Când iertarea devine dăunătoare

1240

„Îi iert pe oamenii care l-au ucis pe soţul meu și mă rog pentru ei", a spus văduva unui organist de biserică, ucis recent de către doi tineri, fără absolut niciun motiv. Cazul femeii impresionează și emoţionează. Însă este atitudinea ei recomandabilă sau, din contră, dăunătoare?

Văduva unui organist al bisericii St. Savior din Sheffield care a fost bătut până a murit, pe drumul spre biserică, le-a oferit iertare tinerilor ce au comis actul criminal, informează The Telegraph.

„Alan era un om care se lăsa condus de iubire și compasiune și el nu ar fi vrut ca niciunul dintre noi să păstreze sentimente de ură și lipsă de iertare”, a declarat soţia organistului, Maureen Greaves, în vârstă de 63 de ani. Ea a spus că speră ca Jonathan Bowling de 22 de ani și Ashley Foster de 21 de ani, cei doi criminali, să analizeze corect ceea ce au făcut. După aflarea veștii despre condamnarea celor doi, văduva a afirmat că „în onoarea lui Alan și în onoarea lui Dumnezeu pe care amândoi L-am iubit, rugăciunea mea este ca această poveste să nu se termine azi”. Dorinţa ei este ca cei doi tineri să găsească „adevărata căinţă” în închisoare. Ea a adăugat: „Societatea are nevoie de protecţie în faţa unor oameni care fac astfel de fapte rele. Sunt foarte mulţumită și ușurată de rezultatul instanţei de astăzi, cu toate acestea, nicio sentinţă nu-l va aduce pe Alan înapoi”.

Un alt caz cu aspecte similare este cel care l-a avut în rol principal pe Rendy Andre Ichsan. În urma consumului de alcool și a provocării unui accident mortal, Rendy ar fi trebuit să fie după gratii. Lucrul acesta nu s-a mai întâmplat însă, el primind o condamnare de cinci ani, fără executare. Elementul surpriză a constat în faptul că tocmai familia femeii pe care a omorât-o a cerut anularea condamnării cu executare. Cei doi fraţi, o soră şi mama lor i-au spus judecătorului că vor ca Ichsan să plătească pentru ce a făcut, dar nu după gratii. Ar fi vrut ca el să facă o schimbare în lume, prin serviciul în folosul comunităţii. „Faptul că Ichsan va sta după gratii timp de zece ani nu o s-o aducă pe sora noastră înapoi. Şi atunci care este beneficiul? De aceea am luat această decizie”, a spus Art Julian, fratele lui Karen.

Între atitudinile șocante de iertare sunt și exemple cu aspect predominant negativ. Cazul Alexandra Stan petrecut în România nu va fi uita prea uşor. Însă, o situaţie și mai complexă, înregistrată în Austria, a readus în atenţia opiniei publice internaţionale „sindromul Stockholm” (prin care victima nu doar că a oferit iertare, ci a început să empatizeze cu agresorul). În 1998, o fată de 10 ani, pe nume Natascha Kampusch a fost răpită, în timp ce mergea spre școală. Peste opt ani, ea a reapărut, după ce reușise să fuga din casa răpitorului ei. În declaraţia dată presei, Natascha considera că perioada de detenţie a fost benefică pentru dezvoltarea sa: „Adolescenţa mea a fost foarte diferită. Dar am fost ferită de multe ispite – nu beau, nu fumez, nu mă droghez, nu bat discotecile ca alte fete de seama mea”. În felul acesta, ea mulţumea, indirect, răpitorului care o ţinuse departe de lume și de familie. Psihiatrii au stabilit că fata suferea de „sindromul Stockholm”, notează Revista Magazin.

Ușurinţa cu care uneori se oferă iertare a determinat-o pe Susan Forward, psihoterapeut american și scriitoare de renume mondial, autoare a unor cărţi devenite bestseller, să se întrebe dacă aceasta este autentică, și dacă este și sănătoasă pentru dezvoltarea psihică. Într-una dintre cărţile sale, Parents toxiques (Părinţi toxici), ea scria că iertarea diminuează capacitatea de a da drumul emoţiilor refulate. Exprimându-și dezaprobarea pentru o abordare simplistă a iertării, ea insistă pe faptul că „trebuie să încetăm să minimalizăm sau să ignorăm suferinţa care ne-a fost provocată”. Experienţa acumulată în consilierea familiilor a determinat-o să concluzioneze că pacea minţii şi a emoţiilor se întâmplă nu în urma unei iertări formulate în grabă, ci atunci când victima se sustrage controlului celor care exercită o dominaţie „toxică”. Iar această sustragere nu poate avea loc decât după ce ei s-au ocupat de „propriile sentimente intense de revoltă şi de durere, şi după ce au pus responsabilităţile la locul lor, adică pe umerii lor”, a afirmat Forward.

Cu alte cuvinte, nu ignorarea este soluţia, ci înfruntarea cu responsabilitate a durerii existente. Nu poate fi considerată lipsă de iubire a lăsa pe cineva să suporte consecinţele faptelor sale. Dimpotrivă, poate fi un gest de iubire mai profundă, pentru că îl poate duce pe cel care a adus ofensa la regret și remodelarea propriei sale vieţi.