Încălzirea globală, poluarea cu plastic, superbacteriile rezistente la antibiotice, fenomenele meteo extreme, inteligenţa artificială, epuizarea resurselor pe glob, inechitatea socială, proliferarea abuzului în social media și manipularea prin fake news, revenirea în popularitate a extremelor politice cu accente rasiste și naţionaliste, iată câteva dintre „semnele timpului” analizate la ordinea zilei în presă, ca elemente ce pot, fiecare în parte, să provoace schimbări radicale în societate. De ce oare nu vorbește nimeni și despre pierderea răbdării?

Probabil pentru că, într-o societate în care timpul înseamnă bani, să ai răbdare înseamnă să pierzi. Răbdarea este antiteza satisfacţiei instantanee, pe care ne așteptăm să o obţinem în prezent din orice lucru, în orice circumstanţe. Dă-i omului o cale mai ușoară, mai rapidă și mai eficientă de a face lucrurile și întotdeauna o va urma, în detrimentul altor soluţii. Practic, avansul tehnologic din ultimii 20 de ani a făcut ca răbdarea să fie superfluă în lumea modernă, cel puţin la prima vedere.

Ideea că trebuie să avem totul la îndemână, să ne rezolvăm problemele și să ne satisfacem poftele instantaneu este considerată „dreptul din naștere al societăţii bogate”[1], scrie David Baily în cartea sa Patience: How We Wait Upon the World (Răbdarea: Cum se așteaptă în lume). Trăim un timp în care publicitatea creează dorinţe pe care nici nu ni le-am fi imaginat, iar situaţiile și lucrurile care ne cer să așteptăm nu fac decât să ne semnaleze faptul că încă nu am ajuns unde ar trebui să fim. Încă nu ne-am atins potenţialul, încă nu ne-am depășit problemele, încă nu controlăm complet mediul în care ne găsim, încă suntem prea slabi, prea puţin inovativi, prea puţin creativi. Văzută astfel, nevoia de a răbda este o insultă adusă umanităţii secolului al XXI-lea, o sfidare a ceea ce percepem acum a fi ordinea naturală a lucrurilor.

Cu toate acestea, faptul că în ţările dezvoltate s-a pierdut în mare măsură ideea că răbdarea este o parte naturală din viaţa omului poate avea consecinţe drastice. Nu doar că afectează relaţiile în societate, ceea ce în definitiv are impact negativ asupra sănătăţii fiecăruia dintre noi, dar rezultă într-o proliferare a soluţiilor de moment chiar și în domenii unde este nevoie mai degrabă de soluţii pe termen lung, cum ar fi în politică, în administraţia publică, în afaceri, avertizează tot mai mulţi analiști.

Pe repede-înainte

Știinţa și tehnologia ne-au dat libertate, ne-au rupt lanţurile care ne ţineau legaţi de mediul înconjurător până într-acolo încât așteptarea a trecut de la ceva inerent uman – omul care aștepta și se mișca după mișcările naturii – la ceva accidental, care trebuie remediat, astfel încât libertatea să fie deplină. Progresul uman ar însemna, deci, emancipare faţă de necesitatea de a aștepta, de a avea răbdare. Până atunci, golurile care rămân în universul nostru imperfect trebuie umplute cu ceva, căci altfel ne plictisim și devenim anxioși. Le umplem cu și mai multe activităţi care să ne dea satisfacţii imediate. Astfel, cu cât avem mai mult timp la dispoziţie, cu atât ne trezim că devenim de fapt mai ocupaţi. Să fim ocupaţi contribuie major la încrederea noastră în sine în lumea lui homo faber, în care semnificaţia omului este redusă drastic la utilitatea sa socială, argumentează Baily.[2] Pasivitatea aparentă, acceptarea, liniștea și alte reacţii similare la problemele vieţii devin pentru ceilalţi indicii că am eșuat în a deveni tot ceea ce puteam fi.

Ceea ce nu realizăm este că ne angrenăm într-un paradox. Cu cât devenim mai bogaţi și mai ocupaţi și ne angajăm în fel de fel de activităţi, nu reușim de fapt să reducem aproape deloc timpul petrecut așteptând. Mașini și mijloace de transport mai rapide se împotmolesc pe șosele tot mai aglomerate și în spaţii aeriene tot mai populate, ceea ce înseamnă întârzieri, alte cozi și alte probleme de rezolvat. Organizarea socioeconomică a ţărilor dezvoltate se desfășoară cu ajutorul tehnologiei de o așa manieră încât omul este mai degrabă pus în situaţia de a primi decât de a obţine, de a aștepta și a depinde de factori în afara controlului său, de o tehnologie pe care o poate folosi, dar pe care nu o poate înţelege sau modifica.

Aceste observaţii îl fac pe teologul britanic W.V. Vanstone[3] să propună o revizie medicală asupra ideii că am reușit să avem mai mult control asupra mediului decât generaţiile anterioare. Din contră, cu cât cresc în complexitate sistemele tehnologice de care depindem azi, cu atât vom deveni mai dependenţi și vom fi forţaţi să așteptăm tot mai mult darurile marilor zei ai tehnologiei, adică giganţii IT. Într-un fel, am putea spune că doar accentul s-a schimbat.

Problema mai mare este că tehnologia deja ne-a schimbat pe noi. Dezvoltarea tehnologiei și expansiunea informaţiei sunt legate direct de scăderea empatiei, a răbdării și a capacităţii de concentrare, adică a ceea ce psihologii numesc „abilităţi soft”. Pe măsură ce opţiunile se diversifică, angajamentele pe termen lung scad. Pe măsură ce viteza crește, răbdarea și disciplina personală scad. Pe măsură ce stimulatorii externi cresc, motivaţiile interioare scad. Pe măsură ce conţinutul gratuit se înmulţește, cresc și așteptările noastre de a avea lucruri pe care nu le merităm sau pentru care nu am muncit. Toate aceste fenomene, aplicate la generaţiile care sunt și vor fi complet deconectate de lumea de dinainte de internet, pot duce la stagnare în educaţie, urmată de stagnare în inovaţie și rezultând în stagnarea creșterii economice, avertizează mai mulţi experţi intervievaţi de Centrul de Cercetare Pew. O societate bogată în informaţii este o societate săracă în atenţie, spunea faimosul economist american laureat al Premiului Nobel, Herbert Simon. În același timp este o societate paralizată de decizii proaste, adaugă autorul și profesorul de drept Frank Partnoy: „Incapacitatea noastră de a avea răbdare ne face incapabili să ne concentrăm și să luăm decizii bune. Abilitatea noastră de a gândi pentru viitor este ceea ce ne separă de animale, dar tehnologia ne face să acţionăm pe loc și să luăm decizii pe moment.”

Trebuie urgent să ne întoarcem la ceea ce ne definește ca oameni, spune Partnoy. Dar nu la homo faber, atrage atenţia Baily, un concept care ne învaţă că toţi săracii își merită sărăcia și care transformă șomajul, o problemă endemică pentru orice societate postindustrială, dintr-o problemă economică într-o criză spirituală, pe măsură ce oamenii își pierd semnificaţia și valoarea în ochii societăţii și în propriii ochi. Ce este cel mai important acum este să recunoaștem că așteptarea și răbdarea sunt în centrul vieţii noastre nu din cauza naturii acestei lumi imperfecte, ci datorită a ceea ce suntem ca oameni – făcuţi să fim interdependenţi, incompleţi în izolare unii faţă de alţii, susţine Baily. Altfel spus, demnitatea noastră ca oameni stă în altceva decât în ceea ce rezultă din mâinile noastre. Baily și Vanstone propun ideea că omul nu este „mai om” atunci când obţine ceva decât atunci când primește ceva, nici atunci când este activ mai mult decât atunci când este pasiv, idei cu care va trebui să ne confruntăm pe măsură ce tehnologia va prelua o parte tot mai mare din atribuţiile care acum îi revin omului, iar statele încep deja să experimenteze ideea unui venit universal de bază.

Ce va fi omul când nu va mai fi homo faber? Ne întoarcem inevitabil asupra celei mai distinctive caracteristici umane – sociabilitatea –, unde răbdarea nu este deloc accidentală, căci altfel cum am putea avea o simplă conversaţie dacă nu l-am aștepta pe celălalt să termine ce are de spus? Din păcate, în societatea de azi, chiar și această simplă abilitate se face tot mai rar văzută. Iată tocmai de ce este urgent să o recuperăm, dacă vrem să ne recuperăm propria umanitate.

Răbdarea, între indiferenţă și nerăbdare

Nu este prea mult să spunem că a răbda are astăzi destule conotaţii negative. Astăzi, răbdarea este înţeleasă adesea ca o resemnare tăcută în faţa adversităţilor vieţii și nici măcar în scrierile autorilor creștini răbdarea nu mai ocupă un loc de frunte printre preocupări. Cărţile despre răbdare sunt în majoritatea lor dedicate copiilor, ignorând faptul că tocmai adulţii au mai mult decât în trecut nevoie să reînveţe ce înseamnă răbdarea, cum și când trebuie ea aplicată.

În ciuda a ceea ce aţi putea găsi pe internet sau în dicţionare, nu există mai multe soiuri sau mai multe definiţii ale răbdării. Anduranţa calmă[4] sau suferinţa fără ranchiună; toleranţa cu stăpânire de sine a greșelilor celor din jur; voinţa de a aștepta fără frustrări ziua de mâine, netulburaţi în principialitatea noastră de ce se întâmplă în jur, toate sunt faţete inseparabile ale noţiunii de răbdare. „La mijlocul drumului dintre nerăbdare și indiferenţă stă răbdarea”, explică Baily[5]. Ea știe că într-o societate democratică funcţională unii trebuie să le facă loc altora să își exprime libertatea, cu toate că aceasta ar putea însemna ca iniţiativele celor din urmă să se bată cap în cap cu ceea ce consideră primii că este bine. Dacă tot ce suntem capabili să facem în astfel de situaţii este să răbdăm cu un aer patronal ca „ignoranţii” să își termine mai repede treaba și să putem într-un final să intervenim ca să corectăm noi totul, aceasta nu este răbdare, ci o expresie a mândriei și a determinării de a crea lumea după chipul și asemănarea noastră. Ceea ce pare a fi răbdare nu este în aceste cazuri nimic altceva decât „o unealtă pentru dominare”[6], punctează Baily.

Există însă și situaţii în care apelurile la răbdare se dovedesc a nu fi nimic altceva decât apeluri de tolerare a tiranilor zilei și a oprimării unor clase sociale. De alte ori ne păcălim singuri că ceea ce facem este să avem răbdare, gândindu-ne că implicarea unui singur om nu ar schimba nimic, însă aceasta nu este răbdare, ci mai degrabă resemnare. De câte ori nu am auzit că de tot ce este nevoie ca răul să învingă este ca oamenii buni să nu facă nimic? În extremă, resemnarea duce la indiferenţă, care este starea cea mai gravă, pentru că nu reprezintă o victorie a raţiunii împotriva sentimentelor, ci un vid total de emoţii, un spirit amorţit care nu mai are capacitate de răspuns. Indiferenţa nu vede nimic și nu aude nimic, reprezintă o anulare a comunicării și a reciprocităţii dintre oameni, ceea ce o face foarte greu de corectat, punctează Baily.[7]

Biblia, răbdarea și nedreptăţile de azi

Într-o lume modernă în care încă există foamete, sclavie, abuzarea copiilor și a femeilor, sărăcie și crime în masă, corupţie în cele mai înalte funcţii, violenţă care îi determină pe oameni să își părăsească casele, familiile și ţara, există și mult loc pentru nerăbdare, pentru strigăte de nedreptate, mai ales când nu noi suntem subiectul suferinţelor, ci ceilalţi. Ce ar trebui să facem însă când suntem sfătuiţi cu Biblia să respectăm guvernarea unui stat care se face vinovat de atâtea nedreptăţi?

Recent, în Statele Unite, opinia publică a reușit să pună destulă presiune pe președintele Donald Trump încât acesta să renunţe la o politică imigraţionistă controversată, de „toleranţă zero”, care îi despărţea pe copiii imigranţi de părinţii lor cu care ajunseseră ilegal în SUA, punându-i în centre ale statului, suprasolicitate și cu condiţii îndoielnice, pe perioadă nedeterminată. Această reușită nu ar fi fost însă obţinută dacă americanii ascultau indicaţia procurorului general al SUA, Jeff Sessions, care, într-un răspuns dat democraţilor americani care cereau oprirea acestei practici, a spus: „L-aș cita pe apostolul Pavel și porunca sa clară și înţeleaptă din Romani 13, să ascultăm de legea guvernului, pentru că Dumnezeu este Cel care a rânduit guvernul în scopurile Sale.” Ideea a fost întărită într-o conferinţă de presă pe subiect, când secretara pentru presă, Sarah Huckabee, i-a luat apărarea procurorului, spunând că „este foarte biblic să aplici legea”.

Unii americani cu siguranţă le-au dat dreptate, în timp ce mulţi alţii probabil s-au simţit ca în timpurile nu demult apuse când Biblia era folosită pentru apărarea și promovarea sclaviei. Ca și atunci, și acum pasaje biblice sunt scoase din context pentru manipularea auditoriului. Dar, dacă citim Biblia integral, vom înţelege că nu există o scară de valori în care libertatea unui guvern de a provoca suferinţă nenecesară primează faţă de nevoia de apărare a celor aflaţi în suferinţă, iar ideea că un președinte sau un guvern are vreun mandat divin de a face acest lucru este profund contrară Scripturilor și istoriei mântuirii.

Biblia nu le cere niciodată oamenilor să rabde de dragul răbdării. În epistola sa, Iacov descrie un scenariu care este foarte aproape de ceea ce vedem și trăim și noi astăzi – o lume profund coruptă și profund divizată de inechităţi sociale, în care bogaţii se tot îmbogăţesc – pentru că nici măcar nu își mai plătesc angajaţii, deși fac tot mai mulţi bani –, în timp ce săracii sărăcesc. După ce critică extrem de dur comportamentele și oamenii care au creat această situaţie și care se lăfăie în ea, Iacov își întoarce atenţia asupra diasporei creștine – asupra creștinilor refugiaţi fără putere, intraţi într-o cultură care ameninţă să le disipe identitatea culturală și religioasă – și îi cere un singur lucru: să aibă răbdare. Dar nu orice fel de răbdare, ci răbdarea lui Iov. Exemplul poate părea bizar pentru cei familiarizaţi cu suferinţa lui Iov, care pare că numai răbdare nu are, din moment ce se plânge constant de nedreptatea suferinţelor sale.

Dar răbdarea pe care o are Iacov în minte nu este pasivitate, o stare de amorţeală tăcută, de anestezie a minţii raţionale și a inimii, ci perseverenţă și curaj în faţa suferinţei, explică Dan McCartney.[8] În final, căutându-și dreptatea, Iov nu a sucombat nici teoriilor prietenilor săi, cum că el ar fi fost de vină pentru necazul său, nici impulsului de a renunţa la credinţă, ci s-a ţinut ancorat de Dumnezeu ca de contextul mai mare în care trebuie să judece situaţia, iar Dumnezeul cel bun care promite o zi a explicaţiilor și o zi a răzbunării l-a ajutat să treacă peste disonanţa cognitivă pe care o resimţea. Răbdarea lui Iov implică acţiune și o decizie asumată care face loc unei transformări a gândirii ce l-ar fi pregătit pentru probleme viitoare. Dar Iacov plusează aici și din raţiuni mult mai practice, și anume din nevoia de a-ţi păstra prietenii. Pentru că, într-o situaţie în care nu se mai poate face nimic pe moment, oamenii care nu au capacitatea de a răbda încep să se întoarcă unii împotriva altora, să arunce vorbe grele, să caute vinovaţi, să poarte ranchiună. Fără răbdare, frustrarea va elimina de una singură o cauză bună.

Răbdarea, practicată în forma ei pură, urmărește cu perseverenţă ce este drept într-o societate, dar știe că, oricât de nobile ar fi nevoile societăţii, scopul nu scuză niciodată mijloacele și că ambiţia de a elibera umanitatea de suferinţă nu poate niciodată să justifice măcar o temporară suspendare a unor drepturi umane care ar leza alţi nevinovaţi. Iar în situaţiile în care nu se poate face nimic, răbdarea devine singurul mod prin care păcatele lumii mai pot deveni vizibile.

Poate cea mai clară ilustrare a acestei idei este prezentată în Mitul lui Sisif, care, pentru o crimă nenumită, este condamnat să împingă la deal un bolovan care mereu se va rostogoli la vale sub propria greutate. Sisif este condamnat să își petreacă viaţa repetând această muncă perfect inutilă. În faţa acestei absurdităţi, răbdarea devine chemarea sa. Perseverenţa sa este o metodă de a păstra mereu viu în conștiinţă faptul că poate protesta împotriva condamnării sale și că astfel poate lăsa o amprentă în lumea asta. „Fără răbdarea unora, crimele lumii ar trece neobservate și nepedepsite. Sisif îndură în numele protestului său”[9], concluzionează Baily.

Adevărata putere a răbdării: speranţa

Într-o lume care ne ofensează în multe feluri, în care oamenii pot fi răi, violenţi, lipsiţi de scrupule, iar circumstanţele – impredictibile, răbdarea este răspunsul înţelept pe termen lung. Dacă, de fiecare dată când ne simţim sub asediu, vom exploda de nervi și vom lupta împotriva nedreptăţilor, vom avea o viaţă scurtă și nenorocită, pentru că ne vom distorsiona abilitatea de a aprecia și de a ne bucura de lucrurile bune din viaţă. De fapt, dacă am putea face o sumă totală a problemelor pe care viaţa ni le scoate în faţă, probabil am ajunge la concluzia că, de fapt, nu avem multe variante decât să așteptăm.

Însă să știi să aștepţi este o calitate rar întâlnită. Cum știm când este nerăbdarea justificată sau când ar trebui să avem răbdare? Cum știm să facem diferenţa între o nerăbdare sfântă și o răbdare care își urmărește interesele personale? Nu este scurt drumul pe care trebuie să îl parcurgem pentru a recunoaște diferenţa, însă la fel cum doar binele ne poate învăţa despre rău, doar răbdarea ne poate învăţa despre nerăbdare, ceea ce înseamnă că a avea răbdare este singurul exerciţiu prin care am putea deveni capabili să facem distincţie între cele două. Doar răbdarea ne poate educa să fim vigilenţi atunci când suntem nerăbdători, ca nu cumva nerăbdarea noastră să devină un viciu, să fie nedreaptă, egocentrică, mândră, ci mereu să fie o virtute, prudentă, altruistă, în slujba dreptăţii. Iar răbdarea este o trăsătură dobândită prin exerciţii și experienţe de viaţă în care de multe ori vom eșua. Important este să învăţăm mereu lecţiile, pentru că această viaţă nu va înceta niciodată să ne testeze.

Când vom fi învăţat răbdarea, vom fi învăţat de fapt să avem curaj să trăim pentru lucruri pe care nu le vedem, pentru evenimente, circumstanţe și oameni care ar putea să nu vină niciodată. Nelson Mandela a fost unul dintre cei mai curajoși oameni. În 27 de ani de închisoare, în condiţii degradante, abuz și foame, Mandela nu a devenit ranchiunos și nu a renunţat la ideea că, odată, în societatea africană albii și negrii vor trăi în pace și libertate. Nu știa dacă va mai apuca să iasă din închisoare, dar credea cu putere că, într-o zi, va simţi din nou iarba sub picioare și soarele pe faţă, ca un om liber. Pentru Mandela, speranţa însemna „să îţi ţii capul îndreptat spre soare și picioarele – în mișcare spre înainte. Au fost multe momente negre în care credinţa mea în umanitate a fost îndelung testată, dar nu am putut și nu am vrut să mă predau disperării”[10]. După ce a ieșit din închisoare, la 71 de ani, Mandela a ghidat o ţară întreagă spre democraţie și libertate, fără eliminarea violentă a minorităţii albe, după cum aceștia din urmă se temeau. Viaţa sa este unul dintre cele mai puternice exemple ale forţei răbdării practicate în sensul ei adevărat, al perseverenţei calme în niște principii care au însemnat un miracol nu doar pentru sine, ci și pentru 43 de milioane de oameni. În discursul său la învestire, Mandela le-a mulţumit oamenilor de rând pentru determinarea calmă și răbdătoare cu care și-au recucerit ţara.

Viaţa lui Mandela este un exemplu viu că, atunci când ne dorim ca societatea în care trăim să fie caracterizată de dialog și reciprocitate, de bună înţelegere și toleranţă, răbdarea stă chiar în centru. Dacă societatea presupune dominarea unor clase sociale asupra altora, atunci răbdarea este înlocuită de nerăbdare egoistă. În același timp, viaţa lui Mandela este exemplul viu că și în situaţii de stres extrem putem atinge cele mai adânci rezervoare ale umanităţii – capacitatea noastră de a spera, cea care ne face să perseverăm spre ţinte pe care s-ar putea să nu le atingem niciodată. „Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare.”[11]

 

Footnotes
[1]„David Baily Harned, Patience: How We Wait Upon the World, Wipf & Stock, 2015, ediţie online.”
[2]„David Baily Harned, Patience: How We Wait Upon the World, Wipf & Stock, 2015, ediţie online.”
[3]„W. H. Vanstone, The Stature of Waiting, Morehouse Publishing, 2006, ediţie online.”
[4], „David Baily Harned, Patience: How We Wait Upon the World, Wipf & Stock, 2015, ediţie online.”
[5]Ibidem.
[6]Ibidem.
[7]Ibidem.
[8]„Dan McCartney, James, Baker Academic, 2009, ediţie online.”
[9]„David Baily Harned, op.cit.”
[10]„M.J. Ryan, The Power of Patience: How to Slow the Rush and Enjoy More Happiness, Success, and Peace of Mind Every Day, Harmony, 2003, ediţie online.”
[11]„Romani 8:24,25.”

„David Baily Harned, Patience: How We Wait Upon the World, Wipf & Stock, 2015, ediţie online.”
„W. H. Vanstone, The Stature of Waiting, Morehouse Publishing, 2006, ediţie online.”
„Dan McCartney, James, Baker Academic, 2009, ediţie online.”
„David Baily Harned, op.cit.”
„M.J. Ryan, The Power of Patience: How to Slow the Rush and Enjoy More Happiness, Success, and Peace of Mind Every Day, Harmony, 2003, ediţie online.”
„Romani 8:24,25.”