„Tibi a învins. A dat de capătul lumii. A doua oară. Așa cum numai Chuck Norris a numărat până la infinit de două ori” – un „extras” din viaţa lui Tibi Ușeriu, o viaţă cu „vieţi suprapuse, abuz, nebunie, ispăşire şi răscumpărare”, după cum o descrie chiar Tibi, o viaţă blamată și deopotrivă adulată de români.

Dacă unii îl alintă „Chuck Norris de România”, Tibi spune despre sine: „Sunt doar un om de pe Bârgaie, cu liceul neterminat, care plantează păduri și aleargă pe munţi.” Ăsta este Tibi acum. Cine a fost Tibi până acum? „În doar 35 de ani, am trăit multe vieţi disparate: copil bolnăvicios terorizat de un tată violent, slugă dată vara pe brânză, adolescent dezorientat visând să ajungă șofer de tir ca să poată fugi de toţi, porcar în armata română, sub comanda unui locotenent diliu, azilant politic în Berlin, holbându-se în vitrine fără un ban în buzunar, bucătar și pizzar într-un restaurant italian, muncit până la extenuare, martor într-o galerie de alba-neagra din Gran Canaria, bodyguard în familia unui mafiot sârb, tâlhar la drumul mare, furând de la bogaţi, ca Robin Hood, dar nu ca să dau la săraci, fugar prin toată Europa, evadat din două pușcării și, în cele din urmă, client al unui «stabiliment de lux», din care nimeni nu a reușit să se furișeze în toată istoria lui de 100 de ani”, scrie Tibi în autobiografia sa, 27 de pași.

27 de pași măsura curtea penitenciarului de maximă securitate de unde Tibi nu a mai reușit să scape. A ajuns acolo direct de pe listele Interpol, fiind acuzat de jaf armat și de tentativă de omor (la ultima lovitură la care participase s-au tras focuri de armă, iar un glonte rătăcit a rănit grav un agent de pază). Nu avea decât 25 de ani și primise o condamnare de 23 de ani. Sunt lucruri ireale și extrem de dureroase, care par scrise în cadrul unui scenariu pentru un film de Oscar, dar ele sunt așternute sincer, umil și fără pretenţii într-o carte care a văzut lumina zilei după patru ani de frământări. O recenzie a cărţii puteţi găsi pe pressone.ro.

Este un episod din viaţă care îi va tulbura pe mulţi cititori, mai ales pe cei care cumpără cartea așteptându-se să citească istoria unui om ale cărui reușite, unice în lume, izvorăsc dintr-o viaţă la fel de imaculată ca a multor sportivi de top de astăzi, antrenaţi de mici pentru trofee, mașinării de disciplină, stricteţe și etică sportivă. Problema este că acest episod, care face cât jumătate din viaţa lui Tibi, „nu are nimic eroic, nu are nimic romantic, e un episod dur și îngrozitor de trist”, după cum mărturisește el, la opt ani distanţă de la ieșirea din pușcărie. Este, totodată, episodul care îi motivează pe unii să spună că un criminal nu ar trebui lăudat ca erou, că nu ar trebui urmate sfaturile unui hoţ, că un pușcăriaș este ca un om atins de lepră. Și este episodul care, în mintea unora, anulează procesul de ispășire și răscumpărare prin care Tibi susţine că a trecut.

Cum a ajuns acolo? Disperat să scape de bătăile regulate pe care le primea de la tatăl lui și de toate muncile sore cu sclavia pe care acesta îl punea să le facă, la revoluţie a hotărât să lase Bistriţa și să fugă peste graniţă „mai ceva ca un cosaș”. De acolo, a început o istorie pe cât de scurtă, pe atât de tumultoasă, în care s-a ocupat cu diverse treburi, de la găinării până la activităţi mai serioase. A ajuns să îl păzească pe unul dintre capii mafiei sârbe în timpul războiului din fosta Iugoslavie și apoi a ajuns să pună la punct și planuri pentru jafuri armate. A devenit „Românul”, într-o echipă cu „Americanul” și „Germanul”, și toţi trei dădeau spargeri, înarmaţi până în dinţi, la magazine de bijuterii din Austria, și făceau hold-up-uri asupra unor mașini care transportau bani în Germania. La un astfel de jaf erau să omoare un om. După asta nu l-a mai chemat „Românul”, ci i se spunea „deţinutul 2.800”. În această nouă etapă a vieţii, a petrecut ani întregi în regim de securitate de gradul I, singur în celulă. Odată ieșit, l-a întâmpinat fratele său mai mare, Alin, cel care i-a fost alături în cele mai negre zile, când nu era nimic de aplaudat la Tibi și i-a sugerat să meargă înapoi în Bistriţa și să se implice în proiectul Tășuleasa Social. Alin este președintele asociaţiei care și-a propus să schimbe mentalităţile celor din jur și să arate că tinerii doresc să se implice în rezolvarea problemelor sociale. Cele mai importante valori promovate prin proiecte sociale, de mediu, cultură și altele sunt voluntariatul, cultura organizaţională, respectul pentru natură, educarea tinerilor prin exemple practice și dezvoltarea spiritului lor civic. Tibi face parte din corpul de administraţie și se ocupă de Maratonul Via-Maria-Theresia, pentru că nimeni altcineva nu ar fi mai potrivit să facă asta.

A devenit „Românul”, într-o echipă cu „Americanul” și „Germanul”, ȘI TOŢI TREI dădeau spargeri, înarmaţi până în dinţi, la magazine de bijuterii din Austria, și făceau hold-up-uri asupra unor mașini care transportau bani în Germania. La un astfel de jaf erau să omoare un om. După asta nu l-a mai chemat „Românul”, ci i se spunea „deţinutul 2.800”.

Tibi este singurul român care a reușit să câștige cel mai greu ultramaron din lume, 6633 Arctic Ultra, 556 km la Cercul Polar. Ba, mai mult, este singura persoană din lume care a câștigat această cursă de două ori! Și nu s-a apucat de alergat decât de cinci ani, ca bărbat la aproape 40 de ani, care obosea când ieșea la plimbare cu câinii. A vrut să schimbe ceva și s-a apucat de alergat prin munţi, de unul singur. Tot singur s-a pregătit și pentru competiţie, la care urma să participe pentru prima dată. Au fost opt zile în care a alergat, a mers, a dormit doar câteva ore și a supravieţuit. Iar pe tot acest parcurs a învăţat o grămadă de lecţii pe care s-a hotărât apoi să le împărtășească în cartea sa, pentru că, dincolo de a fi lecţii pentru atleţi, acestea sunt mai degrabă lecţii de viaţă, valabile în multe situaţii cu care ne confruntăm cu toţii.

Cum să alergi 50 de ore fără pauză? Cum să alergi noaptea? Cum să reziști la temperaturi de până la -40 grade Celsius? Pe Tibi, toată viaţa îl pregătise pentru această cursă. A învăţat să se orienteze noaptea de când era copil și era trimis în pădure să caute oile fugite. A învăţat să devină tolerant la durere tot din copilărie, de la bătăile dese pe care le încasa. A învăţat să fie singur cu gândurile sale în atâţia ani petrecuţi singur în celulă. Dar, mai mult de atât, a învăţat că numai tu te poţi da înapoi. Problema devine foarte simplă dacă, în loc să te întrebi cum să continui, te întrebi ce te face să te oprești. Pentru că, dacă excludem situaţiile care ne afectează din exterior, în interior, oricât de mult cauţi, nu găsești decât gânduri. Te oprești când îţi trece prin cap că nu mai poţi, că nu are rost, că ai alte opţiuni. Asta dacă vrei să crezi, dacă uiţi că un gând nu este un despot, nu este un dușman, nu este un prieten, este doar un gând pe care îl poţi admira sau îl poţi alunga, dar ce nu poţi face este să lupţi cu el, pentru că nu este real, nu ai cu cine lupta. Un simplu somn bun poate face iar liniște în cap. „Inima te împinge încă un pas mai departe, iar o minte speriată și obosită te poate opri”, este concluzia altui maratonist. Pe de altă parte, când suntem jos de tot și credem că nu mai putem, întotdeauna e ceva care ne ajută să trecem peste acel prag și acesta este tot un simplu gând.

„Inima te împinge încă un pas mai departe, iar o minte speriată și obosită te poate opri.”

Al doilea lucru pe care l-am învăţat e că pregătirea de dinainte contează enorm de mult și în cursă, și în tot ceea ce vrei să faci. Trebuie să știi la ce te înhami, la ce e acolo. Chiar m-a întrebat cineva dacă mă voi mai duce să fac cursa asta și am spus că nu. Trebuie să fii nebun să te duci să faci cursa asta încă o dată. E o cursă care se face o dată-n viaţă. La un moment dat, nu mai era nimic care să aibă de a face cu o cursă sportivă. Era între viaţă și moarte, era supraomenesc ce trebuia să scoţi din tine.” Oamenii nu sunt super-eroi, ci sunt doar inconștienţi. Oricât de multe poate îndura corpul uman, și chiar poate îndura mult mai multe decât îl credem capabil, cu toţii avem limite și, din fericire, avem și capacitatea de a învăţa din greșeli. Deși a spus că nu va mai participa la competiţie, Tibi a participat și în anul următor, după ce concurentul de pe numărul doi l-a acuzat de lipsă de fair play pentru că Tibi a ales să alerge ultimii 20 km, după ce o bună perioadă merseseră împreună la pas. Așadar, Tibi l-a invitat la o reglare de conturi, fiind prima persoană din istorie care s-a întors să își apere titlul. Însă de data aceasta s-a întors nu doar cu experienţă, ci mai ales cu frica acelei experienţe. Și pentru că la această ultimă ediţie fiecare concurent a primit un telefon cu GPS prin care să anunţe organizatorii dacă vrea să renunţe și să fie ridicat din „iadul alb”, Tibi a avut mai multe momente în care negocierile cu gândurile sale negative aproape că au eșuat. Acea portiţă era o scăpare dintr-un mediu unde poţi să supravieţuiești doar gândindu-te că nu ai nicio scăpare și că dacă nu mai faci și următorul pas vei muri. Cu toate astea, o mai bună pregătire a fost esenţială. Pe 17 martie 2017, cu un picior degerat și infectat, Tibi a terminat cursa în 158 de ore și 25 de minute, mai repede ca prima dată, și pentru a doua oară a desfășurat steagul României la capătul lumii.

https://www.youtube.com/watch?v=-UeddWjFmds

A treia și poate cea mai importantă lecţie învăţată dintre toate este că trecutul nu te definește, că poţi învăţa din trecut, oricât de dureros și umilitor ar fi, și că te poţi recupera după traume. Nu este ușor, „după o serie de asemenea traume, cei mai mulţi oameni se duc în jos. Rar îşi mai şi revin unii. Cam 10% dintre cei care trec prin aşa ceva reuşesc să-şi revină”, explica psihologul clujean Mircea Miclea, în filmul de prezentare a cărţii 27 de pași, făcând referire la experienţa traumatică de viaţă a lui Tibi, încă din copilărie. Dar nu este nici imposibil. În cazul lui Tibi, prima cursă 6633 îi va rămâne în memorie nu doar drept cea mai grea provocare, ci și drept „cel mai bun loc de ucis demoni, amintiri, traume și iluzii”. Pentru el, cursa a fost o confruntare pe viaţă și pe moarte cu trecutul, prezentul și viitorul său. „Acolo mi-am spus mie însumi lucruri de o sinceritate brutală, acolo am cântat Născătoarea cu voce tare și am făcut ceva ce nu mai făcusem nicăieri, niciodată: am stat de vorbă cu Dumnezeu. Acolo, în deșertul alb, mi-am recapitulat greșelile, m-am iertat cu totul și mi-am găsit repere noi”, începe unul dintre cele mai dramatice capitole ale cărţii lui Tibi, intitulat Fluturii mov. Acolo a realizat că „trecutul nu trebuie să se creadă mai grozav decât este, dacă vrei să nu aibă putere asupra ta. Trecutul trebuie să înţeleagă că nu poate avea ultimul cuvânt în viaţa unui om. E doar o parte peste care totul, oricând, se poate rescrie.”

În final, valoarea unui om este nu este dată de ceea a făcut viaţa din el, ci de ce a reușit el să facă din ceea ce viaţa a făcut din el.