Odihnă pentru sufletele noastre

Ce facem în timpul nostru liber arată cine suntem atunci când ieșim din centrifuga sarcinilor de zi cu zi, dar proiectele și relaţiile cărora le dedicăm momentele libere dezvăluie și cine vom deveni. La capăt de drum, oamenii văd mult mai limpede valoarea fiecărei secunde și realizează, de cele mai multe ori, că odihna – fizică, dar mai ales sufletească – este un dar la fel de preţios ca munca.

Îmi aduc aminte de scena aceasta, petrecută cu decenii în urmă, de parcă ar fi fost ieri. Ea, care muncea chiar și atunci când se odihnea, își petrecuse ultimele săptămâni în pat, știind că nu se va mai ridica de acolo. Mi-o amintesc într-un veșnic sprint, ca și cum mersul obișnuit ar fi fost o ofensă adusă rostului lumii, ca și cum doar pasul grăbit i-ar fi stat bine unui călător prin viaţă. Și a venit și ziua în care a fost nevoită să privească în ochi adevăruri întrezărite fulgurant până atunci – că nimeni nu ne pune deoparte momentele de răgaz și de bucurie pe care n-am apucat să le trăim și că sfârșitul vine mereu prea repede. Ba, uneori, atât de abrupt că nu mai e timp nici măcar de încleștarea unei ultime îmbrăţișări.

Ea a avut câteva săptămâni mai blânde și câteva necruţătoare și ce m-a tulburat cel mai mult a fost regretul ei, care a ţâșnit la suprafaţă, pârjolindu-mă ca o bucată de jar. Tânjea să mai fi putut rămâne o vreme, să se bucure de lucrurile mărunte care o înconjurau – de casa mică și curată ca un pahar, de mușcatele din fereastră, de pomii doldora de rod, de liliacul de la poartă și de zumzetul copiilor care treceau dimineaţa spre școală.

Nu știu dacă s-ar fi bucurat mai mult de toate detaliile din acest roman-foileton al vieţii ei dacă ar fi încetinit ritmul. Dacă ar fi înţeles că odihna își are rostul ei, ca și munca. Regretul de a nu se fi bucurat îndeajuns este oricum unul destul de comun printre oamenii pe patul de moarte, după cum notează asistenta Bronnie Ware. Dar știu că tânguirea aceea mi-a încercănat sufletul și m-a făcut să mă îndoiesc că oamenii mari înţeleg întotdeauna unde să așeze graniţele și cum să priceapă noima lucrurilor trăite.

Crescusem într-o comunitate de oameni harnici, în care valoarea supremă, incontestabilă părea să fie izbânda de a-ţi face „tot lucrul tău”, oricâte sacrificii legate de timp sau de relaţii ar fi presupus ea. De fapt, adjectivul nehotărât nici măcar nu se găsește în porunca biblică (Exodul 20:9), dar am auzit-o citată de prea multe ori așa, cu accent grav pe acel „tot”. Și doar târziu am remarcat această alipire oarecum stranie, care deturna atenţia de la odihna de care vorbea porunca la truda de dinaintea odihnei.

Dar vaietul acesta al unui om pe care nimeni nu-l putea suspecta că s-ar fi sustras de la munca grea sau că ar fi cochetat prea des cu destinderea m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva se strecurase o greșeală în piramida valorilor – una pe care oamenii o descoperă adesea târziu, cu agerimea ultimei priviri.

Odihnă versus lenevie

Asistam, cu ceva timp în urmă, la discuţia dintre un medic și pacientul său, ultimul încercând să-și scuze meteahna de a munci excesiv, cu prea puţine pauze și prea mult stres. Meteahnă care îl adusese în pragul unor afecţiuni medicale pe care doar niște corecţii severe ale stilului de viaţă le-ar mai fi putut îmblânzi. Chiar și așa, pacientul insista să clasifice oamenii în două categorii – cei care sunt greu de pornit și cei greu de oprit. Iar modul în care vocea lui așeza silabele și accentele pe fiecare categorie nu lăsa loc de îndoială asupra mândriei de a face parte din categoria corectă.

Teologul J. I. Packer identifica trei probleme în modul în care oamenii înţeleg și folosesc timpul liber. În primul rând, idolatria – așa cum unii venerează munca, alţii adoră activităţile de petrecere a timpului liber. În al doilea rând, hedonismul – mulţi cred că timpul liber trebuie folosit integral pentru plăcerea lor. Și, în al treilea rând, utilitarismul – timpul liber văzut ca mijloc de a ne spori productivitatea. Creștinii au de luptat, cel mai adesea, cu mentalitatea utilitaristă, crede Parker, care observă că munca a devenit religia creștinilor moderni și că dependenţa de muncă este considerată mai degrabă o virtute decât o problemă.

În epoca divertismentului, tentaţia de a lenevi ar putea fi totuși mai mare decât oricând, dar există câteva principii care ne ajută să distingem între lenevie și odihnă, afirmă autoarea creștină Amy DiMarcangelo. Un prim principiu este acela că odihna face parte dintr-un ritm care trebuie respectat, atât pentru a ne reface trupul, cât și pentru a ne bucura de creaţie și unii de alţii și pentru a da răgaz inimii noastre să-L privească pe Dumnezeu. Odihna ar trebui să ne revigoreze – acesta este al doilea principiu enunţat de DiMarcangelo. Dacă după o perioadă de timp liber nu ne simţim mai motivaţi, ci cu mai puţină inspiraţie și prea puţin dornici să revenim la muncă, acesta poate fi un indiciu că nu am avut o perioadă de odihnă, ci una de leneveală.

Citește și: Creaţi cu nevoia de odihnă

Un al treilea principiu se referă la faptul că odihna trebuie să ne reorienteze inima. În timp ce indulgenţa faţă de lene ne face mai receptivi la păcat și mai insensibili faţă de Duhul lui Dumnezeu, odihna ne redirecţionează atenţia. Ea ne amintește că munca nu este totul, că valoarea noastră nu derivă din productivitatea noastră și că am fost creaţi pentru a cunoaște și a iubi.

În final, dacă lenea dă naștere egoismului, odihna aduce roade mai bune – ea ne ajută să ne refacem și să ne îndeplinim mai bine responsabilităţile, prin urmare ea contribuie (și) la binele celorlalţi.

Atunci când devenim creștini, totul se schimbă, inclusiv modul în care ne petrecem timpul liber, pentru că ceea ce facem se concentrează pe Dumnezeu și nu pe noi înșine, punctează misionara și autoarea creștină Kristi Walker, într-un articol care încearcă să răspundă la întrebarea: „Îi pasă lui Dumnezeu de ceea ce facem în timpul liber?”

Timpul liber și viaţa spirituală

Celor care se întreabă dacă lui Dumnezeu Îi pasă dacă urmărim filme pe Netflix, dacă facem sport, ascultăm muzică sau ne bucurăm de alte activităţi în timpul liber, Walker le răspunde cu o altă întrebare: Există o parte fizică sau seculară a vieţii, pe care să o putem separa de viaţa spirituală?

La creștini, viaţa fizică și viaţa spirituală se împletesc, pentru că întreaga viaţă gravitează în jurul Creatorului, scrie Walker, citându-l pe apostolul Pavel: „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile” (Romani 11:36); „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31).

Îndemnul apostolului Pavel – „daţi morţii tot ceea ce aparţine firii voastre pământeşti” (Coloseni 3:5, NTRL) – nu are nimic de-a face cu bagatelizarea sau stigmatizarea activităţilor fizice (mâncatul, munca, socializarea, cumpărăturile etc.), ci vizează răstignirea vechilor motivaţii de a trăi și a ne bucura, punctează autoarea creștină.

„Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 10:31)

Poate că multe din activităţile în care ne cheltuiam timpul liber înainte de a fi creștini vor fi continuate, dar scopul lor trebuie să se schimbe, pentru că un creștin va trăi pentru gloria lui Dumnezeu. Planul divin este să fim schimbaţi după chipul lui Dumnezeu, iar această transformare nu este posibilă pentru cei care își doresc ca viaţa lor să-și păstreze relieful, iar Dumnezeu să fie doar un accesoriu al ei.

Timpul liber nu este un timp de care să dispunem fără să ne pese de nimic altceva decât de nevoile și dorinţele noastre, subliniază și Randy Alcorn, fondatorul organizaţiei Eternal Perspective Ministries. Pentru o mai bună administrare a timpului liber, Alcorn recomandă ţinerea unei evidenţe a modului în care petrecem momentele libere și o analiză onestă a activităţilor preferate: În ce fel de persoană ne transformă activităţile și hobby-urile noastre?

Odihna, semnul timpului liber centrat pe Dumnezeu

Mărturisind că timpul liber este al doilea subiect pe marginea căruia a primit cele mai multe întrebări, pastorul Joel Beeke observă că proiectele, ideile și relaţiile cărora le dedicăm majoritatea timpului liber determină direcţia în care va merge viaţa noastră. În același timp, Beeke subliniază că modul în care ne folosim timpul liber arată cine suntem și ce obiective are viaţa noastră.

La rândul său, profesorul Paul Heintzman evidenţiază câteva indicii ale faptului că timpul nostru liber este petrecut într-un mod autentic, centrat pe Dumnezeu: dimensiunea calitativă a timpului liber, care presupune prezenţa păcii, odihnei, bucuriei și a unei atitudini de celebrare a lucrurilor bune primite de la Dumnezeu; dimensiunea cantitativă, care se referă la un ritm de viaţă cu perioade de muncă și perioade de recreere; alegerea acelor activităţi de petrecere a timpului liber care să accentueze odihna și bucuria; evitarea plăcerii egoiste și trăirea vieţii ca un întreg, ca pe un dar divin.

Timpul liber este, în primul rând, „o atitudine a minţii, o stare a sufletului”.

Istoria omului începe cu o zi de odihnă, pe care Dumnezeu i-o dăruiește înainte ca omul să fi avut ocazia să muncească, iar aceasta este o dovadă pentru Heintzman că odihna este parte integrantă a naturii umane. Activităţile de petrecere a timpului liber, mai ales atunci când sunt dublate de o atmosferă de sărbătoare, de admiraţie și de disponibilitatea de a ne lăsa uimiţi, joacă un rol important în înflorirea vieţii creștine.

Mai mult decât oportunitatea unei vacanţe, a unui concediu sau a unui weekend, timpul liber este, în primul rând, „o atitudine a minţii, o stare a sufletului”, scria filosoful Josef Pieper. Pornind de la această afirmaţie, Heintzman observă că timpul liber este un timp al vindecării, al refacerii și al odihnei în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Importanţa timpului de odihnă crește în perioadele cele mai aglomerate.

Poruncile cu privire la păzirea Sabatului, respectate într-o societate agricolă („Şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea să te odihneşti; să te odihneşti, chiar în vremea aratului şi a seceratului” – Exodul 34:21), arată că importanţa timpului de odihnă crește în perioadele cele mai aglomerate, notează profesorul. De altfel, faptul că israeliţii care au ieșit în ziua a șaptea să culeagă mană (în ciuda poruncii divine de a-și strânge mana necesară pentru Sabat în ziua a șasea a săptămânii) nu au găsit nimic arată că, oricât de mari și chinuitoare ar fi eforturile depuse pentru a satisface nevoile noastre, Dumnezeu este cel care susţine viaţa. Atunci când ne oprim din alergarea noastră de zi cu zi, recunoaștem faptul că tot ce avem este rodul bunăvoinţei Lui.

Timpul liber nu este cu adevărat liber, dacă sufletul nostru nu reușește să își găsească odihna. Iar odihna nu înseamnă neapărat sfârșitul alergării, ci schimbarea direcţiei spre care ne grăbim: „Întoarce-te, suflete, la odihna ta, căci Domnul ţi-a făcut bine” (Psalmul 116:7).

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.