Privind vieţile unor oameni, nu poţi să nu te întrebi dacă nu sunt cumva făcuţi din alt „material” decât noi, majoritatea. Curajul în faţa provocărilor, rezilienţa, viziunea şi realizările lor sunt atât de impresionante, încât imaginaţia te poartă spre cum ar arăta lumea dacă pasiunea lor ar fi multiplicată.

Privind vieţile unor oameni, nu poţi să nu te întrebi dacă nu sunt cumva făcuţi din alt „material” decât noi, majoritatea. Curajul în faţa provocărilor, rezilienţa, viziunea şi realizările lor sunt atât de impresionante, încât imaginaţia te poartă spre cum ar arăta lumea dacă pasiunea lor ar fi multiplicată.

Puţini pot ţine pasul cu Tiffany Anderson. Îmbrăcată elegant, cu o eşarfă colorată care spune o poveste, încălţată cu adidaşii albi care au devenit semnul ei distinctiv, Tiffany dă impresia că aleargă pe holurile şcolilor pe care le are în administraţie. Îi ascultă pe toţi, mari sau mici, şi le află bucuriile şi necazurile fără prea mult efort.

Povestea lui Tiffany a început într-o familie de afro-americani. Tatăl ei era pastor şi în familia lor totul se învârtea în jurul credinţei şi al slujirii celor care aveau nevoie de ajutor. Şi-a perfecţionat pasiunea pentru educaţie la Universitatea din Saint Louis, unde a obţinut două doctorate în învăţământ primar şi management educaţional.

Prima şcoală pe care a condus-o ca director, în 2001, a învăţat-o multe lucruri pe care le poartă cu ea şi acum. A fost şocată de starea în care se afla şcoala din Saint Louis, cu acoperişul atât de stricat încât ploua în clase. „Predăm printre găleţi, drăguţo.” Acest răspuns vesel al unei profesoare pe care a întrebat-o cum poate să predea în asemenea condiţii a învăţat-o că, de multe ori, trebuie să te descurci cu ceea ce ai, fără să cazi în defetism.

Eşarfele colorate le poartă în amintirea lui Rodney, un băieţel de 10 ani de la aceeaşi şcoală. Rodney stătea uneori pe străzi din cauza mamei lui dependente de droguri. A fost sfâşiat de câini vagabonzi într-o noapte, la doar câteva străzi distanţă de şcoală. Atunci când a întrebat furioasă vecinii dacă nu au auzit strigăte, un părinte i-a răspuns: „În acest cartier, când auzim strigăte, încuiem uşile. Când auzi ţipete şi focuri de armă, te ascunzi sub pat.” Astfel şi-a schimbat modul de a preda şi de a gândi lucrurile. Şi-a dat seama că frica şi criminalitatea modelează copiii, adulţii şi determină modul în care se raportează unii la alţii. Şi-a dat seama că trebuie să ajute şi la rezolvarea problemelor comunităţii.

În anul 2012 i-a fost repartizat în administrare districtul Jennings, cunoscut pentru cele mai slabe rezultate din sistemul şcolar american. Comunitatea predominant de culoare avea un deficit bugetar şcolar de aproximativ 1,8 milioane de dolari, acreditarea îi era pusă sub semnul întrebării din cauza standardelor care erau îndeplinite în proporţie de doar 57%, iar 90% dintre elevi beneficiau de masă gratuită sau de reduceri substanţiale.

Naveta lui Tiffany până la şcolile din Jennings dura aproape patru ore, aşa că s-a obişnuit să se trezească la ora 2 pentru a pleca la drum la ora 4. A început prin a cunoaşte cele şapte şcoli din district, comunitatea şi nevoile ei. S-a amestecat printre elevi, a servit masa la cantină împreună cu personalul dedicat, a discutat deschis cu profesorii despre probleme, a căutat soluţii pentru părinţi. Înmormântările copiilor sau ale părinţilor, care erau atât de frecvente din cauza criminalităţii ridicate, o îndurerau de fiecare dată.

Pentru că nu avea bani suficienţi la buget pentru a rezolva problemele, a început să caute ajutor prin colaborări. O bancă de alimente a ajutat-o să pună pe picioare un proiect de ajutorare a familiilor sărace. Universitatea din Washington a ajutat-o cu amenajarea unor cabinete pentru copii în toate şcolile şi cu un medic pediatru. Tot cu ajutor extern a reuşit să amenajeze o clădire dezafectată pentru copiii fără adăpost. A obţinut burse pentru elevii săraci şi cu rezultate şcolare bune, a instituit şi un program de evaluare şi perfecţionare a profesorilor.

Pentru că multe fete de liceu nu terminau şcoala din cauza sarcinilor neprevăzute, a gândit un program care să le ajute pe fete să nu renunţe. Una dintre fete este Gabby Scott. Gabby a aflat la 15 ani că este însărcinată şi era convinsă că nu are cum să termine liceul. Programul lui Tiffany a ajutat-o să nu renunţe, aşa că în anul 2016 a terminat liceul ca preşedintă a consiliului elevilor, cu cel mai mare punctaj din liceul ei. Tot în şcoli, Tiffany a introdus spălătorii automate. Părinţii puteau spăla haine în schimbul unor ore de voluntariat. Aşa a adus părinţii împreună şi i-a apropiat de şcoală.

În anul 2014, atunci când elevii au vrut să protesteze împotriva poliţiei, din cauza elevului de culoare care fusese împuşcat de poliţişti în Ferguson, districtul alăturat de Jennings, Tiffany nu s-a opus. A avut chiar grijă să le ofere autobuze cu care să meargă la proteste şi cu care să se întoarcă la timp pentru începerea orelor de curs. Voia ca ei să înveţe să ia atitudine, fără să uite să fie responsabili.

Nu ar fi putut face nimic de una singură, recunoaşte Tiffany. Zeci de oameni i-au susţinut planurile nebuneşti. Le este recunoscătoare tuturor şi nu uită să le arate acest lucru. Maşina ei este mereu plină de flori, cadouri de zile de naştere, de felicitări pentru elevi, pe care le scrie uneori pe volanul maşinii. Mai presus de toate însă, este recunoscătoare familiei ei, soţului şi celor doi copii, care acum sunt la universitate. Ei sunt cei care au susţinut-o şi au inspirat-o să continue.

Nimeni nu a ştiut că, în timp ce făcea toate acestea, Tiffany se confrunta acasă cu cancerul soţului ei, medic obstetrician-ginecolog de excepţie de la spitalul din oraşul Kansas. Au păstrat boala secretă şi au mers înainte, convinşi că au o misiune de îndeplinit. „Am procedat aşa pentru că noi credem că avem un scop în viaţă, un scop spiritual. Şi nu am considerat că un diagnostic terminal schimba în vreun fel acest scop.” Tiffany obişnuia să glumească despre misiunea lor: „Tu îi aduci pe lume şi apoi mă ocup eu de ei, dragule. De la naştere până la clasa a 12-a, ne descurcăm noi!”

În anul 2016, naveta de opt ore pe zi devenise prea mult de suportat, pentru că nu putea fi mereu alături de soţul ei. Aşa că a decis să se mute într-un district mai aproape de casă, Topeka, dar care avea la fel de multe probleme. Pleca liniştită din Jennings, nu mai era deloc vorba despre ridicarea acreditării acolo, standardele naţionale erau îndeplinite în proporţie de 81%, iar comunitatea de profesori şi de elevi era unită şi dornică să contribuie.

Prima zi din al doilea an de şcoală la Topeka a coincis cu moartea soţului ei, Stan. Acesta lucrase până în ultimele două săptămâni de viaţă. Deşi pierderea lui i-a frânt inima, credinţa şi curajul nu i-au fost clătinate.

Uite cum văd eu lucrurile. Poţi să îmbrăţişezi mâhnirea sau bucuria. Eu aleg bucuria. Am avut parte de 24 de ani cu acest om fantastic şi frumos. El a ajutat la formarea mea, m-a inspirat. Cariera mea este o poveste de dragoste de 24 de ani.” Cu poza lui Stan pe bord, cu Biblia între scaunele din faţă ale maşinii şi cu predicile lui Martin Luther King pe fundal, în drum spre şcoală, Tiffany îi spune acestea jurnalistului impresionat de femeia pe care dragostea, credinţa şi îndrăzneala au învăţat-o să transforme lumea din jurul ei.