„Tristeţea mea aude nenăscuţii câini / pe nenăscuţii oameni cum îi latră.” (Nichita Stănescu)
Cuvântul „trist” are o vechime venerabilă, care nu i-a schimbat prea mult forma, din limba indo-europeană („tréystis”) și până în orice limbă de origine latină sau germanică: de la vechiul saxon „thristi” la olandezul „drijst”, de la latinescul „tristis” la veneţianul „tristo”, același cuvânt străbate ţări și popoare; mai mult, aceeași formă ca în română întâlnim în catalană, în irlandeza veche și franceza veche, în welșă, daneză, suedeză, norvegiană, piedmonteză etc.; în Sicilia, „tristu” are și înţelesul de „rău”, „malefic”.
Toate aceste înrudiri lingvistice dovedesc utilizarea populară și frecventă a cuvântului, ca o monedă unică internaţională, așa cum nu se întâmplă cu cuvintele antonime precum: „bucuros”, „fericit”, „vesel”. De ce tocmai „moneda” aceasta lingvistică și culturală nu a avut nevoie de „convertire” în cele locale?
Trăiri general umane
Din antichitate se crede că oricărui om îi e dat ca, de-a lungul vieţii, să treacă prin toate emoţiile și sentimentele posibile pentru fiinţa umană. Se citează adesea dramaturgul antic Terenţiu: „Sunt om și nimic din ce e omenesc nu-mi este străin”.
Când analizăm emoţiile și sentimentele omenești, constatăm un paradox: pe de o parte, ele sunt unice, personale, intim născute în sufletul fiecăruia și imposibil de împărtășit, într-o trăire geamănă, cu altcineva; totuși, pe de altă parte, ele pot fi denumite, descrise și transformate în „monede” lingvistice de largă circulaţie, așa cum sunt toate noţiunile.
Unii teoreticieni au creat o listă a celor mai frecvente șase trăiri omenești: tristeţe, fericire, dezgust, surprindere, furie și teamă. Și, deși lista ne trezește imediat senzaţia de reducţie drastică, de simplificare exagerată a complexului afectiv uman, rămâne surprinzător că, din cele șase, patru sau cinci sunt negative, printre care și tristeţea. Așadar harta afectivă a personalităţii omului este una preponderent negativă. Iar când o emoţie, care are durată scurtă și intensitate mare, se cronicizează, atunci devine un sentiment, cu intensitate mai scăzută, dar durată lungă, și ajunge chiar să caracterizeze personalitatea cuiva.
Totuși, în cultură, tristeţea se distinge de celelalte ca fiind trăirea cea mai fertilă, cea mai inspiratoare pentru creaţiile variate din arte, din filosofie, din diverse discursuri teoretic-știinţifice; în orice epocă sau ţară putem surprinde acest numitor comun al tristeţii, întristării, angoasei, melancoliei: de la poetul latin Ovidiu la scriitorul spaniol Miguel de Cervantes, de la filosoful danez Søren Kierkegaard ori psihologul francez Théodule Ribot, la scriitori ruși precum Gogol, Cehov, Dostoievski, Șukșin etc., la germanul Thomas Mann sau la criticul de artă elveţian Jean Starobinski.
Lista este imensă, interminabilă. Sunt capodopere ale artei universale care transmit percepţia personalizată, încapsulată precum un parfum rar, persistent peste secole, a acestui sentiment universal uman al tristeţii: de la blues-ul sclavilor negri din America la celebrul „fin de siècle”, marcat de melancolie, de la pictura lui Van Gogh la „Scrisorile portugheze”, la haiku-urile japoneze create de sinucigași, la poemele lui Keats, Poe sau Eminescu, la emblema melancolică a întregului curent romantic („Floare-albastră! Floare-albastră! …Totuși, este trist în lume!”).
Citește și: Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse
Contemporaneitatea ne oferă și ea creaţii remarcabile, care sublimează tristeţea: complexul liric-beletristic-cinematografic „Bonjour Tristesse”, romanul bulgarului Doncio Ţoncev, „Tristeţea care se duce”, „Plumbul” lui Bacovia, sau atâtea poeme și filme numite „Melancolie”: Toate acestea fac din tristeţe sursa de inspiraţie și recluziune productivă a vieţii, mai ales ca trăire în faţa provocărilor aduse de moarte, boală, pierderea dragostei, a libertăţii, a tinereţii ori a inocenţei.
În lirica românească, sunt grăitoare versurile lui Arghezi, din finalul poemului de dragoste numit „Melancolie”, în care îndrăgostitul își așteaptă iubita, într-un cadru feeric nocturn, dar gândurile și sentimentele sale din așteptare ajung să-i fie o companie mai familiară și mai profundă decât bucuria revederii: „Și acum, c-o văd venind / pe poteca solitară, / de departe, simt un jind / și-aș dori să mi se pară.”
Toate aceste repere culturale indică, în mod evident, că trăirea aceasta a tristeţii poate trece mult dincolo de o simplă emoţie și se poate înălţa la strălucirea unei miraculoase transformări a negativului în pozitiv, a întunericului sufletesc în auroră, a suferinţei tăcute, neștiute, în cântec de lebădă. Iată cum tristeţea se deosebește de alte emoţii și sentimente, prin acest potenţial transformator spre bine, spre frumos.
De la tristeţe la nădejde
De multe ori, însă, în proza vieţii cotidiene, este sortit eșecului eroismul convertirii tristeţii în ceva bun, nobil, înălţător. Până astăzi, răsună răscolitor versurile din volumul Tristele, ale poetului roman Ovidiu, exilat de către Cezar ca să moară singur, neajutorat, neînţeles și neiertat, pe tărâmul barbar al cetăţii port Tomis: „Ce leac să încerc pentru a-mi ușura necazurile? / Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos și nicăieri, / în toată lumea, nu poate fi altul mai trist.” Aceste versuri deznădăjduite au fost scrise în anul 10 după Hristos, iar peste șapte ani se stingea din viaţă, bolnav, trist și fără speranţă, printre triburi obișnuite doar cu silnicia, jaful, înrobirea, crima și jertfele umane aduse zeităţilor păgâne.
De multe ori, însă, în proza vieţii cotidiene, este sortit eșecului eroismul convertirii tristeţii în ceva bun, nobil, înălţător.
Citind ceea ce s-a mai păstrat din scrierile lui chinuite, nu se poate să nu ne înfioare o perspectivă imaginară a istoriei lumii, aceea în care nu s-ar fi născut Iisus Hristos, ca Mântuitor. Aceasta pentru că tristeţea întinde un tărâm al captivităţii atât de vast în inimile oamenilor, atât de familiar, încât transgresează diferenţele de cultură, limbă și tradiţii. Tristeţea este foarte longevivă printre noi, are exact vârsta omenirii.
Ne-am putea imagina, în această perspectivă de istorie alternativă, în care nu ar fi existat scăpare și mântuire, că unii oameni ar fi reușit, într-un eroism suprem, să-și învingă negura adusă de tristeţe și chiar să producă opere impresionante, care să-i mângâie sufletește întrucâtva pe ceilalţi, pe neajutoraţii lipsiţi de evadarea în creativitate. Însă, fără perspectiva ieșirii definitive, în viitor, din marginile acestui tărâm întunecat, tot tristeţea ar fi domnit în absolut asupra celorlalte emoţii și sentimente, asemenea imaginii eminesciene: „Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”. Ecoul corbului lui Poe ar fi devenit refrenul și epitaful tuturor celor bune care trec pentru totdeauna: „nevermore!”.[1]
Printre darurile oferite de Mântuitor acestei omeniri ce se întunecă este și leacul pentru tristeţe. Sunt multe promisiuni biblice care înviorează sufletul mâhnit, însă există una repetată la final, care arată cât de mult se implică El în alinarea noastră; și mai arată că tristeţea rămâne ultima emoţie negativă ce va fi transformată în trăiri pozitive de pace, bucurie, vindecare a suferinţelor și recunoștinţă: „Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.” (Apocalipsa 7:17).
Lacrimile, deși constituie și un proces fiziologic al organismului, își menţin un mister încă nepătruns; sunt trei feluri diferite de lacrimi: cele care udă constant ochii; cele care se produc abundent pentru a-i spăla de substanţe iritante, apărute ocazional; și cele care au un resort emoţional, sunt imprevizibile și sunt diferite de celelalte, în componenţa chimică. Dacă promisiunea lui Dumnezeu făcută copiilor Lui este că le va șterge lacrimile, atunci aceasta ne este dovada unei relaţii cu Mântuitorul reale, directe, calde, personale, întrucât lacrimile sunt declanșate de trăiri ale unui suflet și sunt individuale, nu colective sau impersonale.
În sfârșit, acesta va fi momentul lecuirii tristeţii, al mângâierii reparatoare și înnobilante a tuturor suferinţelor omenești, încă de la întemeierea lumii sau, cum spunea latinul Titus Livius, „ab urbe condita”[2].
Există în cultura japoneză o tehnică de a salva de la distrugere acele graţioase vase de preţ care s-au spart, prin lipirea cioburilor cu un liant acoperit în foiţă de aur －ceea ce le face mult mai frumoase și mai preţioase decât înainte de a se fi spart. Ceva asemănător se întâmplă când omul alege, uneori prin lupte dramatice cu sine, cu răul și cu lumea întreagă ostilă, dar numai sub Cerul promisiunii divine a mântuirii, să transforme în aur experienţele triste; să adune cioburile inimii sale și să le dea o valoare mai mare decât înainte de „lecţia” acelor experienţe.
Să nu uităm că Dătătorul acestui aur transformator, aurul purificat prin foc (Apocalipsa 3:18) este același cu Creatorul vasului de preţ al inimii noastre. Să conlucrăm cu El la repararea sufletului nostru, să depășim împreună cu El ultima vârstă a tristeţii din această lume!
Să nu uităm, însă, că putem șterge și noi lacrimile Mântuitorului nostru. (Ioan 11:35) Și că putem să alungăm cea mai cumplită și de necuprins întristare: cea a Duhului Sfânt! (Efeseni 4:30)
Corina Matei explorează lingvistic și cultural răspândirea cuvântului „trist”, precum și coordonatele sociale ale sentimentului de tristeţe. Acestea se dovedesc atât de productive și de similare pe mapamond, dar și de vechi, încât tind să ne reveleze vârsta omenirii.
Te-ar putea interesa și: Marile așteptări și împlinirea în prietenie | prietenia și dezamăgirile
