Nu voi putea separa niciodată gustul copilăriei de cel al cărţilor. S-au amestecat așa cum o fac culorile din ţesături, într-o devălmășie de real și himeric, de dulce și amar, de bucurie și vinovăţie.
Cu ani în urmă, făcând slalom printre postările unui blog despre cărţi, ochii mi s-au oprit asupra unui titlu: Talismanul de safir. Și m-am blocat acolo, fără să-mi pot aminti măcar o frântură din conţinutul unei cărţi care mă purtase, în copilărie, într-o fabuloasă călătorie în timp, printre personaje istorice și ere demult apuse.
Minute întregi de travaliu n-au desfrunzit vreo amintire, și atunci, de unde ţâșnea tot valul acela de emoţii copleșitoare, în care se amestecau imagini și senzaţii diferite – liniștea unei plaje pustii, sărutate de soare, cuminţenia gutuilor așezate pe rafturile din cămară, prima bătaie de inimă îndrăgostită, somnul alb din casa bunicilor, unde mirosea a unt reavăn, a povești pietruite și a teatru radiofonic?
Talismanul de safir. Sau, mai degrabă, talismanul de cerneală, schiţând o panoramă atât de dragă: un copil, o lumânare, o carte.
Trebuie să fi avut legătură cu un arc de timp în care cuvintele ţineau loc de foame, de sete și de somn. Cu acele călătorii din nopţi matusalemice de iarnă, închise acum în pleoapa amintirii, în care descoperisem un antidot pentru frica de întuneric. Balaurilor nopţii le seca iute puterea, și nu doar de la prima pâlpâire a lumânării sau a lămpii cu gaz, cât de la atingerea bulgărilor de cuvinte aciuate în sălașul hârtiei. Acolo, în culcușul de cerneală și hârtie în care pășeam tiptil noapte de noapte, era căldură și lumină, și orice neajuns se descărna cu fiecare șir de litere mestecate. Puteam să le poruncesc zorilor să răsară înainte de vreme, să urmăresc bătălii crâncene din siguranţa lojei de cititor, să hoinăresc prin locuri în care piciorul n-o să pășească niciodată ori să jubilez descoperind povești ferecate în uitare.
Talismanul de safir. Sau, mai degrabă, talismanul de cerneală, schiţând o panoramă atât de dragă: un copil, o lumânare, o carte. Și cortina unei copilării tivite cu slove căzând peste dunele realităţii și ale himerelor, ale dulcelui și ale amarului, ale plăcerii și ale vinovăţiei.
Cititul, între pierdere de vreme și nevoie vitală
Din câte îmi pot aminti, relaţia mea cu cărţile a fost, din primii ani în care am descifrat tainele alfabetului, un mozaic de bucurie și de vinovăţie. Una dintre rădăcinile vinei se regăsea în viaţa aspră a satului, cu imuabilul ei decalog agricol, cu rânduieli și obligaţii greu de ocolit, unde nu prea exista timp ori multă îngăduinţă pentru cititul de plăcere. Era nevoie de oarece dibăcie să te sustragi acestei hore a ielelor și să te refugiezi între coperţile unei cărţi. Dar, mai ales, de cumpătare și vigilenţă, pentru că în sălașul hârtiei timpul alerga hoţește, ca în povestea lui Făt-Frumos, după ce fusese mușcat, în interzisa Vale a Plângerii, de dorul de casă.
Firește, antiteza dintre viaţă și lectură are o istorie foarte veche. De la mirarea gazdei lui George Călinescu („Tot mai înveţi, maică?”)[1], suspectând că „ponosul” lecturilor asidue ale tânărului chiriaș nu poate fi decât semn de boală sau de ratare a examenelor de absolvire, și până la dojana pe care un renumit scriitor o primea, copil fiind, de la mama care-l surprindea adesea cu o carte în braţe („Du-te afară și trăiește!”[2]), ne lovim, în locuri și timpuri diferite, de un întreg registru al mirării că realitatea și lumea cărţilor pot fi intim întreţesute.
Pentru mulţi, a existat (și încă există) un clivaj între pregătirea pentru viaţă, așadar concentrarea pe lucruri serioase, și zăbava în preajma cărţilor, punctează Nicolae Manolescu.
Dar tocmai îngustimea lumii în care trăim cei mai mulţi dintre noi, cantonarea într-o bulă – evidentă fiind tendinţa noastră de a ne asocia cu persoanele care ne seamănă, cu care avem afinităţi – face nevoia de lectură atât de pregnantă.
Avem nevoie de acest portal spre un univers infinit de lumi, de experienţe, de evenimente și de interpretări, de soluţii pe care alţii le-au testat înaintea noastră. Conversaţia cu oameni excepţionali reprezintă un eveniment rar în viaţa de zi cu zi, dar cărţile ne permit să accedem la orice oră la reflecţiile și creaţiile lor, subliniază scriitorul John Ruskin.[3]
„Citește ca să trăiești!”, spunea Flaubert, care vedea în această cuibărire în lectură o nevoie umană vitală.[4] La rândul său, scriitorul argentinian Alberto Manguel crede că cititul este un act esenţial, comparabil cu respiraţia, și mărturisește că lecturile sale au rolul de a-i cartografia lumea.[5]
Pentru Francesco Petrarca, remarcă Manguel, cartea nu e o proptea pentru mintea cititorului și nici o sumă de adevăruri pe care cititorul le înghite pe nemestecate din pricina autorităţii celui care le enunţă. Dimpotrivă, cititorul triază și apoi reţine din carte o idee sau o imagine, integrând-o în bagajul său de idei format prin lecturi sau prin experienţă nemijlocită. Prin lectură, susţine scriitorul argentinian, noi colectăm voci din trecut care ne ajută să ne înţelegem mai bine pe noi înșine și pe care le păstrăm pentru o vreme, poate pentru un viitor îndepărtat în care le vom folosi „în moduri curajoase și neașteptate”.[6]
Atunci când sub crusta cărţii ne descoperim pe noi înșine
Cărţile seamănă cu niște fluturi cu aripile lipite, care încep să zboare îndată ce le deschidem, purtându-ne cu ele prin nenumărate lumi locuite. Metafora aceasta a zborului îi aparţine scriitorului Mircea Cărtărescu, care observă că, în realitate, e vorba de un zbor în noi înșine. Unul foarte diferit de cel oferit de filme sau de jocurile pe calculator (la rândul lor, fluturi cu o singură aripă). Filmul îi prezintă imagini identice fiecărui privitor, dar cartea e diferită, susţine scriitorul, pentru că te ajută să privești în tine însuţi. Dacă autorul scrie, de pildă, despre o despărţire, fiecare cititor va topi în creuzetul minţii lui ceea ce a trăit și ceea ce își poate imagina despre această scenă, așa că, în final, sutele de oameni care se vor cufunda în aceeași carte vor citi, în realitate, sute de cărţi. Pentru că lectura e o experienţă unică, eliberatoare – e ca și cum „emisferele tale cerebrale, încreţite în strâmtul lor locaș de os, s-ar desface deodată peste lume și ai zbura fluturând din cele două aripi gigantice, scrise pe toate părţile cu neuroni”.[7]
Lectura nu este (și nici nu ar trebui să devină) un soi de escapism, pentru că, în timp ce mintea noastră râcâie sub pojghiţa unor culturi și evenimente mai mult sau mai puţin familiare, lumea, dar și universul nostru interior, capătă noi semnificaţii.
Ne întoarcem schimbaţi în lumea reală, potrivit specialiștilor, care susţin că lectura ne echipează pentru viaţa reală, prin achiziţia abilităţilor sociale și cognitive, dezvoltarea empatiei și a creativităţii, creșterea sentimentului de stare de bine și facilitarea conversaţiilor despre subiecte sensibile, dificile.[8]
Vocile trecutului și liedul lor despre viitor
Închiderea bibliotecilor de către autorităţile locale, în diferite locuri și sub diferite motive, implică un preţ piperat, pe care îl vom plăti cu toţii în viitor, avertizează scriitorul Neil Gaiman.[9] Articolul său aduce în discuţie rezultatele îngrijorătoare ale unui studiu din 2013: în Anglia, generaţia care se apropie de pensionare are competenţe de nivel secundar – alfabetizare și calcul – mai bune decât tinerii cu vârste cuprinse între 16 și 24 de ani.[10]
Dacă vor dispărea cititorii tineri, în scurt timp nu vom mai avea nici cititori vârstnici, iar moartea cărţilor va duce la moartea democraţiei, afirmă scriitoarea Margaret Atwood.[11] O idee pe care o reia și Gaiman: dacă nu preţuiești cărţile bune, „reduci la tăcere vocile trecutului și afectezi viitorul”.[12]
Cred că acesta a fost unul dintre motivele pentru care am încercat să captez fiecare șoaptă a trecutului la care am putut avea acces. Cum oare aș fi înţeles ce a reprezentat comunismul, trăind doar 11 ani de viaţă în acest regim, dacă n-aș fi citit și cartea Adrianei Georgescu, La început a fost sfârșitul[13]? Cartea seamănă cu un roman al lui Kafka, doar că absurdul este dublat de cruzimea inimaginabilă a unui regim care strivește toate speranţele înmugurite după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Consider cititul un exerciţiu de smerenie. Pentru că știu cât de puţin cunosc și cât de puţin înţeleg din ceea ce se întâmplă în mine și în jur, simt nevoia organică de a chema în ajutor fâlfâitul aripilor de carte.
Poate nu m-ar fi lovit în plin comoţia despărţirilor brutale produse de Cortina de Fier dacă nu mi-ar fi căzut sub ochi istoriile copleșitoare consemnate de autoarea Anna Funder[14] – precum aceea în care doi părinţi tineri încearcă, fără succes, să evadeze din estul Germaniei pentru a-și putea vedea bebelușul internat în stare gravă într-un spital vest-berlinez. Dacă n-aș fi citit scrisorile sfâșietoare schimbate de Pia Pillat[15], după fuga ei în străinătate, cu familia ei, scrisori care se încheie aproape invariabil cu formula „cu dor infinit”, aș ști ce înseamnă să fii străpuns de dorul cuiva drag care trăiește și pe care totuși nu-l vei putea îmbrăţișa nici măcar o singură dată?
Cum aș fi știut că, de fapt, comunismul n-a fost promovat ca un ideal – paradis al oamenilor muncii – nici măcar de teoreticienii lui și cum aș fi înţeles că între nazism și comunism n-a existat un hiatus, așa cum am fost, decenii la rând, (dez)informaţi, dacă n-aș fi răsfoit Dicţionarul comunismului[16]?
De nu i-aș fi citit pe André Glucksmann[17], Anne Applebaum[18] și, firește, Soljeniţîn[19], cum să fi bănuit câte similitudini au existat între lagărele naziste și cele sovietice, cum să-mi fi imaginat cât de longevive au fost ultimele (spre deosebire de naziști, sovieticii au avut la dispoziţie aproape șapte decenii și un spaţiu arctic generos pentru a-și reeduca – de fapt, a-și lichida – dușmanii)?
„Pentru că am citit mult, mi s-au întâmplat lucruri multe” (Jorge Luis Borges).
Vocile din trecut cărora le-a dat glas Svetlana Aleksievici în Vremuri second-hand m-au ajutat să înţeleg de ce oamenii care au simţit gustul libertăţii încă își mai plâng călăii, de ce consideră democraţia o haină prea largă și inutilă și cât de neverosimil de greu se schimbă mentalitatea cuiva care are „imperiul și socialismul întipărite în cortex”[20].
Citesc, așadar, (mai mult decât istorie) ca să înţeleg mai bine lumea în care trăiesc, resorturile ei și direcţia în care merge. Caut tovărășia cărţilor care reflectă adevăruri esenţiale despre natura umană. Citesc, de asemenea, pentru că nu am o viaţă cu adevărat palpitantă și mă regăsesc – la o altă scară – în cuvintele scriitorului Jorge Luis Borges: „Pentru că am citit mult, mi s-au întâmplat lucruri multe.”[21]
Nu în ultimul rând, consider cititul un exerciţiu de smerenie. Pentru că știu cât de puţin cunosc și cât de puţin înţeleg din ceea ce se întâmplă în mine și în jur, simt nevoia organică de a chema în ajutor fâlfâitul aripilor de carte. Și pentru că admit, în ultimă instanţă – pe urmele celor care s-au înfruptat, de altfel, din felii uriașe de cunoaștere –, că „ochii mei nu îmi sunt de ajuns, așa că am nevoie să privesc și prin ochii altora”[22].
Carmen Lăiu scrie despre bucuria pe care i-o aduc incursiunile în tărâmul cărţilor, inventariind motivele pentru care avem nevoie de lentila lecturii ca să ne înţelegem pe noi și lumea în care trăim.
