Motto: „Tot capul este bolnav și toată inima suferă de moarte! Ţara vă este pustiită, cetăţile vă sunt arse de foc, străinii vă mănâncă ogoarele sub ochii voștri, pustiesc și nimicesc, ca niște sălbatici. Mai-marii tăi sunt răzvrătiţi și părtași cu hoţii, toţi iubesc mita și aleargă după plată; orfanului nu-i fac dreptate și pricina văduvei n-ajunge până la ei” (Isaia 1:5,7,23).

Cât timp vi s-a întâmplat să rezistaţi cel mai mult fără să mâncaţi? O zi de post? Trei zile? Sau, poate, v-aţi încumetat să încercaţi postul negru de 40 de zile al Mântuitorului? Dar dacă nu aţi flămânzi prin alegere proprie, ci aţi suferi pur și simplu din lipsa hranei, credeţi că aţi vedea altfel lumea, aţi face gesturi disperate, aţi căuta ceva de mâncare, cu orice preţ?

Dintre toate evenimentele de actualitate, am ales să scriu despre o situaţie atât de dureroasă, încât am simţit că nu pot trece peste ea. Nu mă pot gândi la ceva mai semnificativ pentru stadiul de degradare al societăţii noastre, pentru gravitatea viitorului care ne pândește și care ne va veni de hac exact ca un tâlhar, dacă nu ne vom trezi să schimbăm ceva în ţara asta. M-a urmărit în perioada Paștelui, în orice ieșire la cumpărături, la vederea belșugului de pe mese, la declanșarea campaniei electorale, a noilor scandaluri cu magnaţi sau pușcăriabili nesătui, în orice întâlnire cu cerșetorii de sector, „de-ai noștri”, sau cu alţii apăruţi în plus, care te fac să te simţi depășit de situaţie, oricât ai dori să ajuţi.

Am avut și gândul că, dacă voi scrie despre întâmplarea respectivă, poate mă voi mai liniști; dar e un gând meschin, pentru că nicio alinare a conștiinţei nu e posibilă fără repararea răului. Or, în situaţia aceasta, răul s-a produs iremediabil; iar simplul fapt că știrea a fost difuzată, oricât de frugal, ne face cumva părtași la răul care persistă, se propagă, e contemporan cu noi toţi.

Nu criteriile cantitative arată neapărat proporţiile unui dezastru, nu ecourile ample în presă sunt barometrul pentru rău. E vorba de o întâmplare pornită din banalitatea și precaritatea cotidianului de provincie, o întâmplare în care și-a pierdut viaţa o singură persoană. Dar profunzimea hăului pe care l-a dezvăluit e perceptibilă oricui ar fi dispus să reflecteze la înlănţuirile cauzale ce au dus la drama din 17 februarie anul acesta. Acestea se fac vinovate de multe alte drame și disfuncţii cronice din societatea noastră și vor mai duce, în mod fatal, aproape logic, la multe alte grozăvii.

dreamstime_xl_34360869

Marian Funie avea 14 ani și foamea asta dureroasă, permanentă în viaţa lui scurtă, de copil sărac, îl mâna către școala abandonată de el, dar în care, la clasele mai mici, sora lui mergea și primea „ajutorul” de la stat al unui corn și al laptelui zilnic. Le împărţeau. Oare cât de săraci erau acești copii și părinţii lor, dacă Marian era nevoit să plece de acasă până la școală pentru asemenea masă? Ar fi făcut el asta dacă nu l-ar fi împins foamea chinuitoare și zilnică?

Ceea ce s-a întâmplat cu el în ziua de 17 februarie 2016, în curtea unei școli din Slobozia, judeţul Argeș, e apăsător, îţi dă o neputinţă și o revoltă mocnită: copiii mai mici din curtea școlii, care se bucurau (încă) de statutul privilegiat de elev, l-au tratat ca pe un intrus pe acest băiat mai amărât decât ei și l-au alungat cu pietre. Marian s-a dus acasă plângându-se părinţilor de dureri puternice de cap, în urma unei lovituri primite, iar starea i s-a înrăutăţit. A fost dus cu ambulanţa în trei spitale ineficiente, mai întâi în Mozăceni, apoi la Pitești, apoi la București, la „Bagdasar-Arseni”, unde a fost operat; dar a intrat în comă și, după mai bine de două luni, a murit.

„…Morţii nu ne lasă!”

Vă amintiţi strigătul de pe străzile Bucureștiului în urma crimelor din 1989 încă neelucidate: „Nu plecăm acasă,/ Morţii nu ne lasă!”? Erau cei care cereau dreptate, cereau ca justiţia să facă lumină; printre ei se aflau părinţi îndoliaţi, soţii, copii, prieteni ai victimelor ce ne-au adus libertatea. Spre deosebire de revoluţiile „de catifea”, a noastră a fost sângeroasă – „prima revoluţie transmisă în direct”, cum anunţau televiziunile străine ca să facă audienţă. Pentru ce au fost dispuși să moară acei eroi? Pentru libertate și un viitor mai bun în ţara asta. Dacă nu pentru ei, măcar pentru urmașii lor. O dovedește formula cu care se încurajau în protestele de stradă, sub gloanţe, chiar pentru perspectiva în care ei nu ar mai apuca eliberarea politică și socială: „Vom muri și vom fi liberi!”[1]

La 27 de ani de la acele frământări sociale, prin care am trecut animaţi de idealuri generoase, dar niciodată împlinite, moartea lui Marian e ca o rană a societăţii. Spre ea vezi convergând treptat, în timp, toate iţele degradării, ale ticăloșiei, ale nepăsării, nepriceperii sau trădării, în toate zonele vieţii comunitare și la toate palierele sociale. Ce le-am putea spune, azi, eroilor revoluţiei despre realităţile pentru care ei s-au jertfit? Ar mai fi făcut-o, oare, dacă le-ar fi putut prevedea?

Mai întâi, te gândești la dezastrul economic ce a făcut ca ţara să se umple de șomeri. Muncitorii din marile platforme industriale, masa de manevră a revoluţiei, s-au trezit, nedumeriţi, că fabrica lor devine fier vechi. Apoi, întregi sectoare de stat au colapsat sub lozinca noilor politruci care invocau statul minimal, libertatea iniţiativei private, economia de piaţă, fără ca oamenii să fie învăţaţi sau ajutaţi să înţeleagă ce este de făcut, fără reconversii profesionale și fără noi cadre economice favorabile. Școlile de meserii au dispărut, uzinele au fost ruinate prin privatizare și vânzare pe nimic, CAP-urile au fost dezmembrate, iar agricultorii – lăsaţi pradă sărăciei. Milioane de români au emigrat ori și-au părăsit familiile ca să caute de muncă în străinătate; alţii au ales un trai mizer în ţară, fără școală, fără calificare, fără oferte de muncă, fără a-și putea întreţine sănătatea. Mulţi au murit înainte de vreme. Cine să le explice că statul minimal nu crește copii și nu îi ia în calcul nici pe ei, „rataţii”? Revoluţia a început cu o acuză de genocid și a continuat cu o serie de genocide tacite, care n-au fost niciodată recunoscute și tratate ca atare.

Mai întâi, școala românească i-a abandonat pe copiii și pe tinerii de azi, iar apoi au abandonat ei, din lipsuri de toate felurile, carcasa tot mai jalnică a unui învăţământ falimentar. Alţii au ales să rămână și să promoveze prin fraudă, în tovărășie cu unii profesori care au abdicat de la menirea lor. La toate deficienţele sistemice cauzate fie de ignoranţă, fie de neimplicare, s-a adăugat boala grea a hoţiei, a corupţiei, a dezbinării și a trădării de ţară; de la retrocedări frauduloase care au scos în stradă familii și instituţii și care au depopulat sate întregi, la jaful patrimoniului naţional, al tuturor tipurilor de resurse (de la păduri la organe interne), la asasinatele unităţilor economice și sectoarelor strategice, care ţineau de siguranţa naţională. Ăsta e tabloul rușinos pe care l-am putea zugrăvi eroilor noștri, dacă ar învia.

Sistemul și oamenii

Se acceptă azi că avem un „sistem ticăloșit”; dar el nu e format din oameni? În condiţiile lui ticăloșite, cum se putea ca moralitatea să nu aibă de suferit și să nu apară cazuri precum cel al lui Marian? Mulţi părinţi sunt ei înșiși nepregătiţi, needucaţi și cresc copii needucaţi sau îi abandonează. Aceștia aleg aproape animalic, din instinct de conservare, calea infracţionalităţii și a violenţei, de vreme ce mediul școlar și apoi cel comunitar lasă atât de dorit: de la diriginţi care nu-și fac orele de dirigenţie și profesori de religie ori preoţi care sunt contramodele, la tentaţii, capcane și anturaje dubioase ce-i exploatează, îi maltratează și le oferă doar venituri și perspective ilicite; de la angajatori la negru care-și tratează angajaţii ca pe niște sclavi, la spitale care-și omoară cu zile pacienţii; de la indolenţa celor meniţi să asigure paza și protecţia sau ordinea și siguranţa publică, la răutatea unor copii care reproduc în mic (dar nu mai puţin grav) răutatea, grobianismul și „darwinismul social” de la nivelul societăţii.

dreamstime_xxl_4468494

Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, un judecător declara că, în România, o dată la trei zile un minor este omorât, 6 din 10 minori arată că sunt bătuţi acasă, o dată la trei zile un minor violează pe cineva şi la patru zile un minor omoară pe cineva. Același judecător adăuga: „Eu cred că ar trebui să fim cu toţii în alertă: ce fel de generaţie se ridică? Ce fel de oameni ne vor conduce peste 10-20 de ani? Cred că deja educaţia este una inadecvată şi trebuie schimbată din temelii paradigma acesteia: trebuie să pregătim oameni pentru viaţă, dispuşi să trăiască în societate conform regulilor ei.”

Într-adevăr, cred că din domeniul educaţiei ar trebui să se înceapă o reformă de asanare morală, de refacere a valorilor, principiilor și idealurilor unei societăţi sănătoase, mai întâi prin cultivarea noilor generaţii; este o problemă de rezolvat în generaţii la rând, de pe băncile școlii, dar cu concursul părinţilor, care ar trebui responsabilizaţi. Dificil, dar nu imposibil de realizat, dacă vor avea loc acţiuni și dezbateri la nivel naţional, pentru a se explica această cauzalitate a răului, ce se întoarce împotriva fiecăruia; dacă educaţia la toate nivelurile va fi tratată ca domeniu strategic și i se va acorda un sprijin strategic.

Strigător la Cer

Știrea despre drama din Slobozia este, cred, un test de umanitate pentru noi toţi. Ne poate arăta dacă avem simţ moral, dacă ne mai revoltă grozăviile, dacă simţim nevoia să strigăm la Cer pentru cele care ne depășesc, ne copleșesc, ne confruntă cu nimicnicia noastră și cu lipsa oricărei puteri de a îndrepta ceva de unul singur. Oamenii numesc „strigător la Cer” ceva ce nu poate fi tolerat, dar pentru care se recunoaște faptul că numai Dumnezeu poate interveni salvator. Însă ceea ce putem face noi, cât mai mulţi, este să cerem această salvare; și avem promisiuni biblice că El va interveni: „Dacă poporul meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga și va căuta Faţa Mea, și se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui ţara” (2 Cronici 7:14).

Indiciul umanităţii în om este sămânţa de dragoste dată de Creator pe care omul o îndreaptă către semeni. Dacă nu vom cultiva această sămânţă, vom deveni asemeni acelor „morţi vii” care, așa cum spune Biblia, au un nume ca și când ar trăi, dar sunt morţi.

Indiciul umanităţii în om este sămânţa de dragoste dată de Creator pe care omul o îndreaptă către semeni. Dacă nu vom cultiva această sămânţă, vom deveni asemeni acelor „morţi vii” care, așa cum spune Biblia, au un nume ca și când ar trăi, dar sunt morţi (Apocalipsa 3:1). Sămânţa divină a dragostei de semeni te face să reacţionezi cu solidaritate, să empatizezi cu aproapele tău, chiar dacă nu l-ai cunoscut, chiar dacă e departe de tine. Așa cum Dumnezeu nu evaluează după cantitate, după număr, și a fost dispus să salveze Pământul din ghearele răului pentru un singur om credincios Lui, dreptul Iov, la fel ar trebui să gândim și noi; când e vorba de semenii noștri, de vieţi și destine, să întrezărim, dincolo de cantitate sau număr, fiecare individualitate în parte. Marian a fost un copil victimă a întregii noastre societăţi și istorii recente. Viitorul lui a fost furat, secătuit, blocat. Pentru el, trebuie să strigăm la Cer. Pentru bietul Marian, cineva trebuie să plângă…

Footnotes
[1]„Vom muri și vom fi liberi, București, Meridiane, 1990.”

Note

„Vom muri și vom fi liberi, București, Meridiane, 1990.”
SURSĂ:Semnele timpului, iunie 2016, ediție tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.