Desenul animat Frumoasa și Bestia ocupă o mare parte din amintirile fericite care mi-au rămas din copilărie. Nu credeam să ajung să văd cum același film poate, în viziunea unor persoane, „glamouriza” abuzul și sindromul Stockholm.

Discuţia are loc în contextul în care zilele acestea iese pe marele ecrane adaptarea cinematică a desenului animat, tot sub direcţia Disney. Și se pare că au avut loc niște schimbări, pentru că Disney își asumă faptul că producţiile sale au capacitatea de a modela mintea copiilor, și atunci preiau acest rol educaţional. Prin urmare, cu scopul de a promova egalitatea între persoanele cu diverse înclinaţii sexuale, celebrul ajutor al lui Gaston, LeFou, va realiza că este homosexual și posibil îndrăgostit de chipeșul vânător. Iar cu scopul de a promova feminismul și a mai pompa ceva independenţă și putere în personajul feminin, se pare că Belle este și ea inventatoare, nu doar tatăl ei, Maurice. Asta ar trebui să ne ajute să înţelegem mai ușor de ce se simţea atât de străină de mediul și cultura în care trăia, nu doar fiindcă îi plăcea să citească.

Ce se poate înţelege acum

Însă parcă în această variantă este și mai mare păcatul că o fată cu geniul și independenţa lui Belle va deveni atât de ușor victimă. Doar pentru că avem happy end, asta nu înseamnă că se schimbă natura poveștii, care este una despre abuz. Degeaba a încercat actriţa care joacă rolul lui Bell, Emma Watson, să explice cum povestea nu prezintă un caz de sindrom Stockholm, când chiar intenţia abuzatorului, a Bestiei, este să provoace în fata pe care o ţine captivă un sindrom Stockholm. Toată povestea se reduce la faptul că ori Belle dezvoltă sindromul, se îndrăgostește de cel care o ţine captivă și decidă să rămână în acea situaţie din care tatăl ei și tot satul încerca să o salveze, ori Bestia rămâne pentru totdeauna blestemată. Toate personajele din poveste sunt conștiente că situaţia în care Belle ajunge și decide să rămână nu este normală sau de dorit. Până și Bestia se îndoiește că planul său, egoist și disperat, ar putea funcţiona și că Belle ar putea dezvolta sentimente romantice în direcţia sa, pentru că nu asta ar fi fost normal să se întâmple.

Emma Watson încearcă să alunge aceste acuzaţii care au început să apară împotriva filmului, enumând diverse discrepanţe pe care le-a găsit între povestea lui Belle și poveștile reale ale persoanelor care au suferit de acest sindrom. Doar că explicaţiile sale nu arată decât că nu a studiat suficient subiectul. Doar pentru că Belle are la început câteva contre cu Bestia și nu îi face pe plac nu este un indiciu al faptului că Belle își păstrează libertatea de a gândi drept pe toată durata poveștii, ci doar că așa se întâmplă de obicei în cazurile de abuz. Cei mai mulţi încearcă mai întâi să lupte și să scape. Watson mai spune apoi că Belle începe să își schimbe părerea despre Bestie doar după ce acesta ajunge să dea semne de decenţă, și că asta arată încă o dată că ea este conștientă de propriile alegeri și că alegerile ei au o motivaţie bună. Un asemenea argument nu semnalează decât că Watson nu s-a interesat prea mult despre cum se instalează acest sindrom.

În primul caz înregistrat în literatura de specialitate, cel care i-a dat și numele, patru ostatici au început să dezvolte o legătură ciudată de prietenie cu cei care îi ţineau captivi în bancă, exact după ce aceștia au început să își arate decenţa prin tot felul de gesturi benevole care să le asigure confortul prizonierilor, printre care și oferirea unei oarecare libertăţi de mișcare la care ostaticii nu putea decât să viseze (la fel ca în cazul lui Belle, de altfel). „Îmi aduc aminte că mă gândeam ce bun e să mă lase să părăsesc seiful”, avea să declare unul dintre ostatici. „Când ne trata bine, ne puteam gândi la el ca la un Dumnezeu de urgenţă”, spunea altul despre unul dintre jefuitori. Situaţia a denaturat până acolo că și atunci când jefuitorii îi ameninţau că îi împușcă în picior pentru a speria poliţia să stea departe, ostaticii încercau să se convingă unul pe altul care să fie voluntar pentru că ajunseseră să le fie mai degrabă frică de poliţie, că va intra în bancă și îi va omorî pe noii lor prieteni (cum de altfel, și lui Belle îi era frică de sătenii care voiau să alunge Bestia de pe mealugurile lor). „Mă gândeam cât de bun este să spună că m-ar împușca doar în picior… e doar un picior”, se gândea un ostatic.

După șase zile, când s-a teminat totul, ostaticii au refuzat să iasă primii din bancă, așa cum ceruse poliţia, de frică că, după ce vor ieși, poliţia îi va împușca pe jefuitori. În ușa băncii, ostaticii și jefuitorii s-au pupat și s-au îmbrăţișat. Toată lumea a rămas cu gura căscată. Totul durase doar șase zile. La numai o zi distanţă, unul dintre ostatici era deja la psihiatru întrebându-se ce e în neregulă cu el și de ce nu îi urăște pe cei doi. Ieșit din acea situaţie, parcă i se luase o pânză de pe ochi și, cu toate acestea, ostaticii tot au făcut vizite la închisoare, să își vadă vechii „prieteni”. După câteva luni, psihiatrii au dat un nume fenomenului – „sindromul Stockholm” – după localitatea unde avusese loc întâmplarea, explicând că ostaticii au devenit datori emoţional faţă de abuzatorii lor, și nu faţă de poliţia care încerca să îi salveze, pentru că abuzatorii i-au cruţat și nu i-au omorât când ar fi putut să o facă, demonstrându-și astfel latura umană.

Sunt atât de multe paralelisme cu povestea dintre Belle și Bestie, încât nu are sens să mai lungesc demonstraţia. Povestea este una cu și despre abuz și sindrom Stockholm, dar, mare atenţie, aceasta este povestea astăzi, când avem acces la informaţii, știm lucrurile pe care le știm și putem trage aceste concluzii.

Mesajul original

Povestea originală nu este deloc despre abuz, ci despre căsătorie și norme sociale. Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve a publicat basmul La Belle et la Bête în 1740, dar acesta a devenit popular într-o versiune mult scurtată și pe alocuri rescrisă de altă autoare, Jeanne-Marie Leprince de Beaumont, în 1756. Desenul Disney respectă basmul poate chiar mai puţin decât Mica Sirenă respectul basmul omonim scris de Andersen. În basm, Belle este unul din cei 12 copii care trăiesc cu tatăl lor și care sunt foarte bogaţi. După o serie de tragedii, familia ajunge la sapă de lemn și trăiește într-o cocioabă, în pădure. Într-o zi, tatăl familiei dă peste un castel magic de unde rupe un trandafir pe care vrea să i-l aducă lui Belle, cea mai cuminte, nobilă, umilă și frumoasă dintre fiicele sale. În acel moment apare Bestia, care vrea să îl omoare pentru fapta sa. Însă se îndură de el și îi spune că poate să plece dacă reușește ca într-o lună de zile să o convingă pe una din fiicele sale să vină de bună voie să trăiască cu el la castel. Belle, simţindu-se vinovată pentru toată povestea cu trandafirul, merge la castel, de unde nu mai are voie să plece. Bestia se asigură că în schimb familia ei va fi mai bogată decât fusese vreodată, iar castelul magic o ţine pe Belle ocupată cu toate luxurile și magiile posibile și imposibile. Dacă la început Belle credea că Bestia vrea să o mănânce, curând începe să fie recunoscătoare pentru noua sa viaţă. Raporturile cu Bestia sunt minime. În fiecare seară, acesta apare să o întrebe dacă vrea să se căsătorească cu el, dar neapărat să îi răspundă sincer. De fiecare dată când refuză, Belle are un vis cu un prinţ mai frumos ca nimeni altul care se plânge că Belle se lasă amăgită de aparenţe și că îl rănește cu refuzurile sale. În vis, prinţul îi spune pe șleau că treaba ei e să îl facă pe el fericit, și așa își va găsi și ea fericirea. Iar când Belle îl întreabă cum anume să îl facă fericit, el îi spune că trebuie să fie mulţumită cu noua sa situaţie. La un moment dat și Bestia o întreabă dacă crede că ar putea fi fericită acolo, iar ea îi răspunde că ar trebui să fie o persoană extrem de dificilă dacă nu ar putea fi fericită cu toate lucrurile pe care i le oferă. În final, după destule cadouri și întrebări, Belle acceptă sincer să se căsătorească cu Bestia, care se transformă în prinţul din vis.

Iţele poveștii sunt mai complicate decât atât, dar intenţia autoarei este destul de clară. Basmul a fost scris într-o perioadă în care literatura abia cocheta cu ideea relaţiilor romantice. Raportul dintre bărbat și femeie, consfinţit prin căsătorie, era un aranjament financiar în care bărbatul susţinea femeia și familia. Deci cererea Bestiei, în schimbul tuturor lucrurilor pe care le oferea, era și de așteptat și era și o propunere mai mult decât de bun-simţ, în ciuda felului în care arăta și a faptului că practic cei doi nu se cunoșteau deloc. Iar faptul că se îngrijise deja de familiei ei, fiind generos peste măsură, astfel încât Belle să se simtă eliberată de îndatoririle familiale, avea corespondent evident în viaţa reală a oamenilor din vremea respectivă. De fapt, toată povestea corespunde cu întâmplările din viaţa autoarei. Aceasta s-a născut într-o familie puternică și bogată din Franţa. S-a măritat cu un bărbat care a cheltuit o mare parte din zestre, după care a murit, lăsând-o văduvă la 26 de ani. Progresiv, a pierdut restul averii și a fost obligată să își caute de lucru pentru a se întreţine, un lucru înjositor în acea perioadă, mai ales pentru cineva cu statutul ei. Într-un final, a ajuns la Paris, unde l-a cunoscut pe Prosper Jolyot de Crébillon, unul dintre cei mai faimoși dramaturg ai perioadei. Se pare că ar fi început o relaţie de coabitare cu acesta, care din păcate nu s-a transformat în altceva până la moartea ei, în 1755. O iubire imposibilă cu cel pe care probabil îl vedea ca pe un prinţ și care avea grijă de ea.

În loc de happy end

Povestea scrisă în 1740 nu mai are relevanţă pentru noi, astăzi. Problema este că povestea așa cum sună ea azi are relevanţă, dar nu în sens pozitiv. Este greu într-o lume atât de expusă abuzului sub toate formele să te faci că nu vezi abuzul din poveste, care poate fi minimizat doar prin faptul că Bestia trece printr-o reformă completă și devine un om în dreptul căruia putem conchide că un sacrificiu precum cel făcut de Belle chiar merita făcut. Mesajul pe care desenul și filmul vor să îl transmită este că orice fiinţă are ceva bun, care merită descoperit, chiar și cu sacrificiul personal. Asta e clar. Însă povestea nu prea mai are sens în acest caz pentru că această gândire elimină caracterul personajului cu adevărat negativ. Bestia și Gaston sunt două personaje ușor inteschimbabile în desen. Ambii pornesc aroganţi și egoiști, sunt cruzi faţă de cei pe care îi percep ca inferiori și sunt violenţi. Mai departe, ambii vor să o forţeze pe Belle să intre într-o relaţie cu ei în mod abuziv. Însă cine poate spune, conform mesajului desenului, că, dacă Belle s-ar fi căsătorit cu Gaston la începutul filmului, într-un final nu ar fi văzut și în el măcar o urmă de decenţă cum a văzut la Bestie. Singura diferenţă între ei este că planul lui Gaston cu căsătoria a eșuat, în timp ce Bestia a reușit să o captureze pe Belle, după care a cucerit-o cu o grămadă de lucuri la care Gaston oricum nu ar fi avut acces. Să ne aducem aminte că amândoi erau niște inculţi analfabeţi, doar că unul avea acces la resursele pe care Belle și le dorea. Mi-e greu însă să mai cred că Gaston era răul întruchipat, așa cum în mod superficial susţine povestea, în timp ce vrea să transmită că de fapt cu toţii suntem buni.

Cred că dacă cineva ar fi venit acum cu scenariul după care s-a făcut desenul din 1991, acesta nu ar mai fi fost făcut, pentru că laitmotivul abuzului este evident și nu este cel mai potrivit pentru audienţa Disney. Niciun mesaj pozitiv din acest film nu este atât de particular încât să nu poată fi exprimat altfel. Dar trebuie să ţinem cont și de faptul că aceasta este cheia noastră de interpretare astăzi, care nu coincide cu mesajul basmului original și care poate peste câteva zeci de ani se va schimba. De aceea, nu pot să afirm că intenţia filmului este să normalizeze sau să facă ceva glamour din abuz, dar o poate face neintenţionat în ochii celor care vor vedea povestea pentru prima dată.M-a luat prin surprindere să constat că tocmai desenul meu preferat este printre acele producţii care nu pot rămâne blocate în timp, ci își schimbă involuntar înţelesul, câteodată spre bine și altădată spre rău. Îmi pare rău să admit că acum, ajunsă la o anumită vârstă, povestea s-a denaturat întrucâtva pentru mine, dar asta nu o să mă împiedice ca atunci când revăd desenul original să nu îmi aduc aminte cu drag de toate elementele din copilărie legate de el, pe care le îndrăgesc și le preţuiesc.