Modul în care părinţii își susţin și își controlează copiii influenţează atmosfera din casă și tonusul emoţional al interacţiunilor din familie, ceea ce are impact asupra a tot ceea ce se întâmplă în rest în familie.

Cina era cea mai importantă masă a zilei în casa Mariei și a lui Jorge; singurul moment în care toată familia mânca împreună. Nimic nu avea voie să perturbe acest moment foarte îndrăgit al familiei. Copiii, cu vârste între 4 și 13 ani, așteptau cu nerăbdare acest timp pe care îl puteau petrece alături de tatăl lor. Știau că rolul lui de pastor al bisericii și al comunităţii îl făcea să fie foarte ocupat, dar, în acest moment al zilei, tata le aparţinea în totalitate – fără alţi factori perturbatori.

Uneori, tata ajungea chiar ceva mai devreme acasă și aveau timp să joace puţin prinsa sau să navigheze împreună pe câte un site interesant înainte de cină. Uneori, apărea câte o urgenţă și tata nu reușea să ajungă acasă la cină, dar copiii înţelegeau asemenea situaţii. Tatăl lor pastor trebuia să se ocupe de urgenţe sau să plece uneori din oraș cu treburi importante.

După masa de seară, familia își lua un timp de rugăciune împreună, înainte ca fiecare să-și vadă de activităţile de seară specifice. Jorge vizita, în general, familiile din biserică, făcea studiu biblic cu familiile interesate în acest sens sau participa la întrunirile comunităţii; Maria îi ajuta pe copii la teme și îi trimitea mai devreme la culcare pe cei mai mici dintre ei. Jorge încerca să ajungă acasă în jur de ora 9:30 seara, ca să aibă timp să discute una sau alta mai întâi cu copiii mai mari, apoi cu Maria, după ce copiii mergeau la culcare.

Lucrurile stăteau cu totul altfel în casa Elenei și a lui Eduardo. Elena pregătea cina, dar de cele mai multe ori ea și copiii mâncau singuri. De obicei, Eduardo considera că este prea ocupat ca să vină acasă pentru cină, astfel că în cele mai multe seri își lua ceva de mâncare de la câte un fast-food și își vedea mai departe de treabă, cu mult după ce copiii erau deja în pat. Când reușea totuși să ajung la timp la cină, răspundea frecvent la telefon și de cele mai multe ori mânca pe fugă, dând buzna afară pe ușă pentru orice „urgenţă”. Foarte rar își făcea timp să joace fotbal cu copiii sau să stătea de vorbă cu ei despre ce făcuseră peste zi; în general, Elena se ruga împreună cu copiii fără ca Eduardo să li se alăture. Astfel încât copiii abia dacă își cunoșteau tatăl.

Elena tânjea după ajutor la creșterea copiilor, dar Eduardo se considera prea ocupat cu ale lui ca să se implice. În cea mai mare parte a timpului, ea trebuia să îi ajute la teme, să le gestioneze comportamentele dificile, să asigure timpul de rugăciune în familie și să poarte singură o listă nesfârșită de discuţii zilnice cu ei. Eduardo se implica foarte rar, doar atunci când apărea câte o problemă majoră de indisciplină. În asemenea ocazii se manifesta foarte sever, nefiind dispus să asculte ce aveau de spus copiii și aplicând de obicei pedepse aspre.

Să sărim rapid peste următorii 15 ani. Ce fac acum copiii din aceste două familii de pastori? Îl iubesc și Îl slujesc pe Dumnezeu? Sau nu cumva s-au îndepărtat de El și nu vor să aibă nimic de-a face cu biserica?

Stiluri de parenting

Deși nu avem nicio garanţie în privinţa modului în care copiii noștri vor interacţiona cu Dumnezeu la maturitate, nu ar trebui să ne fie foarte greu să răspundem la întrebările de mai sus. Cel mai bun predictor al rezultatului educaţiei din cele două familii este însuși comportamentul părinţilor, desemnat în general prin sintagma „stilul de parenting”. Sute de studii, derulate începând din anii 1950 și ajungând până în secolul al XXI-lea, au analizat relaţia dintre diferitele comportamente de parenting și rezultatele în viaţa copiilor.[1]

Stilul de parenting – imaginea de ansamblu a creșterii copiilor – este descris de două aspecte principale ale relaţiei părinte-copil: susţinere și control. Susţinerea reprezintă răspunsul nostru la nevoile copilului; controlul se referă autoritatea pe care o folosim în relaţie cu ei. Modul în care părinţii își susţin și își controlează copiii influenţează atmosfera din casă și tonusul emoţional al interacţiunilor din familie, ceea ce are impact asupra a tot ceea ce se întâmplă în rest în familie.

Parenting de susţinere

Părinţii din această categorie sunt centraţi pe copii și atenţi la nevoile copiilor. Manifestă multă dragoste, bunătate și tandreţe faţă de copiii lor. Îi îmbrăţișează și îi mângâie, le spun des că-i iubesc și își exprimă dragostea într-un mod pe care copiii îl pot înţelege. Observă, de asemenea, când copiii au câte o zi grea și se impun manifestări suplimentare de afecţiune. Acești părinţi mănâncă, se joacă, fac activităţi și se roagă cu copiii lor în fiecare zi.

Într-o casă în care se practică un stil de parenting de susţinere, părinţii și copiii vorbesc foarte mult între ei. Fiecare dintre ei știe cum se simte celălalt, iar copiii înţeleg care sunt motivaţiile din spatele standardelor pe care trebuie să le respecte familia. Părinţii respectă și ascultă punctul de vedere al copiilor și manifestă răbdare faţă de greșelile și inconsecvenţele acestora. Sunt plini de tact, empatie, înţelegere și compasiune faţă de copii. Căminul este impregnat de o atmosferă de respect faţă de fiecare membru al familiei. Sunt încurajate independenţa și individualitatea. Părinţii de felul acesta sunt mesagerii dragostei lui Dumnezeu faţă de copiii lor.

Stilul de parenting detașat

Părinţii detașaţi se concentrează, în general, pe propriile nevoi. Părinţii centraţi pe adulţi acordă puţină consideraţie nevoilor copiilor; ceea ce contează este supravieţuirea zilnică a autorităţii parentale. Copiilor li se permite rar să-și exprime opinia deoarece părinţii se tem să nu piardă controlul sau își fac rar timp să asculte. Părinţii nu manifestă multă empatie și se pot manifesta fără înţelegere, rece și dur cu copiii. Nu sunt foarte interesaţi de existenţa copiilor și nu sunt nici foarte implicaţi în acest sens. Se practică frecvent inhibarea. Independenţa și individualitatea sunt tabuuri.

Climatul emoţional al familiei

Nivelul de susţinere caracteristic stilului de parenting și modul de interacţiune al părinţilor între ei creează climatul emoţional al familiei. Acesta poate consta fie într-o atmosferă generală de căldură și grijă, fie într-una de răceală și ostilitate. Climatul emoţional influenţează absolut tot ce se întâmplă în casă, conferind vieţii de familie o aură de bucurie și fericire sau, dimpotrivă, de represiune și deprimare. Aceasta joacă un rol semnificativ în conturarea atitudinii de acceptare sau de respingere a religiei și valorilor părinţilor.

Controlul

Controlul îi privește pe cei care deţin autoritatea în familie – părinţii sau copiii. Controlul poate lua diferite forme, de la un stil de parenting foarte solicitant, autoritar, cu control sporit până la unul nesolicitant, fără niciun control, foarte permisiv (consultaţi figura 1). Controlul joacă un rol important și în acceptarea sau respingerea religiei și a valorilor părinţilor.

Stilul de parenting cu control sporit

Părinţii autoritari stabilesc limite pentru comportamentul copiilor, le prezintă foarte clar și răspund la întrebările copiilor în acest sens. Apoi consolidează sistematic respectarea acestor limite. Își învaţă copiii să raţioneze și să ia decizii corespunzătoare vârstei, iar copiii beneficiază de nenumărate ocazii de a-și exercita capacitatea de a lua decizii. Deși acești părinţi manifestă fermitate și îi învaţă pe copii valori consecvente, se manifestă raţional și nu așteaptă de la copii perfecţiune, chiar dacă ar putea fi vorba despre copiii pastorului.

Autocontrolul funcţionează în ambele sensuri; și părinţii trebuie să manifeste autocontrol. Dacă nu pot gestiona diferitele situaţii cu calm, aceștia spun, pur și simplu: „Ne ocupăm de asta mai târziu.” După care se duc să se roage pentru răbdare și înţelepciune.

Cine reprezintă autoritatea în familie? Părinţii.

Stilul de parenting cu control redus

Părinţii indulgenţi și nesolicitanţi consideră că limitele și îndrumarea nu le sunt necesare copiilor. „Copiii trebuie să se exprime liber”, este replica preferată. În general, orice comportament este acceptabil, iar limitele pe care încearcă totuși să le impună sunt practicate fără consecvenţă. Familia în general are puţine reguli și nu funcţionează după o rutină bine stabilită. Copiii merg la culcare sau mănâncă atunci când vor. Părinţii fac doar încercări slabe sau inconsecvente de a-i învăţa pe copii autocontrolul și procesele de luare a deciziilor sau abilităţile de planificare.

Cine reprezintă autoritatea în familie? Copiii.

Stiluri de parenting

Susţinerea și controlul, ca dimensiunile interconectate ale parentingului, conturează cele patru cadre corespunzătoare diferitelor tipuri de părinte: autoritar-comunicativ, autoritar, permisiv-indulgent și indiferent-neglijent. Fiecare stil este descris de calitatea și cantitatea de susţinere și control din relaţia părinte-copili. Vom începe cu stilul care pare a fi cel mai bun.

Figura 1 – Stiluri de parenting[2]

 

Stilul de parenting autoritar-comunicativ

Părinţii autoritari-comunicativi încearcă să aplice tipul de parenting specific lui Dumnezeu: dragoste și bunătate necondiţionate, direcţii clare de încurajare a valorilor și a comportamentului moral și acţiuni disciplinare, atunci când este cazul.[3]

Părinţii autoritari-comunicativi întreţin relaţii pline de căldură cu copiii și sunt atenţi la nevoile acestora. Manifestă fermitate, răbdare, dragoste și înţelegere. Își învaţă copiii să raţioneze și să ia decizii. Sunt respectate atât drepturile părinţilor, cât și cele ale copiilor.

De exemplu, John, pastorul unui cartier cu multe biserici, le-a explicat clar copiilor de ce membrii tuturor bisericilor vor să-i vadă pe membrii familiei sale la biserică. Este important ca John să fie însoţit uneori de copii la biserică. În majoritatea timpului, aceștia pot sta în „bisericuţa lor”, deoarece copiii au nevoie de sentimentul de apartenenţă și de contact cu prietenii lor.

Părinţii care slujesc în biserică stabilesc standarde clare și se așteaptă la un comportament matur. Limitele sunt aplicate în mod consecvent, astfel încât copiii știu ce au și ce nu au voie să facă. Atunci când se impune pedeapsa, aceasta are caracter rezonabil și este acceptată de către copil. Copiii beneficiază de opţiuni și se bucură de independenţă, iar individualitatea este încurajată.

Părinţii autoritari-comunicativi sunt preocupaţi de existenţa copiilor și se implică în acest sens. Cunosc preocupările, activităţile și anturajele copiilor atunci când aceștia nu sunt acasă și sunt la curent cu ceea ce se întâmplă la școală. Copiii știu că părinţii le vor asculta, lua în considerare și aprecia punctul de vedere personal.

Copiii cu părinţi autoritari-comunicativi au tendinţa de a se simţi mai atașaţi de părinţi. Dezvoltarea lor morală este susţinută și consecventă. Sunt încrezători, prietenoși, fericiţi, cooperanţi și manifestă respect și stimă de sine. În general obţin rezultate bune la școală și sunt orientaţi spre succes. Responsabili și independenţi, aceștia manifestă adesea abilităţi de conducere.

De obicei, acești copii aleg să îmbrăţișeze valorile și religia familiei de slujitori din care provin. Un simţ al conștiinţei puternic și raţional îi ajută, în general, să facă faţă presiunii anturajului și să acţioneze așa cum știu că este bine. Reprezentarea lor despre Dumnezeu constituie un amestec de milă și dreptate, au imaginea unui Dumnezeu care îi iubește și care îi vrea mai aproape de El.

Stilul de parenting autoritar

Părinţii autoritari sunt centraţi pe adulţi, nu pe copii, preocupaţi de putere, solicitanţi, preocupaţi de control, lipsiţi de empatie și necomunicativi. Au tendinţa de a recurge în exces la forţă și la pedeapsa fizică. Comunicarea dintre părinţi și copii este, de regulă, unidirecţionată, de la părinţi spre copii, sub forma unor comenzi seci, cărora copiii trebuie să li se supună fără să comenteze. Părinţii le explică rar copiilor motivele pentru care le trasează aceste directive sau le îngăduie la fel de rar copiilor să ia singuri decizii. Nu îi ajută să deprindă abilităţi de luare a deciziilor. Copiii beneficiază de prea puţină susţinere însoţită de dragoste.

Din nefericire, stilul autoritar este destul de obișnuit în rândul familiilor religioase conservatoare, care își justifică acţiunile ascunzându-se în spatele prejudecăţii care invocă autoritatea lui Dumnezeu. Pentru familia unui slujitor al bisericii este destul de ușor să adopte, chiar și neintenţionat, acest stil de parenting. La urma urmelor, nu este pastorul tocmai „glasul lui Dumnezeu” în rândul păstoriţilor? Este mai simplu să dai ordine decât să explici, să înveţi și să discuţi cu copiii. În cadrul unei existenţe foarte ocupate, este ușor să ajungi centrat pe sine și să-ţi manifești frustrările în cadrul familiei.

Copiii crescuţi de părinţi autoritari reacţionează de obicei într-unul dintre aceste două moduri: fie se revoltă contra valorilor părinţilor și pleacă de acasă cât mai repede posibil, fie ajung persoane cu o voinţă slabă, indecise, incapabile să facă faţă unor decizii morale dificile. Nu posedă un simţ puternic al conștiinţei și sunt în stare să îmbrăţișeze valorile negative din jur sau, dimpotrivă, ar putea fi tentaţi să fie „perfecţi”, sperând să obţină graţia divină prin intermediul faptelor bune pe care le fac. În concepţia lor, Dumnezeu se concentrează pe dreptate; mila și harul nu fac parte din modul în care Îl înţeleg pe Dumnezeu.

Nivelul de susţinere caracteristică stilului de parenting și modul de interacţiune al părinţilor între ei creează climatul emoţional al familiei.

Stilul de parenting permisiv

Părinţii permisivi-indulgenţi întreţin relaţii pline de căldură cu copiii lor și sunt foarte preocupaţi de activităţile acestora, dar foarte rar sunt preocupaţi de nevoile copiilor. Sunt prietenii copiilor lor, nu părinţii acestora, astfel încât copiii ajung să-și dezvolte propriile valori, fără îndrumarea părinţilor. Dat fiind că cei mici pot face deseori tot ce doresc, aceștia devin impulsivi și egocentrici.

Nu au deprins niciodată autocontrolul, astfel încât latura morală și conștiinţa sunt slab dezvoltate. Întâmpină dificultăţi atunci când au probleme sau când trec prin situaţii dificile; preferă să acţioneze „în stilul lor”. Și-au format imaginea unui Dumnezeu iubitor, care îi acceptă, care Se uită în direcţia opusă atunci când oamenii greșesc. Păcatul nu constituie o problemă majoră în univers.

Stilul indiferent-neglijent de parenting

Părinţii indiferenţi-neglijenţi fac prea puţine încercări de a-și îndruma copiii și, practic, îi ignoră. Nu manifestă dedicare faţă de creșterea copiilor și sunt prea puţin interesaţi de nevoile acestora. Pot adopta chiar un comportament abuziv din punct de vedere fizic, cu riscul de a nu satisface nici nevoile fizice ale copiilor. În această categorie există și părinţi care pot manifesta o grijă corespunzătoare faţă de nevoile fizice ale copiilor, dar care sunt prea ocupaţi sau dezinteresaţi ca să se implice emoţional în creșterea copiilor sau să le ofere îndrumare.

Părinţi care sunt foarte ocupaţi în efortul de a se dezvolta profesional pot foarte bine să intre în această categorie. Cel mai adesea, copiilor li se acordă libertate în exces și rămân nesupravegheaţi mult prea devreme (autonomie prematură). Cercetările recente arată că părinţii care rămân conectaţi cu copiii în perioada școlii gimnaziale, mai ales în ceea ce privește relaţia dintre tată și copii, reduc astfel riscul consumului de droguri, al comportamentelor sexuale inadecvate, al delincvenţei, dar și al altor comportamente problematice în etapa adolescenţei.[4]

Copiii părinţilor indiferenţi-neglijenţi sunt mai predispuși să accepte exemplele negative ale societăţii deoarece dezvoltarea lor morală și spirituală e precară. Au tendinţa de a adopta comportamente delincvente și se confruntă deseori cu probleme emoţionale legate de neglijenţa pe care au experimentat-o. Dumnezeul lor este un stăpân distant al universului, căruia nu Îi prea pasă de ceea ce se întâmplă pe pământ.

Stilul de parenting de succes

Care este secretul unui parenting de succes? Să pui în practică o cantitate maximă de dragoste cu un echilibru optim de independenţă și control. Stilul de parenting autoritar-comunicativ este modelul uman care seamănă cel mai mult cu stilul de parenting al lui Dumnezeu și este și cel mai de succes, indiferent de cultură. Efectele pozitive ale stilului de parenting autoritar-comunicativ sunt puternice la fiecare grup cultural studiat. Empatia sau apropierea emoţională prezintă componente culturale specifice. Copiii înţeleg modul în care cultura în care trăiesc exprimă apropierea dintre părinţi și copii. „Indiferent de modul în care grupurile culturale specifice definesc și manifestă empatia, premisa fundamentală a modelului autoritar, conform căreia copiii trebuie să se simtă iubiţi, respectaţi și îndrumaţi ferm în timp ce se transformă în adulţi, pare să fie valabilă pentru toţi copiii.”[5]

Stilul de educaţie la care au recurs părinţii noștri are tendinţa de a ne influenţa pe tot parcursul vieţii. Faptul de a-ţi aminti de părinţi ca de niște figuri cu autoritate se asociază cu un reglaj pozitiv chiar și în cazul adulţilor ajunși la maturitate sau și mai în vârstă.[6]

Modalitatea de educare a copiilor este un comportament învăţat; avem tendinţa să ne creștem copiii așa cum am fost crescuţi și noi. Vestea bună este că, cu ajutorul lui Dumnezeu, stilul de parenting se poate schimba. Multe familii sunt dovada vie a faptului că schimbarea aceasta este posibilă.[7] Rezultatele părinţilor autoritari-comunicativi sunt net superioare, ceea ce face să merite efortul unei schimbări. Este în joc, la urma urmelor, viitorul copiilor și al nepoţilor fiecăruia dintre noi.

Donna Habenicht, doctor în educaţie, este profesor emerit de psihologie educaţională și de consiliere la Universitatea Andrews, Berrien Springs, Michigan, SUA.

Footnotes
[1]„Încă din Antichitate, Dumnezeu Se prezintă pe Sine ca Tată. «Stilul de parenting» al lui Dumnezeu, așa cum este descris în Scriptură, ar putea constitui un model pentru cele mai bune stiluri de parenting analizate de către cercetările contemporane. Cu mult înainte să apară cercetările în domeniu, și Ellen White a fost preocupată să descrie stilurile de parenting, folosind alte denumiri, dar semnalând aceleași comportamente ale părinţilor, laolaltă cu rezultatele lor la nivelul caracterului și spiritualităţii copiilor. Pentru început, consultaţi Geneza 18:19, Psalmii 103, Proverbele 3:11, 12; 13:1, 13:24, 15:1, 5; 19:18, 22:6, 15; 29:15, 17, Isaia 49:13, 54:13, 66:12, 13, Luca 15:11.32, Efeseni 6:1-4, Coloseni 3:20,21 și Evrei 12:5-11, Ellen G. White, The Adventist Home (Hagerstown, MO: Review and Herald Pub. Assn, 1980)439, par. 4; Ellen G. White, Child Guidance (Washington, DC: Review and Herald Pub. Assn, 1954), cap. 41-49; Ellen G. White, Counsels to Parents, Teachers and Students (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1943), 155, par. 2; Ellen G. White, Education (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1952), 283, 287-297; Ellen G. White, The Ministry of Healing (Mountain View, CA: Pacific Press, Pub. Assn., 1942), 384, par. 2, pag. 391, 392; Ellen G. White, Thoughts form the Mount of Blessing (Mountain View, Pacific Press Pub. Assn., 1955), 130-35; Ellen G. White, The Desire of Ages (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1940), cap. 56; Ellen G. White, Testimonies for the Church, vol. 1 (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1948), cap. 74; Testimonies for the Church, vol.. 3, 131-135, 531, 532 și Ellen G. White, Testimonies for the Church, vol. 4, 362, 363.”
[2]„Adaptare după Eleanor E. Maccoby și John A. Martin, “Socialization in the Context of the Family: Parent-Child Interaction,” în Handbook of Child Psychology, ed. a 4-a, vol. 4, editori E. Mavis Hetherington, Paul H. Mussen și Ellen M. Markham (Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, 1983); Ross D. Parke și Raymond Buriel, “Socialization in the Family: Ethnic and Ecological Perspectives,” în Handbook of Child Psychology, ed. a 5-a, vol. 3, editori William Damon, Richard M. Lerner și Nancy Eisenberg (Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, 1998); și Ross D. Parke și Raymond Buriel, “Socialization in the Family: Ethnic and Ecological Perspectives,” în Handbook of Child Psychology, ed. a 6-a, vol. 3, editori William Damon, Richard M. Lerner și Nancy Eisenberg (Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, 2006), 429–504; și Robert E. Larzelere, Amanda Sheffield Morris și Amanda W. Harrist, editori, Authoritative Parenting: Synthesizing Nurturance and Discipline for Optimal Child Development (Washington, DC: American Psychological Association, 2013).”
[3]„În capitolul scris de Holly Catherton Allen și colab., «How Parents Nurture the Spiritual Development of their Children: Insights from Recent Qualitative Research», în Understanding Children’s Spirituality: Theology, Research, and Practice, ed. Kevin E. Lawson (Eugene, OR: Wipf and Stock Publishers, 2012), 204, Sungwon Kim concluzionează, pornind de la metaanaliza sa de cercetare a stilurilor de parenting din ultimele decenii, că «stilul autoritar de parenting, unul care combină o abordare de susţinere, receptivă cu o abordare exigentă, solicitantă, este asociat mai frecvent cu o dezvoltare spirituală sănătoasă decât sunt alte stiluri parentale. Acest stil oferă atât sprijin iubitor, cât și limite clare și disciplină pentru copii.»”
[4]„G. M. Fosco, E. A. Stormshack, T. J. Dishion, and C. E. Winter, “Family Relationships and Parental Monitoring During Middle School as Predictors of Early Adolescent Problem Behavior”, Journal of Clinical Child & Adolescent Psychology 41, 202–213.”
[5]„Larzelere, Morris și Harrist, Authoritative Parenting. Capitolul 5 trece în revistă cercetările privind stilurile de parenting în diferite culturi.”
[6]„Carol A. Sigelman și Elizabeth A. Rider, Life-Span Human Development, ediţia a VII-a. (Belmont, CA: Wadsworth Cengage Learning, 2009), 491.”
[7]„Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre a modul în care pot fi ajutate familiile să-și schimbe stilul de parenting, nu ezitaţi să mă contactaţi la onnah@andrews.edu.Vă rugăm să folosiţi cuvântul Ministry pentru linia de subiect.”

„Încă din Antichitate, Dumnezeu Se prezintă pe Sine ca Tată. «Stilul de parenting» al lui Dumnezeu, așa cum este descris în Scriptură, ar putea constitui un model pentru cele mai bune stiluri de parenting analizate de către cercetările contemporane. Cu mult înainte să apară cercetările în domeniu, și Ellen White a fost preocupată să descrie stilurile de parenting, folosind alte denumiri, dar semnalând aceleași comportamente ale părinţilor, laolaltă cu rezultatele lor la nivelul caracterului și spiritualităţii copiilor. Pentru început, consultaţi Geneza 18:19, Psalmii 103, Proverbele 3:11, 12; 13:1, 13:24, 15:1, 5; 19:18, 22:6, 15; 29:15, 17, Isaia 49:13, 54:13, 66:12, 13, Luca 15:11.32, Efeseni 6:1-4, Coloseni 3:20,21 și Evrei 12:5-11, Ellen G. White, The Adventist Home (Hagerstown, MO: Review and Herald Pub. Assn, 1980)439, par. 4; Ellen G. White, Child Guidance (Washington, DC: Review and Herald Pub. Assn, 1954), cap. 41-49; Ellen G. White, Counsels to Parents, Teachers and Students (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1943), 155, par. 2; Ellen G. White, Education (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1952), 283, 287-297; Ellen G. White, The Ministry of Healing (Mountain View, CA: Pacific Press, Pub. Assn., 1942), 384, par. 2, pag. 391, 392; Ellen G. White, Thoughts form the Mount of Blessing (Mountain View, Pacific Press Pub. Assn., 1955), 130-35; Ellen G. White, The Desire of Ages (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1940), cap. 56; Ellen G. White, Testimonies for the Church, vol. 1 (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1948), cap. 74; Testimonies for the Church, vol.. 3, 131-135, 531, 532 și Ellen G. White, Testimonies for the Church, vol. 4, 362, 363.”
„Adaptare după Eleanor E. Maccoby și John A. Martin, “Socialization in the Context of the Family: Parent-Child Interaction,” în Handbook of Child Psychology, ed. a 4-a, vol. 4, editori E. Mavis Hetherington, Paul H. Mussen și Ellen M. Markham (Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, 1983); Ross D. Parke și Raymond Buriel, “Socialization in the Family: Ethnic and Ecological Perspectives,” în Handbook of Child Psychology, ed. a 5-a, vol. 3, editori William Damon, Richard M. Lerner și Nancy Eisenberg (Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, 1998); și Ross D. Parke și Raymond Buriel, “Socialization in the Family: Ethnic and Ecological Perspectives,” în Handbook of Child Psychology, ed. a 6-a, vol. 3, editori William Damon, Richard M. Lerner și Nancy Eisenberg (Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, 2006), 429–504; și Robert E. Larzelere, Amanda Sheffield Morris și Amanda W. Harrist, editori, Authoritative Parenting: Synthesizing Nurturance and Discipline for Optimal Child Development (Washington, DC: American Psychological Association, 2013).”
„În capitolul scris de Holly Catherton Allen și colab., «How Parents Nurture the Spiritual Development of their Children: Insights from Recent Qualitative Research», în Understanding Children’s Spirituality: Theology, Research, and Practice, ed. Kevin E. Lawson (Eugene, OR: Wipf and Stock Publishers, 2012), 204, Sungwon Kim concluzionează, pornind de la metaanaliza sa de cercetare a stilurilor de parenting din ultimele decenii, că «stilul autoritar de parenting, unul care combină o abordare de susţinere, receptivă cu o abordare exigentă, solicitantă, este asociat mai frecvent cu o dezvoltare spirituală sănătoasă decât sunt alte stiluri parentale. Acest stil oferă atât sprijin iubitor, cât și limite clare și disciplină pentru copii.»”
„G. M. Fosco, E. A. Stormshack, T. J. Dishion, and C. E. Winter, “Family Relationships and Parental Monitoring During Middle School as Predictors of Early Adolescent Problem Behavior”, Journal of Clinical Child & Adolescent Psychology 41, 202–213.”
„Larzelere, Morris și Harrist, Authoritative Parenting. Capitolul 5 trece în revistă cercetările privind stilurile de parenting în diferite culturi.”
„Carol A. Sigelman și Elizabeth A. Rider, Life-Span Human Development, ediţia a VII-a. (Belmont, CA: Wadsworth Cengage Learning, 2009), 491.”
„Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre a modul în care pot fi ajutate familiile să-și schimbe stilul de parenting, nu ezitaţi să mă contactaţi la onnah@andrews.edu.Vă rugăm să folosiţi cuvântul Ministry pentru linia de subiect.”