O nouă peliculă care supralicitează sexul face furori în lumea întreagă. „Fifty Shades of Grey”, considerat cel mai provocator film al ultimului deceniu, a stabilit deja noi recorduri în box-office, la doar câteva zile de la premieră. De ce un film interzis minorilor suscită atât de mult interes și care ar putea fi cele mai mari provocări ale acestuia?

Anastasia Steele și Christian Grey sunt protagoniștii unei drame erotice. Să fie acesta motivul pentru care filmul a stabilit un nou record în box-office, cu încasări de 81,7 milioane de dolari în doar trei zile de la apariţie? Nu reprezintă o noutate faptul că scenele sexuale explicite aduc bani. În ciuda criticilor venite din partea specialiștilor în arta cinematografică, fanii au făcut cozi imense pentru a prinde bilete la film. Nu doar iubitorii filmelor cu conţinut erotic se numără printre cei care au așteptat cu interes ecranizarea. Surprinzător, conform The Economist, a fost un succes la public chiar în celebra Bible Belt (zona conservatoare americană). Pare ciudată această situaţie, dar mai de neînţeles este faptul că mare parte din cinefilii Sudului american care au achiziţionat bilete sunt femei.

Un posibil răspuns pentru această enigmă ar putea proveni chiar din scenariul filmului. Spre deosebire de alte ecranizări de același gen, pelicula aduce în faţa cinefililor un subiect mai puţin explorat. Anastasia, o studentă în vârstă de 22 de ani, cedează în faţa șarmului miliardarului Christian Grey. Aspectul definitoriu al filmului este inserarea unui element de natură psihologică ce este prea puţin luat în seamă de societatea modernă. Practic, relaţia abuzivă este miza filmului și în jurul acesteia se construiesc toate scenele erotice care au atras reacţia vehement negativă a criticilor de film.

În faţa unui concepţii regizorale cu un puternic conţinut erotic, este aproape imposibil de identificat o latură pozitivă. De aceea nu puţine au fost ţările care au interzis difuzarea filmului. Ţările creștine mizează însă pe ideea libertăţii de exprimare, iar România nu face excepţie.

Chiar dacă, fie și numai instinctiv, un creștin se va poziţiona vehement împotriva vizionării acestui film, pot fi identificate cel puţin două beneficii ale discuţiei generate în societate pe marginea acestei pelicule. Ambele însă presupun o capacitate de reflecţie și asumarea unor erori și mentalităţi de care bisericile nu pot fi întru totul absolvite.

Prima provocare: sexualitatea creștină

Există voci, chiar în mediul creștin, care au clamat necesitatea unei atitudini diferite faţă de film. Au apărut astfel încercări de abordare a filmului dintr-o perspectivă constructivă. Unul dintre cei care au mers în această direcţie este Martin Saunders, director la Youthscape. Într-un articol recent, el mărturisește că a primit sarcina din partea redacţiei Christian Today să facă o recenzie a filmului. După ce a fost nevoit să îl vizioneze (fapt care l-a determinat ulterior să nu îl recomande), a ajuns la concluzia că acesta transmite o idee greșită despre ceea ce presupune o relaţie sexuală sănătoasă. De aceea este convins că, din partea mediei creștine nu este oportună o poziţie acidă faţă de film, ci mai degrabă iniţierea unei dezbateri deschise despre ce presupune sexualitatea din perspectiva lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, filmul chiar poate crea o conjunctură favorabilă pentru abordarea unui subiect care este evitat  în bisericile creștine. Saunders este convins că „unul dintre motivele pentru care atât de mulţi creștini se luptă cu pornografia este că subiectul este trecut sub tăcere”. El propune în schimb o trecere de la abordarea legalistă, de tipul „nu este voie”, la una idealistă, care să ofere ceva mai bun decât propunerile decadente ale societăţii actuale.

Aşa ceva face deja un pastor din Virginia, care a răspuns interesului manifestat de cinefili iniţiind și făcând publicitate unor predici menite să abordeze diverse aspecte legate de etica sexuală, inclusiv pornografia și căsătoria gay. „A vorbi despre sex în public nu este un lucru ușor de făcut”, totuși a luat această iniţiativă convins că este necesară o contrapondere la ceea ce arta cinematografică transmite în prezent. Practic, ceea ce propune pastorul nu este o tentativă de recomandare a filmului, dar nici o neglijare a unui subiect care oricum a incitat publicul larg. Prin urmare, trecerea lui sub tăcere nu i se pare cea mai oportună variantă.

A doua provocare: abuzul

Succesul pe care îl înregistrează filmul chiar în medii creștine puternic conservatoare poate genera întrebări. Femeile care au ales să vizioneze pelicula s-au recunoscut în schema unei relaţii abuzive? Jurnaliștii de la The Economist răspund pozitiv, citând opiniile unor specialiști în relaţiile de cuplu. Astfel, femeile respective ar putea căuta ocazia unei introspecţii a întunericului din sinele propriu.

În această privinţă, Andreea Molocea, doctor în știinţe politice și activistă feministă, lansează un punct de vedere inedit. În opinia ei, exprimată într-un articol în ziarul Adevărul, Anastasia rabdă abuzul fiindcă dorește să îl salveze pe Christian. „A acceptat abuzul ca să înţeleagă durerea iubitului ei şi pentru a căuta astfel soluţii să-l salveze”, întruchipând astfel femeia care suferă de sindromul salvării. Poate fi decriptată astfel o abordare cu substrat psihologic în care victima și abuzatorul sunt într-o relaţie disfuncţională și care, totuși, se perpetuează fiindcă victima are un spirit de sacrificiu construit artificial.

Abuzul, un partener cotidian fidel

Atunci când victima nu reușește să se elibereze de partenerul abuzator, se instalează în timp un fenomen numit de către specialiști codependenţă. O femeie care acceptă abuzul cu speranţa salvării partenerului de viaţă se află într-o mare eroare. O persoană de acest gen se poate afla „într-un ocean de codependenţă. Toţi cei care o observă își dau seama ce se întâmplă, numai ea nu”, susţine o echipă de specialiști în psihiatrie, în cartea Labirintul codependenţei.

Fenomenul nu este specific doar spaţiului secularizat, așa cum la prima vedere s-ar putea crede. Autorii consideră că spiritul de martir este alimentat mai ales în bisericile conservatoare, unde se insistă că este de datoria soţiilor să se supună soţilor. Partea problematică a acestei situaţii constă în faptul că persoanele care nu au reușit să iasă din cercul codependenţei sunt afectate inclusiv în viaţa spirituală, ele încercând să câștige aprobarea divină prin tipare de gândire rigide. Acolo deja nu mai poate fi vorba de dragoste sănătoasă, ci de degradare emoţională și spirituală.

Pe aceeași temă, autorul și pastorul George Uba, în una dintre cărţile sale, semnala eroarea victimei care îşi asumase rolul de salvatoare a abuzatorului, spunând că Dumnezeu nu a cerut nimănui să fie erou al bisericii și nici al familiei. „Dumnezeu nu ne-a chemat să salvăm oameni care nu doresc să fie salvaţi. Nici nu este treaba noastră să-i facem fericiţi pe toţi”, sună verdictul ferm al autorului român.

Privite din această perspectivă, gesturile lui Gray pot fi expresia extremă a unui mod de a fi care, sub o formă sau alta, poate fi întâlnit mult prea des și mult prea intens în relaţiile de cuplu. Iar aceasta se întâmplă fiindcă persoanele abuzate au acceptat, așa cum spunea Patricia Evans în cartea Oamenii dominatori, să „li se construiască o identitate pe dos”, una care este rezultatul direct al iluziei că „persoana care îi definește constant îi și iubește”.

Este ceea ce a definit experienţa Anstasiei și, posibil, și experienţa multora dintre privitoarele acestui film. Soluţia nu este vizionarea filmului, ci o profundă stare de reflecţie din partea celor care au obligaţia morală să schimbe cu ceva starea actuală de fapt.