii, căreia fotomodelul i-a și depistat primele semne de degradare. Lupta precoce cu bătrâneţea nu este însă doar apanajul celor care lucrează în zona modelingului sau al celor cu un  job încorsetat în cerinţe rigide cu privire la aspectul fizic.

Într-o societate obsedată de imagine, asigurarea unui loc – fie și periferic – în elita celor care au reușit să fenteze bătrâneţea și să arate mai tineri decât vârsta cronologică devine una dintre bătăliile cu miză mare pentru milioane de persoane.

Visul tinereţii fără de bătrâneţe nu s-a născut în secolul XXI – noutatea o reprezintă doar preocuparea obsesivă pe care o stârnește prevenirea urmelor timpului la vârste la care tinereţea nici măcar n-a apucat să respire în tihnă, dar e deja sufocată de temeri legate de ziua în care se va destrăma ca un abur.

Faptul că nu ne place îmbătrânirea e una dintre trăsăturile definitorii ale epocii noastre, subliniază scriitorul și diplomatul Teodor Baconschi – o epocă locuită de o nouă specie: „omul-care-nu-se-mai-vede-îmbătrânind”.[4] De altfel, conștiinţa îmbătrânirii ar putea fi inamicul numărul 1 al consumerismului, câtă vreme „consumatorul ideal crede că e tânăr, că va rămâne tânăr de-a pururi”.[5]

Dacă nu printr-un proces natural, cel puţin cu ajutorul de nădejde al produselor anti-aging, care se pot lăuda cu o piaţă de miliarde de dolari. Pentru că industria cosmetică vinde speranţa unei tinereţi prelungite, coagulând și expandând în jurul serviciilor ei spaima de decrepitudine – cu cât mai devreme trezită, cu atât mai longeviv exploatată.

În ultimul deceniu, industria cosmetică s-a reinventat, punctează Stephan Rabimov într-un articol recent, determinând o amplă modificare de percepţie: ceea ce altădată era perceput drept riscant sau radical a devenit peste noapte un lucru comun. Pentru cei care se tem totuși de lama bisturiului, există o gamă largă de proceduri non-chirurgicale, cu promisiuni de întinerire vertiginoasă, care dărâmă și ultimele bariere ale reticenţei – desigur, în cazul în care candidatul la tinereţe dispune de resursele financiare care să permită aceste infuzii periodice de juneţe.

 

Tratamentele cu toxină botulinică au cunoscut o creștere vertiginoasă, peste 4,5 milioane de proceduri fiind efectuate doar în 2016 (comparativ cu 65.000 în anul 1997), an în care americanii au cheltuit peste 15 miliarde de dolari pe proceduri cosmetice mai mult sau mai puţin invazive, potrivit Societăţii Americane de Chirurgie Plastică și Estetică.

Potrivit unui sondaj efectuat de Dermstore, al doilea site de frumuseţe și îngrijire din Statele Unite, pe un lot de 2000 de femei, media de vârstă a milenialilor care folosesc produse anti-îmbătrânire este de 26 de ani, spre deosebire de femeile de 55 de ani, care au apelat la acest gen de produse începând cu 47 de ani.

Ceea ce este îngrijorător este faptul că și adolescenţii apelează la proceduri care au un anumit grad de risc, cu lejeritatea cu care și-ar schimba tunsoarea – în 2015, aproape 18.000 de tratamente cu Botox au fost aplicate grupei de vârstă 13-19 ani, și doar o parte dintre ele au avut la bază justificări pur medicale. Din acest motiv, procedura și-a căpătat un trist (re)nume, acela de „teen toxic”; dr. Shoib Allan Myint, autorul sintagmei, preciza faptul că injectarea toxinei are un potenţial de complicaţii, mai ales dacă procedura nu este aplicată de un medic. Chirurgul plastician recomandă administrarea toxinei doar peste 18 ani și doar în cazul unei nevoi reale. „Majoritatea adolescenţilor nu au riduri și Botoxul nu împiedică îmbătrânirea naturală, sublinia acesta.

În 2015, aproape 18.000 de tratamente cu Botox au fost aplicate grupei de vârstă 13-19 ani, și doar o parte dintre ele au avut la bază justificări pur medicale.

Piaţa produselor anti-îmbătrânire joacă un rol în această anxietate de a îmbătrâni, punctează sociologul Anne Karpf, prin faptul că ţintește admirabil ambele capete ale plajei de vârstă. Produsele ei se adresează deopotrivă epidermei mature, pe care promite să o „vindece” de bătrâneţe, dar și celei plesnind de tinereţe, pe care o îndrumă părintește pe calea prevenţiei. Deși auzim tot mai des că 60 este noul 40, realitatea este că vârsta de 25 de ani este noul 40, remarcă autoarea – cel puţin atunci când intrăm în registrul obscur al temerilor pe care le suscită îmbătrânirea.

Pierdem ceva intrând în acest joc al escamotării bătrâneţii, cu întregul ei cortegiu de semne fizice? Răspunsul lui Karpf este pozitiv și categoric. Atunci când corpul devine „monedă culturală majoră”, bătrâneţea suferă o reducţie necinstită: dintr-o experienţă bogată, multifaţetată, ea devine un subiect cenzurat, cu tentă. „Vom trăi mai mult, mai sănătoși decât orice altă generaţie anterioară, dar, curios, îngrijorându-ne cu privire la îmbătrânire de la vârste tot mai tinere”.

Ceea ce înseamnă că, de fapt, în loc să fi câștigat un bonus de viaţă, pe care să îl planificăm și să îl folosim cât de bine putem, n-am obţinut decât dreptul de a simţi gustul leșios al pierderilor viitoare cu mult înainte ca ele să se profileze la orizont.

Bătrâneţea – manual modern de utilizare

Industria cosmetică nu este decât o piesă din puzzle-ul imaginii confecţionate bătrâneţii de către societatea modernă; o imagine a devitalizării, a declinului, a inutilităţii, pe care am prefera să o ignorăm, cu excepţia faptului că reușește să își camufleze în mod decent toate indiciile regresului.

Tess Christian, în vârstă de 50 de ani, și-a petrecut ultimii 40 de ani fără să zâmbească sau cel puţin fără să o facă în mod intenţionat. Deși obiceiul s-a dezvoltat în timpul copilăriei, la o școală catolică în care râsul era descurajat, Tess și l-a exersat îndelung după absolvire, învăţând să controleze mușchii faciali, astfel încât o glumă bună, o emisiune umoristică, pozele de la nuntă sau nașterea propriei sale fiice să nu provoace mai mult decât o imperceptibilă ridicare a colţurilor gurii. Femeia crede ca toată această reprimare a exprimării bucuriei a meritat efortul: ridurile ei sunt mai puţine și mai puţin pronunţate decât ale unei persoane de vârsta ei.

Istoria lui Tess e mai mult decât o obsesie individuală pentru un chip ferit de urmele trecerii timpului. Panica pe care o stârnește apariţia ridurilor e unul dintre indiciile modului în care societatea își privește membrii ei care îmbătrânesc, afirmă Rosalind Coward, scriitoare și profesoară de jurnalistică la Universitatea Roehampton. Coward descrie în puţine cuvinte modul în care Marea Britanie își tratează persoanele în vârstă – cu foarte puţină empatie, lucru pe care autoarea îl califică drept șocant pentru o societate în care se vorbește până la saturaţie despre drepturile omului.

Panica pe care o stârnește apariţia ridurilor e unul dintre indiciile modului în care societatea își privește membrii ei care îmbătrânesc.

Într-o societate care ia prim planuri cu toate faţetele proaspete ale tinereţii (deși, paradoxal, media de vârstă în Europa este una tot mai ridicată), persoanele care îmbătrânesc sunt confruntate cu o alegere dificilă, notează jurnalista Rebecca Seal într-un articol intitulat sugestiv Tinereţea eternă e o obsesie urâtă: să se agaţe cu disperare de ultimele resturi și speranţe de prelungire a tinereţii sau să accepte etapa de viaţă în care au pășit și să decidă ce lucruri semnificative să facă în ea.

Sunt pe cont propriu în această alegere, pe care societatea nu le-o face deloc mai ușoară. Psihologul american Tamara McClintock Greenberg povestește că mulţi dintre pacienţii ei mai în vârstă i-au vorbit despre o experienţă pe cât de stranie, pe atât de dureroasă pentru ei: îmbătrânind, își dau seama că devin aproape invizibili pentru ceilalţi. Nu mai sunt destinatarii privirilor, zâmbetelor și gesturilor prietenoase, de altfel atât de familiare în comunitatea din care provin, o suburbie a orașului San Francisco. Există și o explicaţie pentru acest comportament, crede Greenberg, și ea se referă la idealul de atractivitate al culturii noastre, care se circumscrie unui corp tânăr și sănătos.

Psihologul britanic Tanya Byron pornește de la aceeași problemă, a invizibilităţii bătrânilor – căreia îi atribuie aceeași cauză, o cultură care a dezvoltat o obsesie pentru tinereţe, pentru a avertiza asupra pierderii generate de această atitudine. Persoanele vârstnice sunt pagini vii ale istoriei deceniilor trecute, iar experienţele și istorisirile lor nu vor fi disponibile întotdeauna.

Vorbind despre regretul comun de a fi „amânat prea mult să punem întrebări oamenilor pe care îi iubim”, Byron a salutat proiectul arhivei online Storyvault[6], care și-a propus să ofere un cadou preţios generaţiilor tinere, încurajând copiii să își intervieveze bunicii și să încarce în arhivă poveștile lor. Un proiect cu dublu beneficiu: îi familiarizează pe copii cu istoria, prin mijlocirea acelora care au fost martorii ei și subţiază teama bătrânilor de a fi ajuns inutili, un balast pe care societatea e nevoită să-l poarte pe umerii ei deja împovăraţi.

Un sondaj al publicaţiei The Guardian aduce date despre percepţia pe care societatea o are asupra membrilor săi mai vârstnici: 92% dintre respondenţi apreciază că abilităţile și experienţa persoanelor în vârstă nu sunt apreciate și nici valorificate. În cuvintele unui respondent, un vârstnic este privit doar ca „un pachet de probleme și de nevoi”.

O atitudine descrisă plastic și de actriţa britanică Joanna Lumley, la vârsta de 68 de ani: „La o anumită vârstă, ești aruncat la mormanul de resturi”. Lumley subliniază discrepanţa dintre experienţa acumulată de actori de-a lungul anilor și plaja tot mai îngustă de roluri care li se mai distribuie după 60 de ani, recunoscând că apetenţa camerei (și a publicului) pentru protagoniști cu mult mai tineri e o pastilă destul de amară.

Persoanele vârstnice sunt pagini vii ale istoriei deceniilor trecute, iar experienţele și istorisirile lor nu vor fi disponibile întotdeauna.

De fapt, odată cu trecerea timpului, vârsta pare să devină un element definitoriu al identităţii unei persoane, cel puţin pentru angajatori, care se dovedesc reticenţi în a recruta persoane de peste 50 de ani, dacă nu și mai tinere. Ros Altmann, consilierul guvernului britanic în legătură cu problemele angajaţilor în vârstă, vorbea în 2014 despre nevoia eforturilor suplimentare de a valorifica potenţialul lucrătorilor trecuţi de 50 de ani, declarând că este o prejudecată care nu a fost susţinută de argumente aceea că angajaţii vârstnici ocupă locurile de muncă ale tinerilor. Și în România, vârsta de 45 de ani este una de la care șansele de a fi absorbit de piaţa muncii scad dramatic, iar unul dintre motivele acestei situaţii este surprins de expertul în recrutare Leonard Rizoiu: „o persoană peste 40-45 de ani nu mai are același nivel de productivitate și randamentul operaţional este mai scăzut decât al unui angajat până în 30-35 de ani”.

Într-o societate obsedată nu doar de tinereţe, dar și de productivitate, acest gen de discriminare este aproape inevitabil. Numai că a aprecia oamenii după un criteriu atât de reducţionist, cum este cel al vârstei (cu toate stereotipurile implicite asociate vârstei) are efecte greu calculabile, care se pot întoarce, precum un bumerang, asupra celor pentru care vârsta este (încă) un atu. După cum ne atrage atenţia Dave Martin, de la Centrul pentru politici privind îmbătrânirea: „Continuăm să spunem că tinerii sunt viitorul nostru. Dar îmbătrânirea este viitorul nostru, pentru toată lumea”.

Reţetarele îmbătrânirii graţioase

„Toată lumea trebuie să moară, dar întotdeauna am crezut că o excepţie va fi făcută în cazul meu”. William Saroyan

Îmbătrânirea zămislește două întrebări, doar în aparenţă identice, pentru că distincţia ortoepică le așază în registre diferite: una are un caracter funcţional („Cum îmbătrânim?”), cealaltă poartă marca perplexităţii („Cum, îmbătrânim?”), notează scriitorul Radu Paraschivescu.

Îmbătrânirea graţioasă presupune intenţionalitate și vizează îmbrăţișarea conștientă a fiecărei vârste, cu potenţialul ei de dezvoltare.

Răspunsul la ambele întrebări se poate construi de la înţelegerea faptului că procesul îmbătrânirii e difuz, personalizat și totodată definitoriu pentru modul în care vom plonja în bătrâneţe – drumul spre această etapă fiind adesea unul mai lung decât cel al bătrâneţii propriu zise, cel puţin dacă trăim suficient de mult cât să fim martori la incitantul potpuriu al vârstelor.

Îmbătrânirea graţioasă presupune intenţionalitate și vizează îmbrăţișarea conștientă a fiecărei vârste, cu potenţialul ei de dezvoltare – o misiune într-adevăr dificilă câtă vreme, așa cum afirma psihologul Erik Erikson, „ civilizaţia noastră nu are cu adevărat un concept al întregii vieţi”.

Și totuși, bătrâneţea poate aduce o recoltă de bucurie și de împlinire, dacă în ecuaţia ei sunt prezenţi câţiva piloni pe care să se sprijine.

Un prim pilon se referă la modul în care este întreţinută sănătatea. Studiul Grant, unul dintre cele mai lungi întreprinse vreodată, care a urmărit dezvoltarea umană pe parcursul a 75 de ani, și-a propus să decripteze secretele vieţii cu adevărat fericite fericite. Psihiatrul George Vaillant, care a coordonat studiul din 1972 până în 2004 (urmare a anvergurii sale, studiul a avut 4 coordonatori de-a lungul anilor) a menţionat în cartea sa, Îmbătrânind bine, 6 factori care au prezis o bătrâneţe sănătoasă pentru bărbaţii incluși în studiu: activitatea fizică, absenţa fumatului, absenţa abuzului de alcool, un mecanism matur de a trata urcușurile și coborâșurile vieţii, o căsnicie stabilă și (în cazul bărbaţilor din Boston, incluși ulteriori în studiu) nivelul de educaţie – ultimul factor contribuind la alegerea unui stil de viaţă sănătos.

„Aveţi grijă de corpul vostru ca și cum aţi avea nevoie de el timp de 100 de ani, pentru că s-ar putea să fie așa”, scria Vaillant.

Un al doilea pilon al unei vieţi fericite și al unei bătrâneţi sănătoase a fost reliefat de profesorul Robert Waldinger, actualul coordonator al studiului, care remarca faptul că îngrijirea corpului este foarte importantă, dar că revelaţia studiului au constituit-o relaţiile satisfăcătoare cu ceilalţi. De fapt, relaţiile armonioase s-au dovedit a fi predictori mai buni ai unei vieţi lungi și fericite decât faima, statutul financiar sau genetica subiecţilor, protejându-i împotriva declinului fizic și mintal. Persoanele care s-au declarat cele mai satisfăcute de relaţiile pe care le aveau în familie, cu prietenii sau comunitatea la vârsta de 50 de ani, au avut cea mai bună stare de sănătate ca octogenari. „Relaţiile bune nu protejează doar corpul nostru; ele ne protejează creierul”, conchide Waldinger.

Modul în care persoanele în vârstă relaţionează cu timpul poate reprezenta un aliat în lupta pentru o bătrâneţe fericită. Dacă privești bătrâneţea ca pe o confortabilă vacanţă, scrie[7] antropologul Anca Manolescu, timpul încetinește din goana cu care te-a purtat decenii la rând prin vria sarcinilor domestice și profesionale, își calmează curgerea, devine un soi de timp-spaţiu, în căptușeala căruia germinează liniștit pasiuni și preocupări pentru care nu a existat un răgaz în viaţa activă.  „Una dintre componentele majore ale fericirii este că ai ceva bun de așteptat în viitor”, afirmă psihiatrul Gordon Livingston. Tinereţea așteaptă totul de la viitor, care i se prezintă într-o infinitate de promisiuni. La vremea bilanţului, însă, felia de timp care a mai rămas de trăit capătă valenţe infinit mai preţioase și  poate reprezenta o șansă de a îndeplini un vis (propriu sau al altcuiva), de a finaliza un proiect, de a investi timp în cei dragi.

Relaţiile armonioase s-au dovedit a fi predictori mai buni ai unei vieţi lungi și fericite decât faima, statutul financiar sau genetica.

Relaţia corectă cu timpul nu presupune nici incursiunea permanentă și terifiată într-un viitor împăienjenit de nesiguranţă, nici încremenirea într-un trecut dureros de îndepărtat, ci trăirea vie a darului pe care ni-l face prezentul. „Iar trăirea corectă a prezentului îl ajută pe om să se apropie de adevărul care nu e desfiinţat de timp”[8], notează profesorul Georgios Mantzaridis.

Dacă viaţa e un caleidoscop care își schimbă reliefurile și culorile cu fiecare mișcare ori respiraţie, avem nevoie să ieșim din sistemul de referinţă al gândirii seculare pentru a vedea dincolo de bilanţul de etapă, singurul de altfel pe care ni-l permite finitudinea noastră. Bătrâneţea ne aduce într-un moment de răscruce, din care se bifurcă numai două drumuri, plusează profesorul de filosofie Sorin Lavric: „ori crezi în zeu, ori crezi în ţărână.”

Bucuriile candide pe care le poartă copilăria în căușul ei, jocul de lumini al tinereţii, rodnicia anilor maturi, rotunjimile calme ale bătrâneţii, deopotrivă cu respiraţiile de păpădie ale unei vieţi, fie ea și longevive, și cu ravagiile pe care timpul le încrustează în coaja cărnii și a minţii – toate aceste flash-uri ale vieţii, tivite de promisiunile Celui îmbătrânit de zile de a ne veghea până în vremea cărunteţei, sunt tot atâtea motive pentru a paria pe veșnicie.

Footnotes
[1]„Pamela Druckerman, There Are No Grown-ups: A Midlife Coming-of-Age Story, Penguin Press, 2018, ediţie online”.
[2]„ibidem”.
[3]„Ibidem”.
[4]„Teodor Baconschi, Crisalida învierii, în (coord) Marina Dumitrescu, Cum (să) îmbătrânim?, Baroque Books & Arts, 2016”.
[5], „Ibidem”.
[6]„Storyvault a fost creat de Stuart Prebble în 2011, iar printre autorii interviurilor ce pot fi accesate pe site se regăsește cel al lui Henry Allingham, care a murit în vârstă de 113 ani, care își povestește amintirile despre bătălia de la Jutland sau Elizabeth Gladys Dean, care a fost ultima supravieţuitoare a Titanicului.”
[7]„2. Anca Manolescu, Un timp-spaţiu de așteptare, apud Marina Dumitrescu (coord.), Cum (să) îmbătrânim?, ed.cit., pag 122”.
[8]„Georgios Mantzaridis, Morala creștină, Ed. Bizantină, 2006, pag. 241”.

„Pamela Druckerman, There Are No Grown-ups: A Midlife Coming-of-Age Story, Penguin Press, 2018, ediţie online”.
„ibidem”.
„Ibidem”.
„Teodor Baconschi, Crisalida învierii, în (coord) Marina Dumitrescu, Cum (să) îmbătrânim?, Baroque Books & Arts, 2016”.
„Storyvault a fost creat de Stuart Prebble în 2011, iar printre autorii interviurilor ce pot fi accesate pe site se regăsește cel al lui Henry Allingham, care a murit în vârstă de 113 ani, care își povestește amintirile despre bătălia de la Jutland sau Elizabeth Gladys Dean, care a fost ultima supravieţuitoare a Titanicului.”
„2. Anca Manolescu, Un timp-spaţiu de așteptare, apud Marina Dumitrescu (coord.), Cum (să) îmbătrânim?, ed.cit., pag 122”.
„Georgios Mantzaridis, Morala creștină, Ed. Bizantină, 2006, pag. 241”.