Unele case sunt însufleţite, pentru că îţi dau voie să citești povestea unor vieţi pe ziduri și prin ferestre. Deși se întâmplă din ce în ce mai rar, cele mai frumoase dintre ele sunt construite de cei care le locuiesc. Cara Brookins și copiii ei știu foarte bine cum a fost pusă fiecare grindă sau fereastră din casa lor, pentru că au construit-o împreună.

Anul 2007 o găsea pe Cara divorţată pentru a doua oară, cu patru copii de întreţinut și cu puţine perspective de viitor. Prima ei căsnicie se încheiase din cauza soţului ei, bolnav de schizofrenie paranoidă, care devenise violent și un pericol pentru copii. Cel de-al doilea soţ, pe care îl considerase un om puternic și echilibrat, capabil să îi ajute să depășească traumele din trecut, s-a dovedit a fi la rândul lui foarte violent și abuziv.

Experienţele traumatizante din copilărie lasă urme greu de vindecat, iar Cara a putut vedea, dincolo de suferinţa ei, cât de greu le era copiilor să suporte situaţia. Fiecare se închisese în el, toţi erau plini de ură și frici, nu mai râdeau ca altădată, iar comunicarea dintre ei era inexistentă.

Pentru a repara măcar puţin lucrurile, a organizat de Ziua Recunoștinţei din acel an o excursie la munte, departe de casa mică și înghesuită în care reușiseră să se stabilească după divorţ. În drumul lor au trecut pe lângă o casă distrusă de o tornadă, din care mai rămăseseră doar structura și bucăţi de lemn împrăștiate peste tot. Au oprit să vadă rămășiţele, care i-au dat Carei impresia ușurinţei cu care se poate construi o casă.

Acea seară și-o amintesc și acum când povestesc despre ideea care a încântat întreaga familie. Fiecare desena pe carneţele cum ar vrea să arate o casă a lor, au făcut chiar o machetă din crenguţe și conuri de brad, iar entuziasmul lor a determinat-o pe Cara să ia mai în serios ideea. Doar că nu avea nici terenul, nici banii necesari pentru un proiect atât de îndrăzneţ. Câteva luni a lucrat însă cu Drew, fiul ei în vârstă de 15 ani, la un plan al casei pentru care să primească aprobare. A depus apoi dosarul pentru un împrumut imobiliar, pe care cu mari dificultăţi l-au primit.

Au cumpărat un teren în afara orășelului din Arkansas, doar că banii care le rămâneau erau puţini, suficienţi doar pentru materiale. Au început să le cumpere având certitudinea, pe care acum o consideră o inconștienţă, că vor putea să construiască ei singuri casa.

Cara lucra cu normă întreagă ca programator, deci nu avea niciun fel de experienţă în construcţii. Așa că au început să urmărească videoclipuri pe YouTube despre diferite etape ale construcţiei unei case. Seara se uitau la zeci de astfel de videoclipuri, iar ziua, după muncă și școală, se apucau de treabă, încercând să își amintească cum se făceau lucrurile în acele videoclipuri. Deveniseră cunoscuţi și la magazinul de materiale, unde cereau sfaturi de la cei care aveau experienţă.

Drew și Cara se ocupau de muncile mai grele, iar fetele făceau cu rândul la supravegherea fratelui mai mic. Roman, care avea doar 2 ani, era cel mai încântat de noroiul și de nisipul din curte. Hope, fiica cea mai mare, avea pe atunci 17 ani, iar Jada, doar 11. Când nu îl păzeau pe Roman, fetele cărau apă cu găleţile din iazul unui vecin pentru a face mortarul pentru fundaţie, cea mai grea parte a construcţiei.

După doar câteva zile, Cara și-a dat seama că era o nebunie. Se ascundea prin diferite locuri ca să plângă și se temea că Drew și Hope se vor trezi într-o dimineaţă și-i vor spune că nu vor să mai continue. Deși acum îl privesc ca pe un proiect al mândriei, construcţirea casei era atunci pentru toţi un proiect al rușinii. „Ne era rușine că asta era singura noastră opţiune, să ne construim casa de unii singuri.″

Copiii însă nu i-au dat în niciun moment impresia că ar vrea să renunţe. „Era pentru prima dată când căpătaseră sentimentul de putere și de control asupra vieţii lor și știau că aveau mare nevoie de el.″ Deja după câteva săptămâni relaţia dintre ei se îmbunătăţise considerabil. În ciuda oboselii, erau mai veseli și mult mai comunicativi. Cara povestește râzând că ajunseseră să ridice mâinile și doar să mormăie ceva și ceilalţi știau de ce unealtă era nevoie. A fost lucrul care a încurajat-o să continue, pentru că, după toate traumele suferite, „devii foarte defensiv în acel loc al stimei scăzute de sine și trebuie să înveţi din nou să râzi și să lucrezi împreună″. Construcţia casei reușea să le vindece răni și să le reconstruiască relaţiile.

Pentru muncile mai complicate, cum ar fi instalaţia electrică, încălzirea și faţada, au angajat oameni specializaţi, iar uneori erau ajutaţi de un prieten pompier pe care îl plăteau cu ora. Nimeni nu mai făcea altceva în afară de muncă, școală și construcţie, pentru că trebuiau să termine casa, conform acordului cu banca, în doar 9 luni. Și, pentru că le era teamă să nu facă lucrurile de mântuială, munceau mult mai mult pentru a se asigura că totul va ieși bine. După eforturi de neimaginat, au reușit să construiască casa de peste 300 de metri pătraţi, cu 5 dormitoare, 3 băi, o bibliotecă și o bucătărie, în termenul stabilit, spre uimirea lor și a celorlalţi. La o evaluare finală, casa valora o jumătate de milion de dolari, deși valoarea ei reală depășea cu mult evaluarea băncii.

În martie 2009, familia s-a mutat în noua casă, deja plină de amintiri. Cara este recunoscătoare pentru modul în care acele luni de construcţie a casei i-au transformat pe copiii ei în persoane cu iniţiativă și curaj, care cred că pot realiza orice își propun, conștiente de nevoia de muncă și de colaborare. Anul acesta, povestea lor a devenit cunoscută datorită cărţii[1] pe care Cara a scris-o despre casa în care locuiesc și acum și despre drumul lor spre vindecare. „În final, cel mai important lucru pe care l-am învăţat este că această poveste – povestea noastră – nu a fost niciodată despre o casă.”

Andreea Irimia este profesoară de informatică și educaţie tehnologică.

Footnotes
[1]„Cara Brookins, How a House Built a Family, New York: St. Martin’s Press, 2017.”

„Cara Brookins, How a House Built a Family, New York: St. Martin’s Press, 2017.”