Nu cumva în calea idealului binelui comun există piedici care ţin de natura umană, dincolo de dificultăţile economice, politice, geostrategice etc.?

Și dacă ceva specific firii omenești s-ar opune atingerii acestui ideal, nu cumva eșecul ar surveni indiferent de surmontarea tuturor celorlalte dificultăţi?

Globalizarea, ca proces de generalizare, în virtutea unui bine comun, a interacţiunilor multiple din lumea de azi – economice, financiare, politice, sociale, culturale etc. – pare să fi atins o etapă în care unii îi anunţă deja sfârșitul; și asta fără să mai fi apucat să-și extindă influenţele sau transformările până la marginile care i-ar justifica numele – marginile globului pământesc sau ale lumii (monde, pentru echivalentul franţuzesc „mondializare“).

Indiferent de nivelul la care este purtată discuţia, de la cel transnaţional până la nivelul unui grup restrâns, întrebările de mai sus solicită esenţial o analiză a felului în care ne raportăm la semeni. Cum îi vedem pe cei diferiţi de noi, care s-au format în alte culturi? Cât de mult ne pasă de binele lor? Seamănă el cu binele nostru? Avem cu adevărat scopul sau idealul unui bine comun? E important să examinăm câteva ipostaze ale raportării la Celălalt, la Altul, de departe sau de aproape, în căutarea celei mai potrivite atitudini umane faţă de semeni.

Globalizarea fără faţă umană

Jurnalistul francez François Lenglet a publicat foarte recent o carte cu un titlu surprinzător: Șfârșitul mondializării[1]. În urma unor ample însumări de date și fapte, opinia sa este că s-a ajuns cel puţin la capătul etapei familiare a acestui proces, etapa care a fost prefigurată de mulţi specialiști, începând din anii 1970. Ce urmează nu știm prea bine. Ce știm este că, deși iniţial fenomenul părea controlabil la nivel macrosocial, a reapărut tensiunea dintre procesul istoric obiectiv (favorizat de tehnică) de internaţionalizare a relaţiilor și a interacţiunii între oameni, pe de o parte, și nevoia de securitate, de siguranţă a traiului, pe de altă parte.

Cum îi vedem pe cei diferiţi de noi, care s-au format în alte culturi?

Așa cum arată Lenglet, această tensiune se concretizează, de pildă, prin relaţia dificilă între extinderea incontrolabilă a unor pieţe și nevoia de reguli, de planificare, de modificare a legislaţiilor, de protecţie a economiilor naţionale; sau prin conflictul dintre concentrarea profitului în câteva mâini puternice și pauperizarea maselor; sau prin contrastul dintre uniformizările bancare și efectul de îndatorare a statelor, care sunt tratate ca orice alt datornic și cărora li se solicită cedarea unor proprietăţi[2]. Toate acestea s-au mai întâmplat, însă nu la proporţiile actuale, care au determinat atât greve sau proteste ale categoriilor socio-profesionale din diverse ţări, cât și „explozia naţionalismelor“. „Acest lucru nu este just. Și, în definitiv, nu este nici măcar eficace“ – își încheie Lenglet analizele.[3]

Antropologul și jurnalistul francez Claude Karnoouh are o altă perspectivă asupra fenomenului, însă tot una negativă, chiar „incomodă“, ca să folosim un termen al său: „Globalizarea pare deci a fi pe cale de a se împlini în totalitate, și chiar dacă mai rămân pe ici, pe colo, colţișoare de arhaism ce se pretind ireductibile, prin piaţă, economie, constrângeri tehnologice, și, nu în cele din urmă, prin bombe, se vor integra curând în Occident, în generalitatea sa. Unde se va mai găsi de acum încolo alteritatea[4] radicală, singura care, prin prezenţa ireductibilei sale identităţi, sfida odinioară Occidentul totdeauna sigur de universalitatea valorilor sale?”

Claude Karnoouh deplânge tendinţa de uniformizare identitară.

Din perspectiva antropologiei – știinţa despre om în diversitatea geografică, istorică și comportamentală a ipostazelor sale – s-ar pierde ceva esenţial; sub tăvălugul global, ar dispărea tocmai bogăţia culturilor variate din lumea noastră, o bogăţie ce părea ireductibilă. Diferitele identităţi date de etnii, rase, popoare, limbi, experienţe de viaţă și medii geografice diferite ar fi ameninţate de ceea ce autorul numește „alternativele identitare măsluite“6 ale Occidentului, livrate publicului asemenea mărfurilor dintr-un supermarket vestic.

Privită din perspectiva aceasta, globalizarea apare ca un proces la fel de nenatural precum procesul de uniformizare a climei pe glob. Ne amintim sloganul mediatizat și la noi, prin anii 1990, care era tot de inspiraţie antropologică: „unitate în diversitate“. Un slogan care respecta relativismul cultural, identităţile inalienabile ale diverselor comunităţi, în timp ce promova o unificare economică spre propășirea tuturor. Oare ce acoperire are și va mai avea în viitor acest slogan? În ce rezidă eșecul acestui proiect? În ce ar consta redresarea?

În mijlocul strategiilor și calculelor…

…nu uitaţi Omul!“ Acest îndemn al lui Einstein capătă iarăși actualitate, în faţa invaziei tuturor intereselor mercantile înarmate cu retorici justificative, cu strategii partinice, cu alianţe oneroase și disimulări democratice. Marele avantaj al celor din urmă este că au un numitor comun evident, un ţel care le unește: profitul. Pe când diversitatea umană a planetei poate fi apărată numai dacă vom conștientiza, fiecare în parte, numitorul comun care face ca toţi oamenii să fie Omul, mai presus de interese materiale.

Cât de mult ne pasă de binele lor?

Numai atunci când vom respecta diferenţele pentru că preţuim în semenii noștri ceea ce ne unește vom putea gândi o lume mai bună, cu valori înalte și cu norme drepte. Această conștientizare începe treptat, cu fiecare dintre noi, cu trezirea conștiinţei la realitatea socială, apoi cu educaţia civică a grupurilor, a comunităţii, în privinţa valorilor, principiilor și scopurilor comune, apoi cu manifestarea societăţii civile care să ţină sub observaţie politicul.

Istoria umanităţii consemnează, din păcate, ipostaze ale alterităţii care arată că nu suntem dispuși, în mod natural, să respectăm diferenţele în Celălalt, în Altul, care nu este ca noi. Fără un efort lucid, fără o luptă interioară cu egoismul său funciar, fiinţa umană, oricât de „civilizată“, nu e dispusă să interacţioneze cu semenii cu bună-credinţă; nici să ia în calcul binele lor, nici să ne apropie de ei pentru a li se face cunoscut, pentru a colabora, în scopul unui bine comun.

După marile descoperiri geografice, în urma mărturiilor aduse de navigatori, negustori, aventurieri, soldaţi, misionari etc., în Europa secolului al XV-lea și cu ecou în secolele următoare, alteritatea s-a constituit prin dezmărginirea orizontului cunoscut al planetei populate. Imaginea culturii occidentale despre Celălalt, cel diferit de omul european, s-a schimbat radical sub impactul cu aborigenii americani. Mitul „bunului sălbatic“ era o modalitate destul de fantezistă de a vedea în aceștia niște strămoși contemporani, care erau apreciaţi pentru o serie de calităţi precum inocenţa, curiozitatea, dorinţa de explorare și interacţiune, generozitatea, dar care nu au trezit în europeni umanitatea, spiritul creștinesc, ci dorinţa de îmbogăţire și obiectualizarea Celuilalt până la sclavie.

Avem cu adevărat scopul sau idealul unui bine comun?

Utopiile unor gânditori precum Campanella, Morus și Bacon, care constatau cu tristeţe precaritatea omului european, închipuiau lumi mai bune plasate în mijlocul oceanului, pe insule necunoscute și necorupte. Iată un fragment sugestiv din Noua Atlantidă a lui Francis Bacon, operă neterminată, scrisă la începutul secolului al XVII-lea; aici, niște naufragiaţi europeni sunt primiţi de către locuitorii misterioşi ai unei insule din Marea Sudului astfel: „El ne răspunse că fiind preot aşteaptă de la noi răsplata preotului, adică dragostea noastră frăţească şi binele sufletelor şi trupurilor noastre. Plecă apoi, nu fără lacrimi de duioşie în ochi, şi ne lăsă pătrunşi de bucurie şi recunoştinţă. Ne-am spus că ajunseserăm desigur într-o ţară a îngerilor, care ni se arătau zilnic şi ne întâmpinau cu binefaceri la care nu ne gândiserăm şi la care cu atât mai puţin ne-am fi aşteptat.“[5]

Alteritatea a căpătat o nouă faţetă spre sfârșitul secolului al XIX-lea european – cea a etnocentrismului.

Antropologii de cabinet priveau cu superioritate și judecau după criteriile propriei culturi elementele culturilor despre care scriau și pe care le studiau cu detașare. Chiar și mai târziu, când căutau să surprindă „culoarea locală“ descoperită pe teren, transpărea aroganţa celui ce crede că înţelege totul și care se consideră exponentul culturii etalon. De pildă, eruditul Bronislaw Malinowski scria în 1925: „Privind de la distanţă şi de sus, din înălţimile confortabile ale civilizaţiei noastre dezvoltate, este uşor să vedem puerilitatea şi irelevanţa magiei. Dar fără puterea şi ghidajul ei, omul timpuriu nu ar fi putut să-şi stăpânească dificultăţile practice aşa cum a făcut-o, nici n-ar fi putut avansa la stadii mai înalte de cultură.“[6]

O altă ipostază a Celuilalt, cel foarte diferit de omul alb, este dată de o nouă valoare prezentă nu doar în mentalul european, ci și în cel american, până astăzi: exoticul. Și, cu ea, se manifestă o nouă modalitate de a-l desconsidera pe Celălalt, de a-l plasa printre exponatele de muzeu, ori printre experienţele ieșite din comun, ori printre ocaziile de aventură și evadare din cotidian și familiar; nicidecum de a-l considera seamănul tău în ordinea umanului.

Creștinismul îi poate oferi oricărui om, dar și unor întregi ideologii, o lecţie antropologică aparte

Această etapă a fost surclasată de o alta în istoria raportării omului „civilizat“ la alteritate, odată cu profesionalizarea antropologilor de teren la școala americană a lui Franz Boas (la începutul secolului trecut). Integrarea empatică a cercetătorului în culturile studiate a adus în atenţia tuturor multe elemente inedite, informaţii preţioase despre diversitatea umană a planetei. Empatia faţă de semeni a rămas însă un ideal prea înalt, neatins. Să fie, oare, și intangibil? Să fie aproapele nostru, oare, chiar atât de departe?

Citește și: Întâlnirea cu bunătatea

Alteritatea prefigurată de creștinism

Creștinismul îi poate oferi oricărui om, dar și unor întregi ideologii, o lecţie antropologică aparte: pentru a reuși o descriere sau a ne face o imagine privind natura umană, nu e suficientă detașarea și extragerea elementelor definitorii, universal valabile, nici survolarea „din avion“ a ariei ei de cuprindere, ci mai întâi e nevoie de „împreună simţire“; atitudinea creștină pare să fie singura care se preocupă de faptul a-l trata pe „departele“ nostru – pentru a folosi un termen al filosofului Constantin Noica – drept aproapele despre care ne vorbește Biblia.

Pilda cristică a bunului samaritean (Luca 10: 25-42) ne arată în mod generic nu doar cine ne este aproapele, ci și al cui aproape suntem: al oricărui om care are nevoie de ajutor și pe care noi îl putem ajuta, în virtutea slujirii binelui.

A-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi (Matei 19:19) presupune nu doar o sănătoasă și echilibrată iubire de sine, fără excese sau scăderi, fără autoadulaţie sau autodispreţ, dar și conceperea unui bine comun. Un bine pe care orice om și-l poate dori, dincolo de diferenţele culturale, de mediu, de statut, de epocă, de educaţie etc.

Binele acesta nu se regăsește deocamdată pe planuri sociale sau politice mai ample, dar imaginea lui poate fi întregită din învăţătura biblică și asumată individual. Binele acesta comun presupune că fiecare individ are dreptul să fie tratat ca un egal al semenilor lui, că are nevoie să-i fie recunoscută demnitatea de fiinţă umană, să fie înţeles și ajutat în măsura posibilităţilor celor din jur, să nu fie judecat pentru ce este, ci pentru ce face, să fie privit ca rod al creaţiei divine, împreună cu toţi ceilalţi, și ca având o șansă la salvarea sufletului lui pentru o lume superioară, ca toţi ceilalţi. Concret, atitudinea creștină faţă de aproapele, oricine ar fi el, are o formulare pozitivă privind acţiunea, care sună astfel: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le și voi la fel.“ (Luca, 6:31)

Desigur că, într-o lume decăzută, acest deziderat pare iluzoriu, el nu poate fi urmat de mulţime, dar el poate fi, cel puţin, un reper pe drumul individual și o prefigurare a lumii transcendente în care își găsește împlinirea.

Purtând în noi modelul perfecţiunii, pregătindu-ne pentru el, reușim să traversăm imperfecţiunea, precaritatea trecătoare. În vechime se spunea că „toate drumurile duc la Roma“ – și aceasta se adeverea prin rostul lor, prin traseul bunurilor și tributurilor acumulate dintr-un întreg imperiu și orientate către centru. Acum, din fericire, unele drumuri individuale au altă destinaţie și, cu cât ele vor fi mai multe și mai drepte, cu atât vor înlesni și vor lumina pentru alţi semeni… Calea.

 

Footnotes
[1]„La fin de la mondialisation, Paris, Ed. Fayard, 2013. Autorul este editorialist la postul de televiziune France 2, a condus publicaţiile La Tribune și BFM Business și a mai publicat cărţi referitoare la problema crizei economice (inclusiv a celei din anii 1930).”
[2]„F. Lenglet, idem, p. 153.”
[3]„Ibidem, p. 249 (trad. n., C. M.).”
[4]„Studiul alterităţii (din latinescul alterus, „altul“) a fost chiar demersul care a dat naștere antropologiei – el se referă la studiul altor culturi, diferite de cele de apartenenţă ale cercetătorilor.”
[5]„Francis Bacon, Noua Atlantidă, București, Editura Știinţifică, 1962, p. 42.”
[6]„B. Malinowski, Magie, știinţă și religie, Iași, Editura Moldova, 1993, p. 146.”

„La fin de la mondialisation, Paris, Ed. Fayard, 2013. Autorul este editorialist la postul de televiziune France 2, a condus publicaţiile La Tribune și BFM Business și a mai publicat cărţi referitoare la problema crizei economice (inclusiv a celei din anii 1930).”
„F. Lenglet, idem, p. 153.”
„Ibidem, p. 249 (trad. n., C. M.).”
„Studiul alterităţii (din latinescul alterus, „altul“) a fost chiar demersul care a dat naștere antropologiei – el se referă la studiul altor culturi, diferite de cele de apartenenţă ale cercetătorilor.”
„Francis Bacon, Noua Atlantidă, București, Editura Știinţifică, 1962, p. 42.”
„B. Malinowski, Magie, știinţă și religie, Iași, Editura Moldova, 1993, p. 146.”