Comunismul este singurul rival serios al creștinismului. Martin Luther King, Jr.

Închisorile comuniste erau pline de creștini din toate cultele, laici sau înalţi conducători, bisericile de orice rit erau dărâmate, averile instituţiilor religioase erau confiscate, iar religia desfiinţată. Pastorul luteran Richard Wrurmbrand s-a dezbrăcat până la brâu, în adunarea ONU, arătând urmele temniţei pe trupul său, în faţa unor diplomaţi care încă mai credeau în libertatea din lagărul comunist.

În SUA, activiștii creștini, precum Martin Luther King, Jr., erau convinși că sistemul comunist cu filonul lui ateist și proiecţia totalitaristă sunt o ameninţare pentru libertatea
omului și implicit pentru vestirea Evangheliei. Pe acest fond, implicarea decisivă a avut-o papa, atât ca autoritate morală, cât și politică.

Dacă Stalin întreba retoric: „Câte divizii are papa?“, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a afirmat într-o ocazie, cât se poate de explicit: „Căderea Cortinei de Fier ar fi fost imposibilă fără Ioan Paul al II-lea.“

Fără arme sau armate sub comanda sa, Papa Ioan Paul al II-lea a jucat un rol pivotal într-una dintre cele mai mari drame geopolitice ale secolului XX – lupta împotriva dominaţiei Uniunii Sovietice în Asia și Europa de Est.

Un papă din lagărul comunist

Totul a început pe 16 octombrie 1979, când cardinalul polonez Karol Wojtyla a fost ales papă al Bisericii Catolice. După șapte luni, a vizitat Polonia și milioane de oameni au urmărit la televizor discursurile despre rădăcinile creștine ale Poloniei și efemeritatea regimului comunist. „A discreditat moral sistemul… A creat conștienţa unor posibilităţi alternative“, spune Anthony Judt, istoric la Universitatea din New York.

La aproape un an și jumătate după greva de la Gdansk, Solidaritatea devenea primul sindicat liber din blocul comunist, cu peste 10 milioane de membri. Ecuaţia a fost simplă: „Fără papă nu ar fi fost Solidaritatea. Fără Solidaritatea nu ar fi fost Gorbaciov. Fără Gorbaciov nu ar fi fost căderea comunismului“, afirmă Timothy Garton Ash, istoric la Oxford. Dr. Guy Emery Shipler, redactor-șef al publicaţiei The Churchman, reamintește că „niciun eveniment sau circumstanţă politică nu poate fi evaluat fără a cunoaște aportul Vaticanului. Și nicio situaţie politică mondială semnificativă nu are loc fără ca Vaticanul să nu joace un rol important explicit sau implicit.“[1]

Vatican și SUA, superputerea moral-politică

Pe plan internaţional, schimbarea a venit în urma acţiunii axei Washington-Vatican. Programul nuclear al marilor puteri, situaţia liderilor și membrilor sindicatului polonez Solidaritatea, drepturile omului din blocul comunist, deteriorarea relaţiilor cu lumea musulmană– toate acestea erau subiecte pe agenda Papei Ioan Paul al II-lea și a președintelui american Ronald Reagan (cu vicepreședintele George Bush).

Revista Time a prezentat amplu ceea ce a numit „Sfânta Alianţă“, în care cele două puteri, una morală și alta politică, au creat planul pentru scoaterea Poloniei de pe orbita comunistă: Vaticanul avea să își folosească autoritatea morală, infrastructura Bisericii în Polonia și suportul populaţiei, în timp ce SUA aveau să contribuie cu operaţiuni specifice CIA și cu fonduri pentru acţiunile sindicaliștilor și colaboratorilor din Polonia. În timp ce unii jurnaliști afirmă că CIA îl informa săptămânal pe papa cu privire la evoluţia lucrurilor din Polonia, alţii consideră că nu a fost nicio alianţă sau conspiraţie, ci un „scop comun generat de aceleași convingeri“.

În 1989, comunismul a început să se prăbușească.

„Când sovieticii au avut de-a face cu acești doi lideri care împărtășeau un singur scop și o singură convingere, atunci au avut parte de cel mai crunt scenariu: înfruntarea unei superputeri moral-politice.“[2] Implicarea papei a fost recunoscută oficial și neoficial în nenumărate ocazii. Între cele mai importante se află nominalizarea în 2004 la Premiul Nobel pentru Pace sau acordarea de către președintele George Bush a Medaliei Libertăţii, cea mai înaltă onoare civilă americană. Evenimentul a avut loc la Vatican, pontiful fi ind apreciat pentru poziţia luată în favoarea păcii și a libertăţii, care „a inspirat milioane de oameni și a ajutat la prăbușirea comunismului și a tiraniei“.

În 1989, comunismul a început să se prăbușească. Întrebat dacă i-ar putea fi atribuită lui Dumnezeu căderea URSS-ului, papa a declarat: „Ar fi simplist să spunem că Providenţa Divină a făcut să cadă comunismul. Într-un anume sens, comunismul, ca sistem, a căzut de la sine. A căzut ca o consecinţă a propriilor greșeli și abuzuri. S-a dovedit a fi un medicament mai periculos decât boala în sine. Nu a adus o adevărată reformă socială, ba dimpotrivă, a devenit o puternică ameninţare și o provocare la adresa întregii lumi. Dar a căzut de la sine, din pricina propriei slăbiciuni.“

În cartea Memory and Identity, papa nu și-a asumat decât un credit minimal în colapsul Uniunii Sovietice. A atribuit un rol major problemelor economice, deși a punctat și factori spirituali și morali. Nu se poate atribui numai factorilor economici, „dar ar fi la fel de ridicol să crezi că papa a doborât comunismul cu propriile mâini“, scria papa.[3] BBC a concluzionat susţinând că, probabil, căderea comunismului ar fi avut loc oricum, dar fără un papă polonez ar fi durat mult mai mult.[4]

Footnotes
[1]„Avro Manhattan, „The Vatican in World Politics“, www.cephas- library.com.”
[2]„Mark Riebling, „Freedom’s Men“, www.nationalreview. com, 4 aprilie 2005.”
[3]„„Pope stared down Communism in homeland – and won“, www.cbc.ca, aprilie 2005.”
[4]„http://news.bbc.co.uk/2/hi/in_depth/3007787.stm”.

„Avro Manhattan, „The Vatican in World Politics“, http://cephas– library.com.”
„Mark Riebling, „Freedom’s Men“, http://nationalreview. com, 4 aprilie 2005.”
„„Pope stared down Communism in homeland – and won“, http://cbc.ca, aprilie 2005.”