În orice familie, binele copilului atârnă indisolubil de armonia cuplului și de capacitatea partenerilor de a merge în aceeași direcţie. Când dragostea „dispare”, iar mama și tata ajung la concluzia că nu mai pot funcţiona împreună, copiii sunt primii care suferă.

În timp ce adulţii își dezvoltă mai ușor mecanisme de a face faţă separării, cei mici se trezesc neajutoraţi în mijlocul unui scenariu impus, care le întoarce cu susul în jos universul și stabilitatea.

Fiecare divorţ își are propria poveste și influenţează în mod diferit micii membri de familie, în funcţie de vârsta lor și de modul în care tratează părinţii despărţirea. Există totuși un întreg arsenal de studii care pun pe seama acestei experienţe un declin evident al copiilor, manifestat pe plan cognitiv și școlar, la nivel emoţional și social sau chiar în ceea ce privește starea de sănătate fizică.

Copiii și divorţul. Pierderea coordonatelor

Unele voci susţin că nu divorţul în sine afectează copiii, ci conflictele asociate cu el.

Potrivit specialiștilor, varianta separării amiabile, dar și ipoteza unei despărţiri conflictuale atentează la bunăstarea copilului, cea din urmă fiind mai puternică și mai greu de gestionat de toate părţile implicate.

Deși cifrele din 2018 arată că în România foarte multe căsătorii se destramă la început de drum, în primii patru ani de la oficializarea relaţiei, dar și după două decenii de convieţuire, fenomenul apare și la cuplurile cu copii mici, școlari sau adolescenţi.

Astfel, peste 50% dintre divorţuri au loc în intervalul 5-19 ani de la încheierea căsătoriei, statistică ce ascunde, cu siguranţă, povești sumbre creionate în jurul protagoniștilor și urmașilor lor.

Terapeuţii de familie atrag atenţia asupra faptului că pierderea coordonatelor ce defineau altădată întregul nu trebuie să ducă la o poveste cu final trist. Împreună sau separat, părinţii continuă să fie responsabili de binele copiilor. Ei trebuie să aibă grijă în permanenţă de relaţia dezvoltată cu cei mici, dar și de dinamica propriei relaţii, conștienţi fiind de faptul că nota pozitivă sau negativă în care se desfășoară aceasta acaparează lumea atât de fragilă a minorilor și devine model.

Cele patru greșeli

Angajaţi în propria bătălie cu cel mai bun prieten convertit în dușman, părinţii se lasă adesea copleșiţi de furie și resentimente, iar mezinii rămân prinși undeva la mijloc, între doi oameni maturi și îndureraţi care își dispută dreptatea.

În timp ce majoritatea disputelor dispar după aproximativ 2-3 ani de la divorţ, un procent de 8 până la 20% dintre părinţi își transformă divergenţele în conflicte permanente, expunându-și copiii la atitudini și comportamente nocive, cu efecte pe termen lung.

„Una dintre greșelile majore ale părinţilor în relaţia cu copiii lor este că reacţionează preponderent din postura de partener respins, rănit sau înșelat și mai puţin din rolul de părinte, uitând să fie atenţi la drama copilului care suferă, la rândul lui. Cuvintele urâte adresate reciproc, denigrarea partenerului în faţa copilului, poliţele plătite celuilalt și, în general, proasta relaţie a părinţilor în timpul divorţului și după separare afectează copilul într-o măsură mai mare decât o face despărţirea propriu-zisă”, precizează psihologul Ionuţ Ghiugan.

Prin studiul efectuat în vederea documentării pentru cartea The Long Way Home (2013), psihoterapeutul M. Gary Neuman a descoperit că 89% dintre cei 379 de subiecţi chestionaţi considerau că divorţul părinţilor a avut un impact negativ asupra vieţii lor, în timp ce 45% au catalogat impactul ca fiind unul sever, devastator chiar.

Majoritatea participanţilor au declarat că evenimentul le-a subminat profund încrederea în sine, dar și capacitatea de a se încrede în alţii, conducând la stări de tristeţe și depresie (80%), precum și la eșecuri repetate în ceea ce privește tentativa de a se apropia de ceilalţi (72%).

Ca răspuns la această realitate, Neuman propune așezarea nevoilor într-o ierarhie care să prioritizeze copiii și adolescenţii, insistând asupra evitării celor mai frecvente patru greșeli făcute de adulţii aflaţi în plin proces de despărţire sau în perioada post-divorţ:

– transformarea copilului în mesager (mediator sau terapeut);

– ignorarea sentimentelor și emoţiilor celui mic;

– refuzul de a vorbi despre fostul partener/fosta parteneră (sau criticarea sa excesivă);

– refuzul de a-și recunoaște greșelile proprii.

Transformarea copilului în mesager

În multe situaţii, perioada tensionată a divorţului ridică ostilităţile la cote maxime, motiv pentru care partenerii vor să evite interacţiunile ori să se pedepsească reciproc prin aplicarea clasicului tratament al tăcerii. Copilul devine astfel purtătorul de mesaje al părinţilor, preluând un rol care nu îl avantajează, ba, dimpotrivă, îl derutează emoţional și îi perturbă sentimentul de siguranţă subordonat relaţiei cu adulţii.

După cum explică și psihologul Andra Tănăsescu, una dintre situaţiile în care copilul este afectat puternic este atunci când pică la mijloc, victimă în războiul părinţilor.

În astfel de cazuri, copilul fie preia iniţiativa, fie este împins de împrejurări să acţioneze asemenea unui mediator. Această ipostază îi depășește capacitatea de a procesa complexitatea situaţiei, ceea ce se întâmplă și atunci când își asumă involuntar rolul de terapeut al părintelui-victimă, aflat mereu în căutarea unui umăr pe care să plângă.

Opţiunea autoîngăduită a părinţilor de a se descărca în prezenţa copiilor îi afectează profund pe aceștia din urmă. Sub pretextul că relaţia cu copiii este una „ca între prieteni”, unele mame și unii taţi își exprimă necenzurat îngrijorările, reproșurile și neputinţele, dar și nemulţumirile referitoare la fosta căsnicie, așteptând soluţii și îmbărbătare în special de la copiii mai mari, presupus capabili să înţeleagă aspectele complexe ale relaţiilor interumane.

Copilul poate fi sprijin pentru părinte, dar nu așa cum un adult poate fi sprijin pentru un altul, limitările fiind evidente. Nu trebuie ca cei mari să așeze pe umerii celor mici responsabilitatea vindecării lor emoţionale, condamnându-i la o maturizare precoce în loc de a încuraja formarea unei legături autentice părinte-copil, din care să își poată extrage motivaţia necesară reabilitării.

Citește și:copiii și divorţul

Ignorarea emoţiilor copilului

Ruptura familiei provoacă o serie de transformări care se răsfrâng direct asupra copiilor. Acel „du-te-vino” continuu între părinţi, lipsa părintelui nerezident, scăderea veniturilor, schimbarea școlii, a locuinţei și alte tranziţii succesive generează stres și sentimente de insecuritate în viaţa copiilor. Netratate la timp, problemele emoţionale vor exploda la maturitate, afectând competenţele manifestate pe toate planurile, inclusiv cel sentimental.

Din acest punct de vedere, studiile arată că traumele legate de divorţ, amplificate de pasivitatea familiei în raport cu asimilarea schimbărilor dificile de către copii, duc la două abordări opuse pe care copiii sunt pasibili a le avea în viaţa adultă: alegerea celibatului (cauzată de teama de abandon) și apetenţa pentru relaţii pasagere, superficiale, aparent lipsite de risc (cauzată de tendinţa de a nu-și asuma angajamente pe termen lung).

Până a ajunge însă la maturitate, copiii trebuie să înfrunte dificultăţile în acord cu specificul vârstei, care prevede, indiscutabil, prezenţa activă a (cel puţin) unui adult dispus să ofere sprijin și îndrumare. În lipsa unui ghid care să-l ajute să-și interpreteze și să-și direcţioneze corespunzător emoţiile, copilul se poate îndrepta spre comportamente atipice felului său de a fi, variind de la interiorizare extremă la angajarea în acte de rebeliune sau dezinteres total faţă de ce se întâmplă în jur.

În acest context, disimularea devine mecanismul de adaptare la o situaţie marcată de teamă, confuzie și neputinţă, pe care, în absenţa ajutorului datorat de adulţi, copilul este nevoit să o traverseze singur, fără busolă și de multe ori fără speranţa unei ieșiri de urgenţă. În scopul evitării acestui scenariu se recomandă ca părinţii să aloce timp și energie pentru a sta de vorbă cu cel mic, pentru a-i înţelege angoasa și a-l încredinţa că este protejat și iubit, în ciuda greutăţilor din familie.

Refuzul de a vorbi despre celălalt (sau criticarea excesivă a celuilalt)

Mulţi oameni consideră că dacă nu vorbesc despre anumite probleme atunci problemele dispar de la sine. Pe același principiu merg și persoanele care, după încheierea unei relaţii, preferă să dea uitării tot ce ţine de trecut. În cazul unora dintre ei, excesul de zel merge până într-acolo încât și simpla menţionare a numelui fostului partener devine subiect tabu. Experienţa dovedește însă că această tehnică nu este doar ineficientă, ci și suficient de periculoasă încât să-i afecteze pe cei care au nevoie de ambele figuri parentale, pe copiii transformaţi adesea în victime colaterale ale orgoliilor părinţilor lor.

Refuzul de a vorbi despre fostul soţ/fosta soţie sau, dimpotrivă, invocarea în sens negativ a persoanei sale, prin critici excesive aduse la adresa comportamentului și intenţiilor avute, este o alegere neinspirată ce trădează mai degrabă slăbiciune decât interes pentru bunăstarea copilului.

Dincolo de situaţiile extreme (de abuz, neglijenţă, rele tratamente, exploatare sau violenţă), în care detașarea copilului de amintirea părintelui răufăcător reprezintă un pas firesc de parcurs în procesul de vindecare, compromiterea imaginii mamei sau tatălui de către celălalt părinte nu are un temei real în ecuaţia menţinerii unei copilării fericite. Indiferent de greșelile comise în viaţa de cuplu, părinţii nu au dreptul să influenţeze opinia copilului folosindu-și relaţia de putere pentru denigrarea părţii adverse.

„Capacitatea de absorbţie a părerilor extrem de negative expuse de părintele cu care locuiește (de obicei) face ca cel mic să și le însușească, ulterior considerând că sunt păreri proprii”, punctează Pagina de Psihologie.

Refuzul de a-și recunoaște greșelile proprii

În opoziţie cu critica excesivă a celuilalt se află nerecunoașterea greșelilor proprii. Unii părinţi simt nevoia să se îndreptăţească pe sine, temându-se că o expunere flagrantă a greșelilor îi va coborî de pe piedestalul autorităţii parentale, care le certifică statutul de mame și taţi ideali, sau îi va indica drept principali vinovaţi ai represaliilor.

În cazul unui divorţ, miza nu constă în identificarea ţapului ispășitor, iar ascunderea gunoiului sub preș sau plasarea lui în curtea celuilalt nu rezolvă dilemele copiilor, dornici să aibă o relaţie satisfăcătoare cu ambii părinţi. Pentru a-și forma o imagine corectă asupra realităţii este bine ca celor mici să li se explice, conform gradului lor de discernământ, natura situaţiei, dar și faptul că responsabilitatea (nu vina) aparţine ambelor părţi.

Recunoscându-și imperfecţiunile (fără a aluneca pe panta unei autocritici severe), părinţii nu demontează un mit, ci doar îi apropie pe cei mici de o evaluare justă a lucrurilor; îi învaţă importanţa adevărului, lecţia asumării greșelilor și planul îndreptării lor.

După cum menţionează și psihologul Ionuţ Ghiugan, copilul are nevoie de adevăr pentru a putea depăși pierderea familiei. Chiar și la vârste mici, copiii observă situaţia tensionată din interiorul familiei și înteleg ceea ce se întâmplă între părinţi. Ascunderea realităţii creează furie și confuzie în mintea copilului și nu-l ajuă să se adapteze la noul context al separării dintre părinţi.

Copiii și divorţul. Dificultatea acceptării noii situaţii

Pe lângă abilitatea părinţilor de a pune în prim-plan nevoile celor mici, Kathleen O’Connell Corcoran identifică alţi doi factori ce influenţează acomodarea copiilor și adolescenţilor cu ideea divorţului:

  1. calitatea relaţiei avute cu fiecare dintre părinţi înainte de separare;
  2. intensitatea și durata conflictului parental.

Potrivit expertei în mediere familială, în funcţie de categoria de vârstă în care se încadrează copiii, cei trei factori determină fie adaptarea la schimbările nedorite din mediul familial, fie dificultatea acceptării noii situaţii, influenţând totodată și intensitatea reacţiilor experimentate de ei: stare de negare, teamă de abandon, căutarea răspunsurilor, furie și ostilitate, depresie, lipsa maturizării sau maturizarea precoce, dorinţa împăcării, autoblamarea, formarea alianţelor.

Toate aceste reacţii au la bază o stare acută de stres, ce se manifestă distinct prin:

între 0 și 3 ani: ritm scăzut de formare a deprinderilor, tulburări de somn, crize de plâns, refuzul de a se dezlipi de părinte;

– între 3 și 5 ani: adoptarea unor comportamente regresive (suptul degetului mare), treziri repetate în timpul nopţii, teama abandonului din partea ambilor părinţi, iritabilitate crescută, crize de furie;

– între 5 și 8 ani: tristeţe accentuată, teama de respingere, anxietate, plâns frecvent, idealizarea împăcării, impulsuri necontrolate;

– între 6 și 12 ani: teama de singurătate, învinovăţirea unuia dintre părinţi, probleme de ordin fizic (migrene și afecţiuni ale stomacului), hiperactivitate ca metodă de distragere a atenţiei, instalarea sentimentului de rușine din cauza statutului de „copii ai divorţului”;

– peste 12 ani: teama de a nu fi izolaţi de ceilalţi membri ai familiei, sentimentul că părinţii nu sunt disponibili pentru ei, nerăbdare în obţinerea independenţei, preocupare faţă de propriul viitor sentimental, disconfort resimţit la tentativele părinţilor de a-și găsi noi parteneri romantici, oboseală cronică, dificultăţi de concentrare, deplângerea copilăriei pierdute.

Copiii și divorţul. Recomandări

Deși diferite ca durată, intensitate și impact, efectele întreruperii parcursului familial comun se înscriu în aceeași zonă a temerilor și a nesiguranţei.

Mona Ciurezu, educator parental și primul specialist român în somnul copiilor, detaliază, pentru Pagina de Psihologie, ce pot face părinţii pentru a îmbunătăţi situaţia familială, formulând următoarele recomandări. Așadar, părinţii trebuie:

  1. Să se asigure că cel mic se simte în continuare iubit.
  2. Să realizeze că, deşi nu mai sunt soţ şi soţie, vor fi întotdeauna mamă şi tată. Să-şi păstreze relaţia de părinţi, în interesul copiilor, chiar dacă ei acum nu mai sunt un cuplu.
  3. Să-i vorbească copilului împreună despre decizia luată şi despre nevoile fiecăruia.
  4. Să reasigure copilul că nu există un vinovat şi mai ales că el, copilul, nu are nicio vină în acest divorţ.
  5. Să discute laolaltă despre importanţa nevoilor fiecărui membru al familiei şi să îi spună copilului cum se vor schimba lucrurile pentru el.
  6. Să accepte emoţiile copilului şi să îi ofere timp pentru a și le integra.
  7. Să existe timp petrecut în comun – copii şi părinţii împreună.

„Indiferent de nivelul de normalitate al divorţului în societatea zilelor noastre, decizia părinţilor pentru separare și divorţ plasează copilul și familia la risc pentru suferinţă, atât pe termen scurt cât și pe termen îndelungat”, avertizează psihologul clinician Gáspár György.

Fie că au copii mici, cărora trebuie să le întărească sentimentul ordinii în familie și al predictibilităţii, fie că au adolescenţi, care trebuie însoţiţi pe drumul formării identităţii personale, părinţilor le revine responsabilitatea de a-și salva familia de consecinţele devastatoare ale divorţului.

Un scenariu ideal ar presupune rezolvarea conflictelor și menţinerea „până la adânci bătrâneţi” a căsniciei, dar realitatea demonstrează că relaţiile sunt efemere sau, în cel mai bun caz, supuse unor transformări de formă și conţinut care, doar nelăsate la voia întâmplării, pot repune viaţa pe un făgaș apropiat de acela dorit.

Rănile divorţului sunt însă dureroase și adânci, astfel că părinţii se pot simţi copleșiţi de greutatea poverii purtate, caz în care trebuie să-și recunoască onest limitele și să strige după ajutor. Ajutându-se pe ei înșiși pot ajuta și cele mai vulnerabile personaje din poveștile lor: copiii.

Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.