Călătoria spirituală a lui Rembrandt

395

Rembrandt este un nume demn de a rămâne în amintire. Nu doar pentru faptul că a fost un mare artist al secolului al XVII-lea, ci și pentru că în spatele artei sale sălășluiește o călătorie spirituală.

Din perioada Renașterii numeroși artiști au reprezentat teme biblice, dar Rembrandt se situează printre cei puţini care au combinat acele teme cu foamea spirituală înnăscută în inima umană. Așa precum David a dat expresivitate într-o formă poetică salvării și harului susţinător al lui Dumnezeu în mijlocul intensei suferinţe, Rembrandt a lăsat istoriei un profund portret al străduinţelor sale spirituale sub forma unei arte perene.

Al 8-lea copil al unui morar de succes, Rembrandt van Rijn (1606-1669) s-a născut în orașul universitar Leiden, nu departe de Amsterdam, în Olanda. Mama sa, membră a Bisericii Reformate Olandeze, l-a crescut pentru a deveni un devotat protestant calvinist. Această devotare a fost consolidată în perioada în care artistul avea între 7 și 14 ani, atunci când a urmat cursurile școlii latine, unde studiile religioase ocupau un loc de frunte.

Până la vârsta de 14 ani, s-a observat la Rembrandt faptul că principalul său interes era arta. Spre deosebire de mulţi artiști aspiranţi contemporani cu el din Europa, el a arătat un mic interes faţă de moda clasică, refuzând astfel să facă obișnuita călătorie în Italia. În schimb, s-a înscris la Universitatea din Leiden și, după o scurtă perioadă de ședere aici, a renunţat la educaţia formală. Pentru următorii 3 ani a studiat sub îndrumarea lui Jacob Isaacszoon van Swanenburgh, un specialist în redarea arhitecturii și a scenelor iadului. Dupa aceea, a mers la Amsterdam să studieze sub supravegherea lui Pieter Lastman, un pictor al istoriei prin indermediul căruia, probabil, a devenit familiar cu arta pictorului italian Caravaggio.

În Amsterdam, statutul lui Rembrandt ca artist a continuat să crească datorită interesului pentru portrete. Portrete de grup complexe, precum „Lecţia de Anatomie a dr. Nicolaes Tulp” (o examinare a unui criminal executat) din 1632 i-au adus proeminenţă naţională și o mare avere. Atât de mult a crescut reputaţia sa ca artist, încât a primit mai multe cereri decât ar fi putut să execute, determinându-l, astfel, să-și formeze cu atelier cu peste 50 de învăţăcei.

Destul de devreme în cariera sa, Rembrandt a demonstrat ceea ce avea să devină dragostea lui de-o viaţă pentru desenat și pictat subiecte biblice. Lucrările sale religioase iniţiale (cum ar fi „Orbirea lui Samson”, 1636), adesea dădeau impresia că sunt realizate spre a răspunde gusturilor avide pentru violenţă ori senzualitate ale barocului înalt. Prezentarea explicit-dramatică a reflectat o influenţă a tenebrismului lui Caravaggio (pictând într-o manieră întunecoasă cu puternice lumini direcţionale), combinată de asemenea cu formele spiralate și cu mișcările categorice ale liniilor diagonale ale maestrului flamand Peter Paul Rubens.

În 1634, Rembrandt s-a căsătorit cu Saskia van Uylenburgh, fiica unui primar bogat. Aceasta i-a adus lui Rembrandt o zestre semnificativă. Cuplul a avut 4 copii şi familia a locuit într-o casă la modă în cartierul evreiesc al Amsterdamului, unde artistul a avut numeroşi prieteni şi a continuat să fie recunoscut ca proeminentul pictor al oraşului.

Începând cu anul 1635, Rembrandt a fost lovit de o serie incredibilă de evenimente tragice. Următorii 7 ani au cunoscut moartea a 3 copii de-ai săi, a mamei, a cumnatei, şi în final a soţiei, în 1642. În plus faţă de aceste tragedii personale, viaţa sa profesională de asemenea a suferit o grea lovitură. Popularitatea sa ca artist a început să scadă. După ce a pictat capodopera Rondul de noapte (formarea unei companii a miliţiei olandeze sub comanda căpitanului Banning Cocq) în 1642, munca sa a găsit tot mai puţină trecere într-o societate olandeză care favoriza mai degrabă genul elegant sau splendide picturi peisagistice.

La acest moment, Rembrandt se afla în mari dificultăţi financiare, care apăsau peste povara emoţională. Geertghe Dircx, dădaca fiului său timp de 7 ani, l-a acuzat de nerespectarea promisiunilor. În ciuda dezminţirii sale că i-ar fi promis femeii că o va lua de nevastă, instanţa a decis că Rembrandt avea să-i plătească 200 de guldeni pe an ca pensie alimentară.

Deşi aceste crize sunt responsabile pentru perioade de introspecţie şi depresie, la jumătatea anului 1640 artistul părea mai înţelept şi mai ambiţios. Arta sa a fost mai puţin melodramatică şi mai reţinută, cu o aură de mister exprimată în pictura anului 1648, Cina de la Emaus. Creşterea interesului lui Rembrandt pentru temele religioase ar putea fi în parte rezultatul afinităţii sale pentru Menoniţi. Chiar dacă sunt puţine dovezi care să susţină că până la urmă a devenit menonit, Rembrandt a împărtăşit credinţele lor în ceea ce privește unica autoritate a Bibliei şi puterea rugăciunii în taină. Geniul lui Rembrandt a fost în artă, nicidecum în gestionare. Prin managementul greşit, prin insaţiabilul său interes pentru artă (a deţinut lucrări ale lui Michelangelo, Rafael şi Durer) şi prin rarităţile estice achiziţionate la licitaţie, a fost forţat să se îndrepte spre faliment în 1656. Până în anul 1660, a trebuit să-și vândă casa și colecţia de artă premiată, costumele, obiectele care i-au fost sursă de inspiraţie. Pentru următorii 10 ani ai vieţii sale, Rembrandt a devenit un proscris al Amsterdamului, fiind martorul tragediei morţii celei de-a doua soţii Hendrickje Stoffels și a fiului său din prima căsătorie, Titus. În 1669, la vârsta de 63 de ani, marele artist a murit singur din cauza unei boli necunoscute.

Moștenirea lui Rembrandt

Ce a rămas de la Rembrandt? La nivel personal a rămas o fiică în viaţă, după ce un alt copil îi murise și din cel de-al doilea mariaj. În artă, o remarcabilă moștenire de mai mult de 600 de picturi, 1400 desene, și cel puţin 30 de plăci gravate. Dar este probabil dincolo de arta sa faptul că Rembrandt a lăsat cea mai profundă moștenire: a arătat că viaţa poate avea urcușurile și coborâșurile sale și că, în calitate de artist, a putut să furnizeze arhetipul unui adânc curaj spiritual. Decât să se amărască din cauza numeroaselor circumstanţe triste, mai degrabă el a devenit un om cu o puternică credinţă, un amestec de tărie și blândeţe. Lucrările sale de artă, și în special cele din ultima parte a vieţii, au reflectat o filosofie spirituală de bază care poate fi definită în 6 idei majore:

1. Respect pentru viaţă. Având o credinţă puternică asupra faptului că toate lucrurile vin de la Dumnezeu și nu trebuie batjocorite, a preţuit viaţa în totalitatea ei. Toţi oamenii erau demni de stima sa, chiar și cerșetorii ori proscrișii. Spre deosebire de observatorul detașat, Rembrandt s-a identificat cu cel lipsit de toate cele, și a arătat o sinceră afecţiune pentru cel apăsat.

Acest principiu de bază al credinţei lui Rembrandt este observat în „Hristos vindecând bolnavii” (1642). Conform unui poem al contemporanului său, Hendrick Waterloos, lucrarea avea pe spate o gravură (imprimare executată pe o placă de cupru), care ilustra întregul capitol 19 al lui Matei. În prim plan și în partea dreaptă se află o mulţime ce îl urmează pe Isus, dorind să fie vindecată. În stânga sunt fariseii, gata să-L provoace. Între ei și discipolii mustrători se află copiii ce caută îmbrăţișarea și binecuvântările Mântuitorului. La o privire mai atentă, se poate observa o cămilă care intră printr-o arcadă în contrast cu tânărul bogat care înlocuiește nevoia după Hristos cu dorinţa de a-și menţine bunăstarea pământească. În punctul central al lucrării, este înfăţișat Isus emanând în mod literal acceptare și compasiune. El îi invită pe micuţi să vină la El în timp ce îi vindecă pe cei care cred cu adevărat în atingerea Sa transformatoare. Aici a fost expresia chintesenţei secolului al 17-lea a lui Isus ca Fiu al Omului.

2. Un Dumnezeu iubitor și milos. Personificându-L pe Isus, Rembrandt a mers dincolo de educaţia sa calvinistă; a refuzat să prezinte un Dumnezeu sever și ultra-autoritar. În schimb, el a optat pentru un Isus iubitor și iertător. Similar menoniţilor, care nu au făcut distincţie socială între membri, el L-a descris pe Hristos ca fiind Cel ce a binecuvântat pe „săracul în duh”, cel ce este calmul învăţător și vindecător, mai degrabă decât implacabilul Dumnezeu al lui Calvin.

Portretul lui Rembrandt despre Hristos a fost diferit de asemenea faţă de reprezentările tipice ale tradiţiei artistice romano-catolice. Spre deosebire de multe alte reprezentări catolice care combinau divinitatea lui Hristos cu noţiunea de biserica triumfătoare portretizându-L drept rece și înfricoșător, Rembrandt a dezvăluit umilul nazarinean – nu distant, nici înfricoșător. Pentru el, Hristos era dragostea întruchipată, slujind tuturor categoriilor de oameni, empatizând adânc cu infirmităţile lor, El Însuși cunoscând suferinţa și durerea.

3. Umanizarea temelor biblice. Umanizarea scenei de către artist s-a demonstrat de asemenea, în sine, prin alegerea modelelor, neconvenţionale timpului în care a lucrat. Pentru Rembrandt, era de neconceput să descrie caractere biblice într-un mod greco-roman sau nordic. Modelele sale au venit din cadrul comunităţii evreiești din Amsterdam, mulţi membri ai acesteia fiind refugiaţi din Portugalia ori Spania. Astfel, apostolii săi și sfinţii reprezentaţi erau oameni obișnuiţi, împovăraţi și săraci, a căror distincţie nu era fizicul, ci spiritualul.

4. Concentrarea asupra crucii. Punctul central pentru Rembrandt era credinţa că întreaga Biblie e menită să ne conducă la cruce. Era convins, cu toate acestea, că mesajul său esenţial trebuie interpretat în termeni umani. Pentru el, „Scriptura era capitolul de început al reprezentării situaţiei omului, o reprezentare dramatică și continuă, în care Rembrandt s-a văzut pe sine și pe contemporanii săi ca fiind participanţi vitali”[1]

O desăvârșită expresie a tot ceea ce a perceput cu privire la Dumnezeu și umanitate – suferinţă, toleranţă, dragoste și acceptare – este lucrarea „Cele trei cruci” (o gravură realizată cu un ac greu), datată în anul 1653. Hristos este înfăţișat pe cruce alături de cei 2 tâlhari de o parte și de alta a Sa. Între cruci sunt grupaţi prietenii și familia lui Isus, cu reprezentarea obișnuită a Mariei îndoliate. În stânga, la piciorul tâlharului nepocăit, sunt plasaţi soldaţi romani și centurionul îngenuncheat care Îl recunoaște pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu. În partea îndepărtată se află spectatorii, unii triști, alţii în plină discuţie. În afară de o puternică iluminare a lui Isus în centrul picturii, restul scenei este atât de întunecată că devine copleșitoare. Incredibila gamă de forţe fizice, emoţionale și sociale în această reprezentare artistică par să spună faptul că întreaga umanitate, inclusiv artistul însuși, împărtășește vinovăţia agoniei și morţii lui Hristos.

Adâncimea crucificării emoţionante reprezentată de Rembrandt devine cu mult mai remarcabilă în momentul în care suntem conștienţi de milieul artistic și religios în care a trăit – o cultură olandeză adâncită în calvinism și prin urmare o evitare majoră a artei care în orice mod denota iconicul.

5. Religia vieţii de zi cu zi. Viziunea spirituală pătrunzătoare a lui Rembrandt nu a fost exclusiv dedicată subiectelor biblice. Precum mulţi dintre protestanţi, a adus religia în afara limitelor impuse de biserică prin ceremonii și dogme, pe tărâmul vieţii zilnice. Distincţii între viitor și trecut, sacru și secular, au devenit din ce în ce mai puţin separate pentru el și alţii în Olanda calvinistă. Prin Rembrandt, prezenţa umană a mers dincolo de doar aparenţa de a întruchipa o și mai adâncă, contemplativă faţetă. Ceea ce a căutat prin subtile modulaţii de lumină și umbră să portretizeze în uleiurile sale a fost „pur și simplu calitatea – secretul, conectarea, spiritualul, meditativul… pe care Hristos a încercat să le atingă în inimile omenirii.” [2]

6. Putere divină pentru călătoria umană. Această capturare a esenţei intangibile a umanului s-a aplicat în special în cadrul numeroaselor auto-portrete ale artistului. Continuând o tradiţie nord-europeană de artiști ce își documentau apariţiile schimbătoare, Rembrandt a furnizat chiar o mai importantă autobiografie vizuală înregistrând virtual fiecare an al carierei sale. Multitudinea de auto-portrete (mai mult de 90) ar părea să sugereze faptul că Rembrandt era egocentrist și obsedat de propria-i înfăţișare. Chiar deloc: aceste lucrări nu pot fi evaluate ca dovezi ale narcisismului. Mai degrabă penetrau stările emoţionale schimbătoare ale artistului și repetatele evaluări cu privire la Creatorul său. „Auto-portret” (1669) a fost punctul culminant al vieţii unui om care a trecut de la o faţă odată tânără și plină de optimism plutitor, la o înfăţișare ce poartă amprenta îngrijorărilor și a unei demnităţi tacite. Precum toată omenirea, Rembrandt de asemenea a fost slab și vulnerabil; totuși a rămas ceva inerent nobil în această auto-caracterizare. Deși răvășit de grijă și anxietate, a demonstrat un spirit invincibil ca o mare revelaţie a capacităţii umane de a supravieţui cruzimilor vieţii, fiind întărit de dragostea și puterea infinite ale lui Dumnezeu.

Lucrările lui Rembrandt ne-au dat într-un mod tipic o strălucire intimă în cadrul relaţiei fiecăruia cu Dumnezeu și cu fiinţele umane într-un anume timp și loc, ele reușind, de asemenea, să atingă ceva în aproape fiecare dintre noi. Arta sa, o dată personală și totuși paradoxal de nesfârșită, descrie „nu doar pelerinajul, ci și faptul că toată umanitatea merge spre o pace finală cu această lume și cu Dumnezeu”[3]

Jon A. Carstens (M.A., University of California at Riverside) predă istoria artei la Pacific Union College (Angwin, California 94508; U.S.A.).

(Traducere: Lorena Manea)


 

1 Robert Wallace, The World of Rembrandt: 1606-1669 (New York: Time-Life Books, 1968), p. 168.2 Ibid., p. 135.3 Ibid., p. 7.