Un copil care cade pradă bullyingului nu se poate salva singur, după cum nici copilul care s-a obișnuit să îi hărţuiască pe alţii nu va renunţa la acest comportament fără o intervenţie din exterior. Pe măsură ce fenomenul bullyingului ia amploare, cu consecinţe dintre cele mai nocive asupra dezvoltării copiilor, nevoia cunoașterii și aplicării strategiilor de combatere a hărţuirii devine tot mai pregnantă.
Luând în considerare răspândirea, precum și efectele nocive ale hărţuirii, Asociaţia Medicală Americană consideră că bullyingul a devenit o problemă de sănătate publică. Peste 20% dintre elevii americani spun că au fost victime ale bullyingului la școală, hărţuirea atingând cotele cele mai înalte la gimnaziu, în special la elevii din clasa a VI-a. De asemenea, 59% dintre adolescenţi se plâng că au fost hărţuiţi online, iar 60% dintre victimele cyberbullyingului se plâng că le-a fost afectată capacitatea de învăţare.
În 2018, Rusia avea cea mai mare pondere de elevi care au suferit din cauza bullyingului din Europa: 37% dintre copiii de 15 ani au raportat că sunt hărţuiţi de cel puţin câteva ori pe lună.
Procentul copiilor care au fost ţinta bullyingului în mod frecvent era de asemenea ridicat în Letonia (35%), România și Bulgaria (ambele cu 34%) și mai scăzut în ţări precum Croaţia (18%), Islanda (17%), Spania (17%), Portugalia (14%) și Olanda (12%).
În România, aproape că nu există școală sau clasă în care să nu existe măcar un caz de bullying, spune psihologul Flori-Ana Buzilă. O situaţie îngrijorătoare, dar cu explicaţii la vedere: 87% dintre elevii români sunt umiliţi chiar de cadrele didactice, iar societatea românească este, în întregul ei, destul de tolerantă cu violenţa, după cum explică psihologul Diana Stănculeanu. De unde se naște și pericolul de a bagateliza agresiunea, tratând-o ca pe o modalitate de adaptare la viaţa de adult.
Nu orice conflict este bullying
Împrumutat din limba engleză, bullying este un termen-umbrelă pentru o paletă largă de comportamente agresive pe care o persoană (în acest caz, un copil) le folosește pentru a intimida, controla și produce suferinţă unei alte persoane – agresiune verbală (batjocură, insultă, ameninţare, comentarii cu tentă sexuală), fizică (lovire, tras de păr, scuipare, pusul piedicii, distrugerea sau însușirea bunurilor unui alt copil), relaţională (presupune folosirea relaţiei de prietenie sau ameninţarea de a încheia relaţia pentru a-l răni pe celălalt) și agresiune cibernetică (folosirea dispozitivelor electronice pentru a prejudicia și a expune în mod repetat o persoană).
Deși agresiunea poate apărea oriunde, statisticile arată că ea înflorește în mediul școlar. Este adevărat că toţi copiii se comportă uneori nepoliticos, răutăcios chiar, dar bullyingul este mai mult decât un comportament răutăcios, un conflict sau o simplă încăierare.
Bullyingul este mai mult decât un comportament răutăcios, un conflict sau o simplă încăierare.
Conflictele apar întâmplător, nu sunt grave, presupun existenţa unui relativ echilibru de putere și nu afectează emoţional părţile. În general, copiii implicaţi într-un conflict sunt doritori să-l rezolve, pentru a se putea juca și petrece timp din nou împreună. În cazul bullyingului, comportamentul ostil este intenţionat, repetat în timp și presupune un dezechilibru evident de putere. În timp ce copiii pot fi lăsaţi să își rezolve singuri neînţelegerile, dobândind astfel abilităţi de rezolvare a lor, în episoadele de bullying adultul trebuie să intervină prompt, pentru a stopa abuzul și a proteja victima.
Hărţuirea își lasă amprenta asupra dezvoltării copilului și asupra sănătăţii sale fizice și emoţionale. Elevii care se confruntă cu bullyingul sunt expuși unui risc crescut de depresie, anxietate, dificultăţi de somn, au rezultate școlare mai slabe și o rată de abandon școlar mai ridicată. În cadrul unui studiu din 2017, elevii au raportat că modul în care au fost trataţi a interferat cu imaginea lor de sine (27%), cu relaţiile cu prietenii și familia (19%), cu rezultatele școlare (19%) și cu sănătatea fizică (14%). Bullyingul cibernetic are daune chiar mai mari, potrivit unui studiu efectuat în 2020: aproape 70% dintre adolescenţii chestionaţi au afirmat că cyberbullyingul le-a diminuat stima de sine, în timp ce peste 30% au raportat că acest gen de hărţuire le-a afectat prieteniile. Adolescenţii care agresează pe alţii și sunt, de asemenea, angajaţi în hărţuirea altora au un risc mai mare de deteriorare a sănătăţii mintale și de a dezvolta probleme de comportament, comparativ cu cei care sunt numai victime sau numai agresori, potrivit datelor publicate în 2019 de către Centrul pentru Controlul Bolilor.
Fenomenul bullyingului (și în special forma cibernetică de agresiune) se asociază cu gânduri suicidare, dar și cu tentative de sinucidere, a concluzionat un studiu din 2014.
Distincţia dintre bullying și conflicte obișnuite sau răutăţi ocazionale, neplanificate, este salutară, pentru că ne ajută să evităm desensibilizarea faţă de acest fenomen. Supradiagnosticarea bullyingului nu face decât să îi priveze de resurse umane și financiare pe copiii care au nevoia cea mai mare de ele.
De ce devin copiii agresori?
Pentru o perioadă lungă, cercetătorii au crezut că există un singur profil de agresor: copilul violent, cu stimă de sine diminuată, care provine dintr-un mediu în care a fost abuzat sau neglijat, spune Dorothy Espelage, profesor de educaţie la Universitatea din Carolina de Nord.
Între timp, imaginea agresorului a devenit mult mai nuanţată, experţii susţinând importanţa concentrării asupra motivaţiei unui comportament violent, decât pe o tipologie a copilului agresor.
Realitatea este că orice copil îi poate agresa pe ceilalţi la un moment dat, scrie Signe Whitson, asistent social și consilier școlar, sugerând că trecerea de la întrebarea legată de identitatea agresorului la cea despre motivele comportamentului violent facilitează axarea pe soluţiile problemei.
Dorinţa de a câștiga statut social reprezintă unul dintre motivele pentru care copiii și adolescenţii își hărţuiesc colegii și prietenii, spune Whitson. Ideea că agresorii au întotdeauna o stimă de sine scăzută este un mit care a fost demontat în ultimii ani, afirmă consilierul școlar, amintind studii și experţi care au constatat că mulţi dintre copiii care își intimidează colegii, departe de a fi nesiguri pe ei, sunt drăguţi, încrezători în ei înșiși și destul de populari în cercurile lor.
Agresiunea este încurajată nu doar de absenţa, ci mai ales de indiferenţa adulţilor.
Dorinţa de a-și menţine puterea și controlul reprezintă un alt motiv pentru care copiii recurg la acţiuni de tip bullying. Atenţia primită din partea anturajului în ocaziile în care îi umilesc pe alţii reprezintă un alt motiv de implicare în comportamente de bullying, motiv pentru care martorii care râd, încurajează sau nu au nicio reacţie la agresiune sporesc șansele repetării actului violent.
Cele mai multe acte de agresiune se petrec departe de ochii adulţilor – în vestiare, la toaletă, în curtea școlii, în autobuzul școlar. Agresiunea este încurajată nu doar de absenţa, ci mai ales de indiferenţa adulţilor. Mesajul transmis de adulţi prin cuvinte, acţiuni sau lipsa implicării modelează percepţia tinerilor despre gravitatea hărţuirii, spun specialiștii de la Center for Safe School.
Citește și: Ce fel de copii modelăm din cuvintele noastre
Deși orice copil poate fi agresat, unele categorii sunt mai vulnerabile la stigmatizare și violenţă. Întrucât bullyingul implică un dezechilibru de putere, copiii cu dizabilităţi (fizice, de dezvoltare, intelectuale, emoţionale) sunt o ţintă predilectă a agresorilor. Potrivit studiilor, copiii cu dizabilităţi sunt de două până la de trei ori mai susceptibili să devină victime ale agresiunii, comparativ cu colegii lor fără dizabilităţi.
Greutatea în exces reprezintă un alt predictor al stigmatizării, în ciuda creșterii prevalenţei obezităţii la copii. Copiii obezi de 8-10 ani sunt mai predispuși la a fi agresaţi de către colegii lor, indiferent de sex, rasă, statut socioeconomic, abilităţi sociale sau rezultate școlare, potrivit unui studiu efectuat de cercetătorii Universităţii din Michigan. Copiii izolaţi social, care nu au reușit să își facă o reţea de prieteni, și cei instabili emoţional reprezintă alte potenţiale victime ale jocului agresiunii sociale.
Strategii de combatere a bullyingului
Cel mai bun mod de a contracara hărţuirea este acela de a ajuta copiii să se adapteze cu faptul că există diferenţe între ei, susţine Denis Sukhodolsky, expert în agresiune și profesor la Yale Child Study Center. „Nu poţi înlocui agresiunea cu izolarea. Trebuie să o înlocuim cu prietenia”, spune Sukhodolsky.
Un obiectiv cât se poate de ambiţios, pentru că nu există soluţii simple la problema bullyingului. De fapt, educatorii au la îndemână prea puţine fonduri și prea puţin timp pentru a se instrui în legătură cu această problemă și pentru confruntările cu hărţuitorii, victimele și părinţii acestora; părinţii se simt slab calificaţi pentru a trata această problemă, așa că tratarea bullyingului este, cu adevărat, o problemă copleșitoare, explică Signie Whitson. Vestea bună însă, punctează consilierul școlar, este că se pot face zilnic pași mici pentru clădirea unor relaţii pozitive între adulţi și copii, dar și pentru cultivarea schimbărilor care să facă mediul mai puţin permeabil la agresiune.
„Nu poţi înlocui agresiunea cu izolarea. Trebuie să o înlocuim cu prietenia.”
Construirea unor relaţii pozitive, de încredere, între părinte și copil, pe de o parte, și copil și educator, pe de alta, reprezintă una dintre cheile succesului combaterii agresiunii.
Din diferite motive, de la teama de a nu înrăutăţi situaţia la rușine și dorinţa de a fi un copil normal cel puţin acasă, unii copii suferă în tăcere, fără a împărtăși adulţilor informaţii despre tratamentul umilitor la care sunt supuși. În absenţa relaţiilor profunde între copii și adulţi, agresorii vor continua să-și umilească victimele fără să se teamă de dezaprobarea adulţilor, victimele se vor simţi izolate și neajutorate, iar martorii nu vor avea cui să relateze incidentele violente văzute. În timp ce 49% dintre copii au semnalat că au fost supuși bullyingului în timpul anului școlar, doar 32% au fost crezuţi de părinţi, scrie expertul în prevenţia bullyingului Michele Borba.
Adulţii trebuie să înveţe să asculte cu atenţie, să-și exprime compasiunea, să mulţumească pentru curajul copilului de a-și împărtăși experienţa, să ajute copilul să își redobândească sentimentele de putere și control. De asemenea, în colaborare cu educatorii, trebuie să creeze metode multiple și confidenţiale de semnalare a comportamentelor de bullying.
Uneori, mediul familial îi poate expune pe copii la agresivitate în modalităţi de care părinţii abia dacă sunt conștienţi. Părinţii ar trebui să analizeze comportamentul fraţilor mai mari, felul în care ei înșiși vorbesc cu partenerii și copiii lor, maniera în care își gestionează furia, pentru a descoperi dacă mediul familial intervine în modelarea unor comportamente de victimă sau de agresor, spune psihologul Kristin Carothers.
Construirea unui mediu familial protector, în care fiecare este tratat cu bunătate și respect, reprezintă o strategie bună de prevenire a bullyingului în mediul școlar.
Părintele trebuie să cunoască indiciile că odrasla sa ar putea fi victima unei agresiuni sau ar putea juca rolul agresorului. De asemenea, ei au nevoie să acceseze resursele disponibile pentru a învăţa cum să-i echipeze pe copii cu abilităţile de care au nevoie pentru a relaţiona corect.
Un studiu care a analizat 12.000 de elevi americani a descoperit că sfaturile oferite frecvent copiilor hărţuiţi („îndepărtează-te de agresor”, „spune-i celuilalt cum te simţi”, „spune-i hărţuitorului să se oprească”, „prefă-te că nu te deranjează”) nu au făcut decât să înrăutăţească situaţia. În topul sfaturilor și atitudinilor utile s-au regăsit dispoziţia adulţilor de a asculta victima, oferirea de strategii pentru gestionarea situaţiilor de criză și consecvenţa adulţilor în a verifica dacă hărţuirea s-a încheiat într-adevăr.
Dezvoltarea de competenţe sociale și emoţionale reprezintă un factor-cheie al programelor eficiente de prevenire a bullyingului. De fapt, programele bazate pe construirea abilităţilor social-emoţionale de bază (empatia, gestionarea emoţiilor, rezolvarea conflictelor, abilităţi de relaţionare) sunt folosite în aproximativ 40% dintre școlile din SUA și s-au dovedit mai eficiente în prevenirea agresiunii decât alte programe.
Studiile care analizează comportamentul martorilor în faţa agresiunii arată că nu modalitatea intervenţiei, ci implicarea în sine descurajează bullyingul
Sensibilizarea martorilor și transformarea lor în aliaţi constituie un element major de combatere a comportamentelor de tip bullying. În 9 din 10 incidente de bullying școlar sunt prezenţi și martori, dar aceștia iau atitudine în favoarea victimei în mai puţin de 20% din cazuri, potrivit unui studiu din 2001. Totuși, atunci când martorii aleg să se implice, în peste jumătate dintre situaţii, incidentul se încheie în cel mult 10 secunde. Intervenţiile împotriva bullyingului nu trebuie să fie complexe, scrie Signe Whitson în cartea Friendship and Other Weapons, prezentând câteva replici scurte care pot fi folosite de copiii care asistă la un act de agresiune: „Nu spune asta! E răutăcios!”, „Nu e frumos ce faci!”, „Oprește-te! Mergi prea departe!”. De fapt, studiile arată că nu modalitatea intervenţiei, ci implicarea în sine descurajează bullyingul, așa că Whitson crede că este esenţial să ne pregătim copiii pentru a interveni în timpul incidentului, dar și după încheierea lui, pentru a susţine victima.
Intervenţia profesorului în stoparea bullyingului și crearea unui mediu sigur în sala de clasă reprezintă un instrument puternic de contracarare a hărţuirii, potrivit specialiștilor. Profesorii joacă un rol-cheie în gestionarea incidentelor de agresivitate, precum și în întărirea încrederii elevilor că mediul școlar este unul sigur, în care sunt protejaţi. Printre reacţiile profesorilor la agresiune se regăsesc cel mai frecvent strategiile punitive (cele mai utilizate, dar cu efecte minime), asistenţa individuală acordată victimelor și agresorilor și strategia de susţinere-cooperare, care implică întregul colectiv de elevi și presupune acţiuni la nivel de clasă sau școală, cu sprijinul părinţilor și profesioniștilor.
Cum pot fi ajutaţi copiii care agresează?
Copiii care hărţuiesc nu o fac pur și simplu pentru că sunt „copii răi”. De fapt, copiii se angajează uneori în comportamente care nu-i caracterizează, care nu reflectă ceea ce sunt ei ca persoane, spune dr. Jamie Howard, directorul Programului de stres și rezilienţă de la Child Mind Institute.
Prin urmare, părintele trebuie să identifice motivele care stau la baza acţiunii copilului său: Este agresiv pentru că a fost agresat la rândul său? Se alătură altor agresori de teama de a nu deveni victimă? Este expus frecvent la scene de violenţă în relaţiile cu familia sau în programele pe care le urmăreșt?
Printre motivele pentru care un copil poate recurge la bullying se numără deficienţa în gestionarea emoţiilor (care ar putea proveni, la rândul ei, dintr-un mediu familial în care furia și frustrarea se manifestă în modalităţi inacceptabile), deficienţele în stăpânirea impulsurilor, precum și deficienţele de atașament.
În corectarea comportamentului agresiv, intervenţiile pozitive s-au dovedit mult mai eficiente decât cele punitive.
După explorarea motivelor pentru care copilul se manifestă agresiv, părintele poate elabora un plan de acţiune, prezentându-i copilului și consecinţele care vor fi suportate în cazul în care recidivează. Specialiștii spun că intervenţiile pozitive s-au dovedit mult mai eficiente decât cele punitive, așa încât părintele ar trebui să se concentreze pe modelarea comportamentelor sociale pozitive și pe formarea abilităţilor de cooperare și de rezolvare a conflictelor. Feedbackul pozitiv este foarte important, pentru că ajută la consolidarea comportamentului dezirabil.
Întregul concept al agresiunii ar trebui nuanţat atunci când vorbim de copii, punctează psihologul Robyn Koslowitz. În loc să ne raportăm la agresiune ca la o infracţiune care trebuie pedepsită, este preferabil să o tratăm ca pe un comportament care trebuie corectat.
Citește și: Mic ghid de socializare a copilului
Cu greu se poate găsi un părinte într-o ipostază mai neplăcută decât cea de părinte a unui copil care îi hărţuiește pe alţii. De fapt, este nevoie de curaj pentru a recunoaște comportamentul crud al propriului copil, în loc de a căuta scuze și vinovaţi, dar și pentru a-l însoţi și ghida prin procesul schimbării. Vestea bună este că orice comportament învăţat poate fi dezvăţat, oricât de anevoios ar putea fi acest proces. Un motiv în plus să folosim mai degrabă verbul pentru a descrie un comportament disfuncţional decât substantivul care etichetează, spune cercetătoarea Allison Wedell Schumacher. Eticheta sugerează încremenirea într-un rol greșit, pe când verbul exprimă speranţa în schimbare. Iar schimbarea rodește cel mai bine în mijlocul afecţiunii (fie ea și abrazivă, atunci când circumstanţele o cer), pentru că avem cea mai mare nevoie de iubire atunci când știm că o merităm cel mai puţin.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
