În cartea O dragoste mai presus de raţiune, John Ortberg prezintă nuanţe familiare și ascunse ale unei iubiri care se exfoliază revelator, de la un capitol la altul, folosindu-se de istorii trăite și de episoade biblice, precum și de ilustraţii cunoscute din literatură.

Ghidat pas cu pas printre faţetele a ceea ce autorul clamează a fi o dragoste mai presus de raţiune, cititorul ajunge, în final, la miezul acestei iubiri: Dumnezeul devenit zdrenţuros, coborât la niște oameni zdrenţuroși, la care n-a putut renunţa.

Doctor în psihologie clinică la Seminarul Fuller, conferenţiar și pastor prezbiterian, scriitor deja cunoscut publicului din România, John Ortberg își construiește cartea încercând să găsească răspuns, în cele 12 capitole, la întrebarea: Cum explici o dragoste ce nu poate fi explicată? O dragoste care se investește în cei imposibil de iubit, îi atinge transformator pe cei de neatins, fără să depindă vreodată de valoarea obiectului ei, ci numai de meritele Celui care o oferă.

Pentru a exemplifica povestea celor două tipuri de iubire – iubirea care caută valoare în obiectul ei și cea care creează valoare –,  Ortberg se folosește de experienţa surorii sale, Barbie, și a păpușii ei preferate, Pandy: o păpușă cumpărată dintr-un magazin mare din Chicago, cu faţa și mâinile din cauciuc și corpul umplut cu material textil, așa încât să fie moale la atingere.

O dragoste care se investește în cei imposibil de iubit, îi atinge transformator pe cei de neatins, fără să depindă vreodată de valoarea obiectului ei, ci numai de meritele Celui care o oferă.

O păpușă de cârpă, după cum o numește autorul, una care s-a deteriorat de-a lungul timpului până în punctul în care n-ar mai fi putut fi vândută și nici măcar dăruită altcuiva. Barbie a continuat însă să-și iubească cu aceeași tandreţe păpușa în zilele decăderii ei, ca și în zilele în care era cu adevărat strălucitoare. Dormea cu ea, o aducea la masă, făcea baie împreună cu Pandy și nu se dezlipea de ea nici măcar în vacanţe.

Într-o ocazie, familia Ortberg a fost nevoită să se întoarcă în Canada, tocmai de la graniţa cu statul Illinois, la hotelul unde Pandy fusese, într-un mod cu totul nefericit, uitată. În cele din urmă, când Barbie a crescut, iar Pandy a ajuns o grămadă de zdrenţe, mama ei a păstrat păpușa într-o cutie (o soartă privilegiată de care nu avuseseră parte și alte jucării). Douăzeci de ani mai târziu, atunci când mezina lui Barbie a ajuns la vârsta la care își dorea o păpușă, Pandy a fost dusă la un spital de păpuși din California, unde a fost transformată în păpușa frumoasă de odinioară.

Te-ar putea interesa și: Dumnezeu este iubire și asta ne face eligibili, oricât de imperfecţi am fi

Ceea ce a dat atâta valoare unei păpuși zdrenţuroase a fost, evident, iubirea lui Barbie pentru ea (iubire care i-a determinat, la rândul lor, pe cei ce o iubeau pe micuţă să îi îndrăgească și păpușa). Chiar și atunci când a ajuns o jucărie care merita aruncată, Pandy era încă iubită, nu pentru că era frumoasă, ci pentru că Betty o iubea cu o iubire care o făcea să fie mai frumoasă decât oricare altă păpușă.

Pornind de la povestea lui Pandy, Ortberg analizează două adevăruri despre fiinţele umane. Primul este acela că suntem niște păpuși de cârpă, care poartă în ele defecte, răni, zdrenţe pe care încercăm să le camuflăm cu mai multă sau mai puţină măiestrie. Al doilea adevăr este că Dumnezeu nu ne iubește cu acel tip de dragoste care se dăruiește doar dacă întâlnește în celălalt calităţi care să-l facă ușor de iubit. Suntem iubiţi de Dumnezeu cu o dragoste care ne conferă valoare, ne transformă din creaturi zdrenţuite de păcat în comori inestimabile.

Acesta este singurul tip de dragoste care poate oferi speranţă păpușilor de cârpă, spune Ortberg, amintind că termenul englezesc vechi pentru acest mod de a iubi este caritate (engl. charity), un cuvânt care exprima dragostea oferită fără merit, ca un dar. De fapt, dragostea autentică vine întotdeauna ca un dar, scria C. S. Lewis, punctând faptul că avem, fiecare dintre noi, lucruri care nu pot fi iubite în mod natural.

„Nu este vina nimănui dacă nu suntem iubiţi din acest motiv. Este ca și cum le-am cere oamenilor să le placă gustul de pâine mucegăită sau sunetul unui sfredel mecanic”, explica scriitorul britanic, subliniind că iubirea pe care o primim de la cei dragi în ciuda faptului că avem (și) trăsături de neiubit se datorează carităţii – pentru că „Dragostea Însăși sălășluiește” în cei care ne iubesc.

Folosindu-se de întâmplări biblice, de istorii trăite sau de secvenţe din viaţa vreunui personaj literar, Ortberg înlătură cu migală praful de pe adevăruri vechi despre relaţia om-Divinitate, aducând în lumina reflectorului caracteristicile unei iubiri imposibil de înţeles de logica umană. Este o dragoste care se dăruiește și slujește pe cel iubit („Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică” – Ioan 3:16).

O dragoste care îi atinge pe cei de neatins, fie ei vameși, leproși, necircumciși. O dragoste accesibilă oricui are nevoie disperată de ea.

Este o dragoste care ne acordă atenţie. Iisus i-a observat pe cei invizibili și S-a oprit să-i asculte și să-i ajute. „Nimeni nu a văzut vreodată ca Iisus”, punctează autorul. El l-a văzut pe orbul din naștere, l-a observat pe Zacheu în ascunzătoarea lui de frunze, a văzut o femeie bolnavă de 12 ani într-o mulţime gălăgioasă, unde era ușor să fii trecut cu vederea. O dragoste care îi atinge pe cei de neatins, fie ei vameși, leproși, necircumciși. O dragoste accesibilă oricui are nevoie disperată de ea.

Mai presus de toate, este o iubire care ne ajută să o luăm de la capăt, în orice punct al experienţei noastre, atunci când conștientizăm că am eșuat lamentabil. Avem de-a face cu Dumnezeul celei de-a doua șanse. Dacă există un domeniu în care subestimăm cel mai adesea dragostea lui Dumnezeu, atunci acest domeniu se referă la dorinţa Lui de a ierta, observă Ortberg, contrapunând orbirii noastre dovezile evidente că departamentul Lui preferat este cel al obiectelor pierdute. El este cel care caută monedele pierdute, merge în căutarea oilor rătăcite și aleargă în întâmpinarea fiilor rătăcitori.

În cele din urmă, dragostea Lui nu este una care ne serializează, ci una care ne alege pe fiecare: „te chem pe nume: ești al Meu” (Isaia 43:1). Într-o lume a individualismului competitiv, în care ne luptăm pentru a demonstra că avem o contribuţie de adus, că nu merităm să fim respinși, vestea extraordinară este că suntem aleși, oricât de imperfecţi am fi.

Frumuseţea iubirii divine se vădește în faptul că nimeni nu este ales în detrimentul altcuiva: „În planul lui Dumnezeu, faptul că tu ești ales mă îmbogăţește și nu mă micșorează.” Este un adevăr ilustrat de chemarea primită de poporul Israel, ales nu în ciuda altor popoare, ci de dragul celorlalte, care urmau să fie atrase spre un Dumnezeu invizibil printr-o comunitate întrupată.

„În planul lui Dumnezeu, faptul că tu ești ales mă îmbogăţește și nu mă micșorează.”

În ultimele capitole ale cărţii, Ortberg explorează impactul pe care îl are dragostea divină asupra vieţii celor care se lasă cuceriţi de ea. În primul rând, este vorba de siguranţa deplină pe care ne-o oferă faptul că suntem obiectul vegherii și grijii Lui.

Deși trăim în valea umbrei morţii, deși lumea noastră e înţesată de violenţă, de boală și dezastre, totuși suntem în deplină siguranţă în mâinile lui Dumnezeu. De fapt, Biblia ne asigură că unele dintre cele mai înspăimântătoare locuri și contexte (cuptorul încins de șapte ori, groapa cu lei, închisoarea sau o mare imposibil de trecut de la un capăt la altul pe jos) s-au dovedit a fi foarte sigure, datorită Celui care merge împreună cu copiii Săi.

Faptul că ne știm în mâna unui Dumnezeu atotputernic ne dă libertatea de a crește, de a ne asuma riscurile inerente procesului de dezvoltare și de a ne încrede în Cel care are grijă până și de aspectul crinilor de câmp, până și de cina păsărilor cerului. Și, nu în ultimul rând, dragostea lui Dumnezeu este cea care ne dă imboldul de a-i găsi pe cei care se luptă cu anxietatea, cu sentimentul că nu sunt vrednici de iubit, și de a le împărtăși adevărul că dorinţa noastră arzătoare de a fi iubiţi este numai un ecou palid al dorinţei lui Dumnezeu de a ne iubi.

„Nimic din ce-ai putea face nu L-ar putea determina pe Dumnezeu să te iubească mai mult decât o face acum”, după cum nimic din ceea ce facem nu-L determină să ne iubească mai puţin, concluzionează Ortberg. O afirmaţie care îi șochează pe cei care și-au petrecut viaţa încercând să-și câștige dreptul de a fi iubiţi. Și o afirmaţie care ar putea, în egală măsură, să-i arunce în capcana harului ieftin pe cei care nu s-au lăsat atinși și transformaţi de dragostea Celui care nu S-a îndurat să trăiască știind că noi eram condamnaţi la moarte.

Ceea ce-L apropie pe Dumnezeu de inima noastră, deslușindu-ne fărâme din dragostea Lui, este faptul că S-a dezbrăcat de gloria Lui și a îmbrăcat haina unui slujitor. „Dintre toţi dumnezeii mitologiei, ai literaturii și religiilor, acesta este singurul Dumnezeu Zdrenţuros”, notează Ortberg.

Cel mai tragic dintre personajele biblice este Dumnezeu Însuși, pe care creaturile Sale Îl dezamăgesc și Îl trădează atât de des.

Pentru că noi nu puteam străbate hăul care ne despărţea, El a devenit un prunc născut și înfășat într-o iesle, a fost insultat din cauza împrejurărilor nașterii Lui, respins de ai Săi, batjocorit, lovit și scuipat, dezbrăcat și atârnat pe o cruce. Slava Lui s-a arătat tocmai în disponibilitatea de a îmbrăca zdrenţele naturii noastre și de a suferi tot ceea ce demonii și oamenii au putut născoci mai rău pentru a-L umili și pentru a-L răni.

Cel mai tragic dintre personajele biblice este Dumnezeu Însuși, pe care creaturile Sale Îl dezamăgesc și Îl trădează atât de des, scria Elie Wiesel. Deseori investim în ceilalţi fără să știm că binele ne va fi răsplătit cu rău, dar Iisus știa că rănile cele mai adânci vor veni din mâna celor preaiubiţi de inima Lui. Era conștient de faptul că slujirea lui va fi neînţeleasă, că suferinţa și moartea Lui vor face obiectul batjocurii publice, că va fi părăsit sau condus de la o distanţă aseptică de cei mai iubiţi ucenici ai Săi.

Și totuși, a pășit pe acest drum al durerii și al singurătăţii, jalonat de nerecunoștinţa și nevrednicia umană, dar susţinut de o dragoste de neînţeles, mai presus de tot ceea ce raţiunea noastră ar fi putut înţelege sau imagina.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.