„De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta.” (Isaia 43:4)

Ţi s-a întâmplat ca, într-un grup, într-un birou, într-o adunare, să surprinzi priviri cu subînţeles schimbate între unii indivizi cu privire la tine? Ai auzit replici cifrate, schimbate între ceilalţi, care cunoșteau „codul”, în timp ce ţie nu-ţi era dezvăluit? Ai descoperit întâmplător planuri, iniţiative, organizări de evenimente la care nu ai fost cooptat sau invitat, așa cum au fost ceilalţi colegi sau prieteni? Ai întâmpinat frecvent lipsa oricărei reacţii în legătură cu ceea ce ai afirmat, ai întrebat sau ai făcut, ca și cum ai fi fost invizibil? Uneori, astfel de reacţii sunt un răspuns la manifestări nepotrivite împrejurărilor (remarci deranjante, glume nesărate, întrebări fără sens, apariţii sfidătoare etc.). Însă repetarea cu obstinaţie a atitudinilor de respingere tacită într-un grup, de reacţie evazivă, evitarea privirii în faţă, tăcerea apăsătoare, indiferent de ceea ce faci sau spui, poate fi un caz de ostracizare, de abuz invizibil.

Paradoxul ostracizării

Etimologia cuvântului „ostracizare” ne poate lămuri doar parţial cu privire la semnificaţia sa: óstrakon-ul era „buletinul de vot” în Grecia antică, reprezentat de un ciob dintr-un vas de lut sau de o scoică, pe care se scria numele celui votat și se introducea într-o urnă. În unele cazuri, se vota pentru excluderea din cetate, izolare, decăderea din drepturi etc., iar votanţii erau anonimi, nu puteau fi trași la răspundere și interpelaţi personal, așadar responsabilitatea pentru respingerea cuiva era difuză, colectivă.

Semnificaţia actuală a cuvântului „ostracizare”, atât în română, cât și în engleză sau franceză, trimite la un „abuz invizibil” asupra unei persoane, prin aceea că nu se face neapărat ceva concret împotriva ei, ci mai degrabă se omite, se evită, se reacţionează prin lipsa de reacţie, prin „non-comportament”, prin discriminare, prin ignorarea persoanei respective, de obicei în grup. Lucrurile păreau mai oneste în Antichitatea greacă, deoarece incriminatul era, cel puţin, prevenit cu privire la votul împotriva lui; pe când, în cazul acestui maleficiu social contemporan, nimeni n-o previne pe victimă referitor la discriminarea, respingerea sau ignorarea sa într-un grup, într-o comunitate, ci singură ajunge să le constate și încă atât de confuz, încât nu se poate apăra eficient și greu găsește calea de a ieși din ostracizare.

Psihologul Kipling D. Williams afirma că până și fenomenul social al ostracizării a fost ignorat de către sociologi în ultimii o sută de ani. De asemenea, dacă victimele abuzului invizibil la locul de muncă, de pildă, ar încerca să-și caute dreptatea în justiţie, le-ar fi foarte dificil. De ce? Pentru că este greu să aduci o acuză și să documentezi un fenomen care se definește printr-o lipsă de reacţie, să aduci probe incriminatorii pentru ceva ce nu se întâmplă, pentru pasivitate, non-reacţie, neacordarea atenţiei cuiva. În justiţie se aduc, de obicei, probe pentru ceea ce s-a făcut și poartă o vină, încălcarea unei legi, unei reguli stipulate undeva, nu pentru ceea ce nu s-a făcut, dar era de dorit, era politicos sau civilizat să se facă, era de bun-simţ, era colegial, creștinesc sau, pur și simplu, uman să se întâmple.

Astfel ne confruntăm cu paradoxul că ostracizarea se întâlnește la tot pasul, oricine o poate recunoaște, fie că a avut de-a face cu ea, la un moment dat, fie că a observat-o în jurul său, fie că a și contribuit la propagarea ei faţă de alţii; cu toate acestea, ea poate fi identificată public foarte greu și, cu atât mai puţin, contracarată.

Specificul difuz al ostracizării

Există diferenţe semnificative între norma juridică și norma morală. Prima este formulată explicit într-un cod de legi, în anumite regulamente, este obligatorie, iar încălcarea ei – neintenţionată sau cu bună știinţă – atrage anumite pedepse. Pe când norma morală este mai vag transmisă – prin educaţie, explicit ori doar implicit, prin practica vieţii de zi cu zi; ea ţine de mediul social al unei anumite comunităţi, poate avea o răspândire mai amplă sau mai restrânsă, o influenţă mai pronunţată sau mai atenuată și nu este obligatorie. Ea se impune pentru că, în cele mai multe cazuri, s-a dovedit utilă, eficace, a contribuit la soluţionarea unor probleme, iar cei care vor să fie acceptaţi în comunitatea respectivă o respectă și o propagă, la rândul lor. De pildă, nimeni nu arestează un tânăr pentru că încalcă o regulă de politeţe și nu-și salută primul colega mai vârstnică, subalternă, din biroul vecin, deși bunul-simţ spune că ar trebui să o salute primul. El poate să aleagă să respecte ori nu regula de politeţe despre care a luat cunoștinţă, dar se poate întâmpla și să nu o fi asimilat, lipsindu-i educaţia necesară pentru asta. Dacă nu respectă regula, el se poate simţi rușinat ori nu, în funcţie de caracter și de importanţa pe care o acordă acceptării ori recunoașterii sociale; de asemenea, poate întâmpina dezaprobarea celor prezenţi sau nu, în funcţie de gradul lor de conștientizare a încălcării unei reguli a bunului-simţ și de dispoziţia lor de solidarizare sau indiferenţa faţă de respectarea ei. Libertatea de reacţie a colegei „invizibile” este, însă, destul de restrânsă, în sensul că ea se poate doar plânge, informal și ocazional, unora dintre colegi, în care are încredere, fără șansa ca situaţia să se remedieze neapărat; în schimb, ea poate risca, totuși, să fie privită cu suspiciune, ca fiind o persoană dificilă, care interpretează greșit realităţile, se cramponează de nimicuri, are complexe de inferioritate sau chiar că suferă de mania persecuţiei. Toate acestea formează climatul nesănătos al abuzului invizibil.

Așadar, lucrurile sunt mai difuze în privinţa moralei. Ostracizarea sau abuzul invizibil reprezintă un fenomen negativ ce ţine de morala de grup. În plus, acest fenomen negativ poartă și amprenta culturii în care se manifestă. Există anumite diferenţe de la o comunitate la alta, fie între sat și oraș, fie între regiuni ale ţării, fie între ţări sau între etnii, fie între perioade istorice sau grupuri de vârstă și profesionale.

Dacă ne gândim la epoca modernă, atunci se punea problema în termenii reputaţiei bune sau pătate; ne vin în minte cazuri și personaje literare care se confruntau cu iminenţa unui scandal public, scandal ce s-ar fi soldat cu compromiterea reputaţiei și, drept consecinţă, cu oprobriul atotcuprinzător: de la Milady, proscrisa spioană din Cei trei muschetari, la cazul Dreyfus, din armata franceză a secolului al XIX-lea; de la Scarlett O’Hara, personajul principal al romanului Pe aripile vântului, la familistul jupân Dumitrache, din O noapte furtunoasă. În postmodernitate, pe fondul diluării reacţiilor opiniei publice și al „bombardamentului” mediatic cotidian, reputaţia cuiva nu mai reprezintă același lucru; ea a ajuns să fie înlocuită cu renumele și preferată chiar și când este negativă, întrucât ar menţine trează amintirea celorlalţi cu privire la persoana în cauză, ce-și dorește celebritatea cu orice preţ.

Se întâmplă ca rădăcinile abuzului invizibil, ale ostracizării, să se găsească de timpuriu, în comportamentul de grup al copiilor, ca apoi, la maturitate, să ia forma rafinată, deși tot puerilă, a disimulării, a răcelii și a perseverenţei specifice adulţilor. Cu toţii ne amintim, din copilărie, replici ca acestea: „Hai să nu ne mai jucăm cu X!”; „Fă-te că n-o vezi!”; „Dacă mai ești prieten/prietenă cu Y, atunci nu mai vorbesc cu tine!”. Dar, dacă printre copii aceste atitudini ostracizante nu ţineau prea mult, printre adulţii prost formaţi și infantili, împărtășirea antipatiilor, altercaţiilor, sfidărilor faţă de cineva devine, uneori, o bază de pornire pentru o coaliţie ce trece drept amiciţie. Ea se traduce, tacit, într-un fel de principiu pe dos: „inamicii tăi sunt și inamicii mei!”. Psihologii sugerează că rădăcinile și mai adânci pot ţine de o raportare la ceilalţi mai degrabă naturală, necizelată cultural, așa cum în natură se întâmplă ca un pui diferit de ceilalţi sau mai slab să fie abandonat de „familie”. Să ne amintim de povestea cu răţușca cea urâtă, alungată din familia de raţe, care se dovedește a fi lebădă.

De menţionat că abuzul invizibil nu se confundă cu fenomenul de bullying, prezent printre elevi, care presupune acţiuni, atitudini angajate, traduse prin agresivitate verbală și agresiune fizică, în grup. Cineva chiar declara că ar fi preferat bullying-ul, pentru care ar fi avut dovezi concrete, vizibile, acestui tratament incorect de ignorare, pe care mult mai greu îl poate proba.

Forme ale ostracizării, din mărturii personale ale victimelor sale

Între studentele din anul I ale unei facultăţi se instalează de la început un soi de segregare pe criteriul provenienţei lor, din capitală sau din provincie, cu atitudinile aferente de superioritate ale celor din capitală.

La iniţiativa unor foști colegi de a se reîntâlni după 20 de ani de la absolvirea liceului, primesc răspunsul cuiva care spune că nu are nicio amintire plăcută în legătură cu „tratamentul” primit din partea colegilor liceeni, ca atare nu are de ce să participe.

Altcineva mărturisește că, în ședinţe și în alte reuniuni oficiale ale angajaţilor instituţiei în care lucrează, intervenţiile, propunerile, soluţiile sale nu sunt luate în seamă, nu primește răspuns la e-mailurile profesionale și nu i se anunţă evenimentele de prestigiu ale instituţiei, ci doar cele de corvoadă.

Altcineva observă că, la zilele de naștere ale colegilor se cotizează totdeauna pentru un cadou, însă pentru propria-i aniversare nu se întâmplă asta.

O amică se plângea de „curentul rece”, greu de demonstrat indubitabil, pe care-l sesizează în atitudinea unor colegi și mai ales a șefilor; formulări aluzive care nu sunt lămurite, ton enervat, cu scuza grabei, priviri laterale, dialoguri reduse la strictul necesar. Cunoscând mediul și cunoscând-o pe ea ca pe o persoană serioasă, principială, fără toane și fasoane, i-am dat crezare; dar, dacă nu aș fi cunoscut-o, nu cumva aș fi bănuit-o de sensibilitate exagerată ori de mania persecuţiei?

 

Există și persoane cu percepţii deformate ale realităţii, care sunt mai neatente la unele detalii și le pun sub lupă pe altele, care văd doar răul, sunt negativiste, ori sunt înclinate spre depresie și nimic nu le îndeamnă la a relaţiona cu cei din jur, se autoizolează în grup etc. Unele chiar au mania persecuţiei și suspectează nu doar persoanele din jur că le sunt ostile, ci și fenomenele naturale ori obiectele; ele pot lua ca afront personal până și defectarea unui robinet sau a unei imprimante, faptul că ploaia le udă sau faptul că ușile batante ale unui magazin le blochează intrarea, în loc să le-o faciliteze, ca altora: „Numai mie mi se întâmplă așa!”, „De ce tocmai mie?”…

Consecinţele sociale și psihologice ale adevăratului abuz invizibil sunt, însă, cele care ne dau de gândit și ne îndeamnă la a căuta o rezolvare. Specialiștii enumeră cele trei stadii prin care trece cel ostracizat – suferinţă, apoi încercare de supunere slugarnică, apoi neputinţă și depresie –, atrăgând atenţia asupra eventualităţii ca unii dintre cei respinși să devină violenţi; în 2003, în SUA, cazurile de atacuri armate din școli au arătat că 13 din cei 15 atacatori au fost elevi ostracizaţi de colegi.

Ce ar fi de făcut?

O posibilă clarificare a problemei abuzului invizibil pare să stea în deliberarea cu privire la o întrebare: Este el vreodată justificat ca atitudine, ca tratament aplicat unor membri ai unei comunităţi, ai unui grup? Sau nu este justificat niciodată?

Dacă gândim, cu privire la unele cazuri semnalate, că „poate persoana în cauză a meritat ce a primit”, atunci nu înţelegem problema morală și culturală implicată. Indiferent de vinovăţia cuiva, există căi mai corecte, mai transparente și chiar mai eficiente de a-l readuce pe linia de plutire ori de a-l sancţiona. Cei care aleg ostracizarea tăcută, invizibilă oficial, se caracterizează printr-un anumit tip uman: au carenţe în educaţie, provin din medii precare, rurale sau de periferie, poate chiar de periferie instalată în centru, în care asemenea practici sunt aplicate în mod curent, pe diverse niveluri sociale și pe diverse vârste.

De obicei, ele se grefează pe organizări ierarhice, în care cei ostracizaţi sunt lipsiţi de apărare, de „pile” ori de pârghii de putere și autoritate, iar cei asociaţi pentru abuzul invizibil se bazează pe forţa lor de grup, care poate impune o anumită percepţie asupra cuiva. Ei se află la adăpostul solidarităţii tacite a grupului pentru atitudinile individuale concertate, iar convenţia faţă de planul oficial este să nu recunoască nimic.

Uneori, motivaţia pentru abuzul invizibil nu are legătură cu activitatea comună, cu împărţirea unor privilegii, ci e doar ocupaţia unor persoane neserioase, care-și irosesc vremea printr-o „distracţie” de prost gust, găsindu-și printre apropiaţi ceea ce popular se cheamă „ciuca bătăilor”. Până și zicalele populare ne arată asemenea tendinţe depreciative, discriminatorii, în funcţie de conjunctură: „Să vorbească și nea Ion, că și el e om”, „Pentru unii, mumă, pentru alţii, ciumă”, „Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat”, „Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia”, „Să nu plângi pe morminte străine”, „Cămașa ţi-e mai aproape decât haina”, „Dezbină și stăpânește”…

La locul de muncă, astăzi, în societăţile civilizate, se formează o cultură organizaţională care poate înlătura anumite practici ce permit abuzul invizibil: se pornește de la selecţia personalului, prin fișa psihologică, prin teste specializate, atât în privinţa abilităţilor profesionale, cât și a temperamentului, a principialităţii, a atitudinii cooperante etc.; se stabilesc prescripţii clare ale codului etic în organizaţie; se fac training-uri și team building-uri pentru îmbunătăţirea spiritului de echipă; se schimbă structura piramidală în structură de reţea, mai egalitară; se promovează comportamentul asertiv[1], care, asimilat pe scară largă, lămurește și însănătoșește relaţiile interumane.

Acolo unde comportamentul a fost educat, la orice vârstă, prin asimilarea unor principii de bună convieţuire, de respect reciproc, de bună-credinţă reciprocă, de acordare a prezumţiei de nevinovăţie, de urmărire a unor ţeluri comune, benefice tuturor și a unor recompense comune, ostracizarea nu mai găsește un mediu propice. În primul rând, pentru că sunt descurajate hărţuirea, glumele cu atac la o persoană și discuţiile pe teme personale, intime, care pot degenera în bârfe, în specularea slăbiciunilor unora, în șantaj și zeflemea cu privire la ele. Apoi, pentru că eventualele tendinţe ale cuiva de a se manifesta abuziv nu găsesc prea ușor ecou în ceilalţi, care foarte probabil au o altă educaţie și un alt nivel de civilitate, iar experienţa lor le-a arătat că ostracizarea ar fi o pierdere de energie și o cale periculoasă de manifestare, ce ar afecta climatul general. Nu în ultimul rând, morala creștină se poate asocia și uneori chiar se asociază lecţiilor de comportament asertiv și deliberărilor pentru întocmirea codului etic într-o organizaţie, într-o instituţie, într-o comunitate.

Principiul iubirii de semeni oferă cea mai sănătoasă dintre bazele egalităţii între oameni. Suntem cu toţii creaţii ale lui Dumnezeu și nimeni nu este invizibil pentru El. Dacă simţim o infimă parte a iubirii Lui infinite pentru noi, de necuprins în fiinţa noastră limitată, atunci îi vom trata pe toţi cei din jur ca având aceleași drepturi la statutul de copii ai Lui și, deci, de fraţi ai noștri. Dacă suntem copii ai Lui, atunci vom vedea cel mai bine…

Footnotes
[1]„Despre comportamentul asertiv am discutat într-un articol anterior din revista Semnele timpului, în numărul din iulie 2015.”

„Despre comportamentul asertiv am discutat într-un articol anterior din revista Semnele timpului, în numărul din iulie 2015.”
SURSĂ:Semnele timpului, august 2017, ediție tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.