Într-un colaj publicat pe pagina Facebook a jurnalistului Cătălin Tolontan, fotografia unui procuror este chiar în mijloc, înconjurată de portretele altor nouă bărbaţi – majoritatea poliţiști, dar și doi comisari de la Garda Financiară și un ofiţer SRI – care au fost identificaţi drept clienţi fideli de către victimele unei reţele de pedofilie și trafic de persoane.

Investigaţia pe care a efectuat-o echipa lui Tolontan (GS) a scos la iveală existenţa unui cerc mafiot de proporţii, constituit în jurul unui cetăţean chinez a cărui principală infracţiune nu era de fapt proxenetismul, ci traficul de persoane. Zhang Jian Jun le facilita unor grupuri a câte 8-10 chinezi să pătrundă în România și să treacă apoi graniţa în drumul lor spre vestul Europei. Însă, arată jurnaliștii de la GS, pentru a putea menţine funcţionalitatea schemei de contrabandă, chinezul poreclit „Mihai” avea nevoie de ajutorul mai multor persoane cu funcţie-cheie în aparatul de stat. Așa ar fi devenit restaurantul Shanghai din Capitală un paravan pentru afacerea cu mită vie pe care o întreţinea chinezul. Jurnaliștii spun că locul era frecventat cu fidelitate bisericească de „prietenii” cu funcţie publică de la care „Mihai” avea nevoie de favoruri. În schimbul acestui ajutor, ar fi primit răsfăţul unei băute și unei nopţi petrecute cu vreuna dintre adolescentele de 14-17 ani traficate de chinez.

Ancheta jurnalistică arată că poliţiștii erau clienţi obișnuiţi ai serviciilor sexuale vândute prin restaurant. Cei cu funcţie mai înaltă, care nu voiau să fie văzuţi acolo, ar fi frecventat în schimb un apartament-bordel, într-un bloc din cartierul Vitan. Acolo, spun jurnaliștii, Poliţia efectua descinderi de toate felurile: ba chemată de vecini în urma zbieretelor care se auzeau dinăuntru, ba din chef de distracţie. Patronii ieșeau curaţi ca lacrima de fiecare dată. Un episod al investigaţiei arată că același lucru s-a întâmplat și atunci când mama uneia dintre minorele sechestrate în apartament a cerut ajutorul Poliţiei pentru a-și elibera fata. Nu a folosit la nimic. Nici nu avea cum, fiindcă ce nu știau nici femeia, nici vecinii era că patronul acelui loc era protejat chiar de șefii celor care trebuiau să îi protejeze pe ei, cetăţenii.

Investigaţia de presă încă se publică în serial, însă investigaţia legală are deja un deznodământ. Și nu este deloc unul fericit. După intrarea pe fir a procurorilor DIICOT, proxeneţii au fost prinși și condamnaţi. Însă ancheta GS arată că cei care i-au ajutat să își desfășoare nestingheriţi afacerea și-au continuat nevătămaţi cariera în presupusul folos al societăţii. Despre ei nu s-au adus dovezi la dosar, iar faptele petrecute în anul 2005 sunt atât de vechi încât s-au prescris.

Tot despre un abuz sexual comis asupra unor minore și mușamalizat de liderii instituţiei în care s-a petrecut este vorba și în cazul Larry Nassar. Fostul medic al echipei naţionale de gimnastică a SUA a fost condamnat pentru molestarea a cel puţin 250 de fete și tinere, multe dintre ele gimnaste olimpice, în condiţiile în care el însuși și-a recunoscut vina privind zece capete de acuzare. Potrivit cercetărilor, Nassar și-a văzut și el, nestingherit, de treabă din anul 1992 până în anul 2015, atunci când Federaţia Americană de Gimnastică a întrerupt legăturile cu el, „fiind la curent cu îngrijorările formulate de sportive”.

Una după alta, gimnastele au luat poziţie, fie în timpul procesului, fie după, vorbind despre cultura intimidării și a tăcerii care lee-a ţinut la îndemâna abuzatorului lor ani în șir. Sportivele au acuzat liderii Federaţiei de Gimnastică de neglijenţă complice, readucând totodată în actualitate acuzaţii mai vechi la adresa antrenorilor româno-maghiari Martha și Bela Karolyi. Gimnaste cu palmares precum Kristie Phillips, Erica Stokes și Dominique Moceanu au vorbit anterior despre climatul dificil fizico-emoţional în care aveau loc antrenamentele (vezi cartea Pretty Girls in Pretty Boxes). Însă acuzaţiile recente vizează și mușamalizarea abuzului comis de medicul Larry Nassar, pe lângă strategiile extrem de controversate de motivare și antrenament pentru performanţă.

De altfel, scandalul izbucnit în gimnastica americană are un corespondent recent și în gimnastica britanică. În iulie 2017, The Guardian scria că Federaţia Britanică de Gimnastică a recunoscut că nu a luat măsuri punitive împotriva unui antrenor acuzat de abuz fizic și emoţional în anul 2012, despre care o investigaţie de presă a scos la iveală că a fost anchetat de Poliţie pentru cruzime asupra unui minor.

Problemele emoţionale și fizice ale gimnastelor de elită depășesc cu siguranţă sfera tabloidă și greu de verificat a acuzaţiilor sonore. Ele au fost analizate chiar și în literatura știinţifică, fiind recunoscut că excesul, în diferitele lui forme, este un apanaj îngrijorător al sporturilor competitive, mai ales al acelora în care concurenţii sunt copii.

Ignorarea, atât de mulţi ani, a abuzului comis asupra a sute de adolescente este un afront zdrobitor la raţiunea de a exista a gimnasticii ca disciplină sportivă. Sportivi antrenaţi să fie exemple de perseverenţă și echilibru, de voinţă și frumuseţe cinetică au ajuns să fie obiectul comerţului cu reputaţie, împotriva siguranţei lor. Înfometarea, supralicitarea fizică extremă, uneori în condiţii de incapacitate, cum ar fi diverse fracturi, sunt doar cele mai la îndemână exemple de sfidări la adresa siguranţei sportivilor în general, nu doar a fetelor. E practic un altfel de trafic de carne vie, unul aplaudat în necunoștinţă de cauză de publicul complet neinformat cu privire la realitatea spectacolului la care asista de fapt.

Din fericire, scandalul din SUA a avut un puternic ecou internaţional. Șocul dezvăluirilor recente din lumea gimnasticii americane amintește de impactul pe care l-a avut scandalul preoţilor pedofili din Biserica Catolică. Și atunci valul de indignare împotriva liderilor care au tăinuit, sub auspiciile bunelor lor intenţii, cazuri oripilante de molestare a minorilor de către cei care se presupunea că trăiesc pentru a-i păstori a depășit graniţele Statelor Unite. Între 1950 și 2002 (anul în care o investigaţie de presă a scos la lumină teribilele abuzuri), mii de copii au căzut pradă în mâinile celor cărora chiar părinţii lor îi încredinţaseră.

Sentimentul de trădare generat de aceste descoperiri i-a făcut pe mulţi să părăsească Biserica Catolică, în timp ce pe alţii i-a determinat să renunţe cu totul la credinţa în Dumnezeu. Și este de înţeles. Oamenii caută modalităţi de a compensa cât de cât trauma suferită sau de a fi despăgubiţi pentru decepţia pe care au trăit-o.

Dacă însă în cazul abuzurilor bisericești unii simt că recâștigă o ușoară securitate refugiindu-se într-o religie privată sau renunţând cu totul la religie, cei trădaţi de instituţii laice nu au această opţiune. Pe cine să te înfurii atunci când Poliţia își acoperă cei mai mârșavi dintre angajaţi? La ce ajută să nu mai crezi în liderii industriilor sportive care își sacrifică atleţii (vă amintiţi de scandalul comoţiilor în NFL)?

Dezvăluirile din investigaţia lui Tolontan, ca și cele privind abuzul tăinuit de USAG și, la fel, și scandalul abuzurilor din Biserica Catolică, sunt doar trei exemple sonore de abuz sistemic, care denotă o tendinţă fără specific naţional. Dacă amintim și de abuzurile din sistemul de protecţie socială, despre criza din centrele psihiatrice ori abuzurile comise asupra homosexualilor încadraţi în vechile programe de conversie, despre mafia transplanturilor renale sau pur și simplu despre domnia mitei în aproape orice instituţie publică, realizăm că societatea noastră trăiește un faliment moral al instituţiilor. Că organizaţiile create să slujească interesul public ajung să fie frecvent deturnate pentru a sluji interesul câtorva și a oprima pe mulţi, în ciuda membrilor lor care își fac datoria ca la carte.

În România, rezumatul celor de mai sus este mantra protestatarilor: Corupţia ucide. Printre ai noștri, poate și fiindcă trăim sub povara unei tranziţii care pare că se permanentizează confundându-se cu identitatea noastră, corupţia este văzută aproape obligatoriu ca o foame nestăpânită după bani. Aproape orice act antisocial, orice neglijenţă, orice iresponsabilitate, orice infracţiune premeditată pare să aibă ca mobil ultim banii. Cazurile pe care le-am prezentat anterior arată totuși că partea cu banii s-ar putea să fie doar jumătate din poveste. Ea este, de fapt, manifestarea unei înfometări mai profunde, neconștientizate, și împotriva căreia nu a ieșit încă nimeni în stradă.

Falimentul moral al instituţiilor vorbește despre incapacitatea noastră ca societate de a ne atinge chiar și cele mai frumoase idealuri în absenţa unui cod moral care să conteze în sine mai mult decât expresia lui.

Este lăudabil să ajungi poliţist sau procuror; sunt funcţii care teoretic îţi asigură admiraţia comunităţii și puterea pe care societatea e dispusă să ţi-o încredinţeze în schimbul ţinutei tale morale, care îi garantează binele. Societatea are nevoie ca acea funcţie să fie ocupată de un om pentru care binele social este mai important decât interesul personal. Dacă această ierarhie se menţine la modul absolut (adică omul e dispus să se sacrifice pentru societate), funcţionarul e considerat un erou. Dacă cele două intră în conflict și omul dorește să își maximizeze interesul personal, el încă poate să rămână într-un raport demn cu societatea: demisionând. Dacă însă omul vrea să își păstreze și beneficiile personale, și puterea pe care i-o acordă funcţia, exercitând-o subcalitativ sau deviat împotriva societăţii, atunci societatea are dreptul să îl izoleze și să îl ejecteze ca pe un parazit care provoacă daune fără să despăgubească nicicum. Pentru că omul păstrează expresia funcţiei (nomenclatura și beneficiile ei) fără să împlinească nevoia societăţii. Altfel spus, încalcă contractul. Lupta cu corupţia, la acest nivel, este de fapt o luptă între o societate înșelată și indivizii care vor în continuare să o înșele, dar să continue să mănânce din farfuria ei.

În cazul liderilor din lumea gimnasticii, schizofrenia valorilor este poate și mai vizibilă, pentru că planurile pe care se petrece sunt mai puţin complexe. Avem un sport care există pentru a delecta și a inspira publicul, servindu-i garanţia subînţeleasă că acele culmi pe care le ating sportivii sunt culmile pe care le-am putea atinge și noi, oamenii obișnuiţi, dacă ne-am dedica suficient. În acest sens, sportul există pentru binele societăţii. Dar binele acesta nu presupune niciodată forţarea sportivilor, reducerea lor la mașinării de mușchi și oase care se mișcă într-un anume fel, prestabilit, spre satisfacerea mecanică a unui juriu. Adevăratul bine al sportului derivă doar din echilibrul asumat pe toate planurile. Dintr-un fairplay a cărui definiţie ar trebui asumată mult mai larg decât în prezent.

Am lăsat biserica la sfârșit pentru că incapacitatea atingerii idealurilor bisericii doare mai tare decât în orice alt domeniu. În biserică oamenii intră cu sufletul, cu bunul lor cel mai vulnerabil și cel mai dornic de protecţie. De aceea orice decalaj între valorile asumate și practică, în biserică, lovește de n ori mai puternic decât clivajul din multe alte instituţii publice. Interesant, și boicotul instituţional a fost mai puternic în cazul bisericii decât în cazul altor instituţii. Scandalurile care au afectat instituţiile bisericești au fost urmate de o retragere din „contract” a numeroși enoriași. Gimnastica rămâne în schimb o industrie în care fanii încă pompează profit, iar Poliţia continuă ca instituţie indiferent de cum fluctuează încrederea cetăţenilor în ea. Pentru că nevoile fundamentale ale societăţii nu s-au diminuat ca urmare a corupţiei. În continuare avem nevoie de „paznici”, în continuare avem nevoie de delectare și inspiraţie. Ne-am grăbit însă foarte tare să credem că nu mai avem nevoie de o comunitate cu care împărtășim nevoile comune ale sufletului.

Se vorbește astăzi despre o privatizare a religiei, ca și cum rezervarea credinţei doar pentru spaţiul intim nu ar fi o contradicţie a raţiunii de a exista a convingerii religioase (religia înseamnă conectarea la Divinitate din care decurge o conectare diferită, nobilă, la ceilalţi). Dar dacă acceptăm să ne pierdem spaţiul spiritual în care să discutăm despre valorile noastre morale, pe ce baze ne vom fundamenta acel cod moral comun de care avem nevoie pentru a ne combate falimentul?