Printre africani, există obiceiul ca, atunci când hrana se împuţinează, în anotimpul secetos, iar femeile nu-și mai pot hrăni toţi copiii, să-i abandoneze pe unii dintre ei în niște ţarcuri, în aer liber, pentru ca ei să moară de foame.

Desigur, din perspectiva noastră, aceasta e o crimă cu premeditare, un infanticid abominabil, o dovadă a dezumanizării. Dar cum apar lucrurile din perspectiva acestor mame? Pot ele să aleagă altfel, date fiind condiţiile de trai, care s-au perpetuat de atâta vreme încât au instituit acest crud și dramatic obicei? Ne-am putea plasa în locul lor?

La începutul secolului al XX-lea, în Statele Unite, se puneau bazele antropologiei culturale ca știinţă de teren, preocupată de explorarea diversităţii umane a planetei. Întemeietorul ei, Franz Boas[1], instituia relativismul cultural ca principiu al cercetării oricăror fenomene culturale din comunităţile de pe glob, prin raportare la normele, valorile și idealurile acestora, la standardele acestora.

Astfel se considera că a fost spulberată vechea prejudecată ce grevase explorările de până atunci, anume etnocentrismul: centrarea pe cultura occidentală, luată ca etalon pentru a judeca normele, valorile, idealurile și comportamentele celor din afara ei, oricât de diferiţi și de îndepărtaţi.

Relativismul cultural și beneficiile lui

Beneficiile relativismului cultural au constat în roade bogate aduse de antropologie culturii universale, prin etalarea unor informaţii foarte complexe din diferite colţuri ale lumii: Samoa, Bali, Urali, jungla amazoniană, Noua Guinee, Sudan, Indonezia, Filipine, Hawaii, Maroc, Australia etc. Au intrat în atenţia culturii occidentale, fie europene, fie americane, denumiri exotice de triburi și de populaţii, cu alaiul lor de tradiţii, de ritualuri, de artefacte și credinţe: papuașii, bantu, kwakiutl, zulușii, nuerii, boșimanii, pueblos, tuaregii etc.

Preocuparea filosofică asupra naturii umane, demersul reflexiv al omului de a se autocunoaște erau vechi de secole, chiar de milenii. Însă, în sfârșit, acum apărea o șansă concretă, nespeculativă, de a ne apropia de un răspuns, prin lărgirea orizontului de cuprindere a diversităţii umane[2] în timp și în spaţiu. Pentru că, la rigoare, antropologia ca știinţă despre om este un demers al acestuia de autocunoaștere, întorcându-se la sine îmbogăţit prin „ocolul Pământului”.

Astfel un beneficiu imens al culturii universale a fost asimilarea valorii multiculturalismului, prin care se puneau în lumină, se preţuiau, se promovau ori se conservau atâtea tradiţii diferite ale lumii, ba chiar se ofereau „lecţii” de umanitate mai înaltă decât cea a civilizaţiei noastre. De pildă, lecţia iubirii faţă de animalele domestice a nuerilor, locuitori de pe malurile Nilului. Aceștia îşi sacrifică vitele pentru a se hrăni doar atunci când nu mai găsesc nicio altă sursă de hrană, le valorifică integral și pentru toţi membrii tribului, iar înainte de a le sacrifica le vorbesc: își exprimă regretul pentru gestul lor, le explică motivul de a se salva de la foamete și le cer iertare.

Relativismul cultural a detronat suficienţa civilizaţiei evoluate, privirea arogantă faţă de acești „neevoluaţi”.

Așa cum au remarcat unii gânditori[3], relativismul cultural a detronat suficienţa civilizaţiei evoluate, privirea arogantă faţă de acești „neevoluaţi”, și a arătat că unele standarde și valori pe care noi le consideram superioare și firești doar pentru că erau ale noastre reprezintă, de fapt, forme locale trecătoare ale unor realităţi sociale care pot arăta și altfel, în alte contexte de cultură. De pildă, dacă pentru europeanul mediu, din Vest sau din Est, un trai mulţumitor ar presupune să achiziţioneze o mașină foarte bună și o casă cu piscină, asta nu înseamnă că e standardul plauzibil a deveni general valabil pentru locuitorii planetei, mergând toţi pe urmele civilizaţiei occidentale, după aceeași reţetă a succesului. În alte culturi, acestea sunt chestiuni irelevante, nu doar pentru că există un deficit de progres economic, ci pentru că alţii au alte perspective asupra vieţii, alte standarde privind nivelul de trai.

Astfel de contraste subliniază și renumitul Robin Sharma, avocat și specialist în leadership, canadian de origine pakistaneză, care a publicat mai multe cărţi cu mesaje inspiraţionale. Unele dintre acestea au titluri expresive, care pornesc de la fabula despre „un călugăr care și-a vândut Ferrariul”[4].

Antropologul american Clifford Geertz oferea o listă a revelaţiilor pe care cercetarea de teren le-a adus lumii civilizate, revelaţii care contestau, totodată, unele adevăruri tradiţionale. Lista cuprinde următoarele[5]: ordinea politică este posibilă şi fără o putere centralizată; justiţia bazată pe principii este posibilă şi în absenţa regulilor înscrise în coduri; lumea nu se împarte doar în evlavioşi și în superstiţioşi; există sculpturi în jungle şi picturi în deşerturi; normele raţiunii nu au fost instituite în Grecia antică; evoluţia moralităţii nu s-a definitivat în Anglia.

Maleficiile relativismului moral

Deși relativismul cultural este benefic în antropologie, devenind un principiu metodologic prin care cercetătorul de teren caută să empatizeze cât mai mult cu subiecţii observaţi, apariţia relativismului moral este malefică. Acesta ajunge să relaxeze toate standardele și valorile, să susţină că nu există principii universal umane, că totul trebuie judecat în funcţie de context, local. Expresia consacrată este anything goes. Ea poate fi interpretată și prin rezonanţa expresiei panta rhei, a filosofului antic Heraclit, ca „totul curge”, dar și ca „merge orice”.

Ori, așa cum subliniază unii gânditori[6], consecinţele acceptării relativismului în morală se repercutează asupra aspectelor sociale, politice, asupra întregii vieţi a unei comunităţi ori societăţi, atunci când în sânul ei există minorităţi cu anumite pretenţii morale și comportamentale și care nu se manifestă ca minorităţi și resping normele majorităţii. Pentru că relativismul moral ne spune că nu există o bază comună pentru a cântări opiniile contrare referitoare la anumite alegeri și decizii morale, ci fiecare are dreptatea ei, în contextul ei.

Astfel s-a schimbat tabloul relativismului conceput de la distanţa confortabilă a continentelor diferite, a ţărilor cu legislaţii și cutume diferite, în care influenţa culturală era controlată și unidirecţională, dinspre Vest spre alte comunităţi de pe glob (eventual, foste colonii). Pe planul aculturaţiei, adică al interacţiunii tot mai intense și extinse dintre culturi diferite, apar conflicte în convieţuire.

Ei nu ascultă de maxima europeană care te sfătuiește: „Când ești la Roma, poartă-te ca romanii!” Este maxima culturii noastre, nu a lor. Este ca și cum cineva ar primi niște oaspeţi în casa lui și, după un timp, aceștia ar începe să schimbe regulile case.

Problema deschiderii romantice faţă de alte sisteme de valori și norme, a acceptării lor sub aripa multiculturalismului explodează atunci când susţinătorii lor trăiesc alături de noi și nu doresc să se adapteze celor alor noastre. Ei nu ascultă de maxima europeană care te sfătuiește: „Când ești la Roma, poartă-te ca romanii!” Este maxima culturii noastre, nu a lor. Este ca și cum cineva ar primi niște oaspeţi în casa lui și, după un timp, aceștia ar începe să schimbe regulile casei, să facă modificări în structura ei, în decor, să-și delimiteze un teritoriu propriu, fără acceptul proprietarului și al familiei lui. Oare chiar nu există criterii după care să stabilim cine are dreptate și cine nu, indiferent de cele două contexte?

Încă de acum câţiva ani, înainte ca problema imigraţiei să ia forma actuală, fără precedent, premierul Marii Britanii sublinia că multiculturalismul a devenit greu de susţinut ca valoare, pentru că încurajează extremismul islamic. Surprinzător pentru noi azi, se mai spunea că „Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy au făcut comentarii similare”[7].

În ce condiţii viitorul sună bine?

Dată fiind această turnură relativistă în civilizaţia noastră actuală, ne întrebăm: oare chiar nu există principii general valabile pentru oameni? Oare nu putem distinge între adevăr și fals, pentru că ele sunt relative la niște contexte? De exemplu, dacă aborigenii din Australia cred că Pământul e plat și noi credem că e sferic, există două adevăruri în această privinţă?

Rolul moralei este acela de a reglementa buna convieţuire a oamenilor într-o comunitate. Ea ne ajută să distingem între valorile fundamentale de bine și de rău, să alegem binele prin criterii, reguli și principii, spre prezervarea echilibrului în viaţa comunităţii.

Desigur că există morale contextuale, dar asta nu înseamnă că nu putem extrage din ele principii general valabile. De pildă, că a-ţi ucide semenii e ceva rău; că a minţi este ceva rău; că a fura e, de asemenea, rău. Sunt câteva principii de bază ale moralei creștine. Această morală a stat la baza civilizaţiei actuale, iar abordarea moralei relativiste nu face decât să ameninţe această bază, ba chiar să facă imposibilă orice bază, dacă „totul curge”.

Filosoful român Andrei Marga avertiza: „Relativismul se converteşte totdeauna foarte repede într-o dogmă ce-i contrazice principiul şi antrenează o consecinţă gravă: distrugerea principiului unităţii speciei umane, cu toate implicaţiile etice, politice şi sociale ce decurg de aici.”[8]

Dacă dispar toate principiile imuabile ale speciei umane, atunci orice devine posibil. Chiar și extincţia ei prin „implozia” propriilor reguli și valori contextuale, faţă de care ni s-ar cere să ne adaptăm cu toţii, în anumite contexte, fie că ne par acceptabile, fie că nu, dar le par altora care au format o comunitate. Și aceasta, în numele unui nou… principiu: corectitudinea politică. Până și tabuul incestului ar putea dispărea sau cutumele legate de protejarea minorilor. Iar schimbarea normelor morale ar duce la modificarea normelor legale.

Astfel filosoful britanic Bernard Williams scria: „A insista că reacţiile adaptative sunt singurele corecte, că atunci când ne confruntăm cu practici pe care le găsim inumane, și le simţim ca atare, ar exista o exigenţă a priori de a le accepta, ar însemna să adoptăm un anumit punct de vedere moral și încă unul psihologicește și moralicește implauzibil.”[9]

Dacă dispar toate principiile imuabile ale speciei umane, atunci orice devine posibil. Chiar și extincţia ei prin „implozia” propriilor reguli și valori contextuale.

Așadar acest reputat filosof al moralei susţine că oamenii pot simţi și considera, în forul lor interior, că unele practici sunt inumane, indiferent de logica relativizantă și de relaxarea postmodernă a valorilor.

Ceea ce cred că reprezintă contradicţia internă a relativismului moral este că, deși susţine disoluţia oricăror „iluzii” privind existenţa unor principii general valabile pentru orice om, de oricând și de oriunde, el introduce unul nou. Așa cum sublinia Dumitru Borţun[10], corectitudinea politică e un principiu devenit chiar modă intelectuală și ideologie în Statele Unite. În numele său, li se acordă minorităţilor de orice tip libertăţi tot mai mari, prin procedeul numit „discriminare pozitivă”. De pildă, promovarea în funcţii de conducere a reprezentanţilor unor minorităţi (sexuale, de gen sau de rasă), lăsând deoparte criteriul competenţei. Unele consecinţe ar putea deveni grotești sau periculoase, dacă libertăţile minorităţilor, fără distincţie între ele, s-ar expanda tot mai mult. Să ne gândim la scenariul sumbru în care s-ar constitui o comunitate a pedofililor, cu militanţi pentru drepturile și libertăţile lor.

În sfârșit, aș mai sublinia o inconsistenţă a principiului corectitudinii politice, care o face impracticabilă ca morală dominantă. Prin expandarea zonei de libertate a minorităţilor, ea încalcă o regulă cu adevărat dominantă, timp de secole, și pe care s-a clădit societatea occidentală democratică. Este vorba chiar despre regula de aur, care spune că libertatea cuiva se extinde doar până la limita la care începe libertatea celuilalt.

În opinia mea, dacă prin aceste valuri de relativizări se va ajunge la o adevărată tiranie a minorităţilor, s-ar putea ca însuși viitorul să devină o iluzie. Dacă se va reveni, însă, la „codurile tari” ale moralei fondatoare – morala creștină –, viitorul nu doar că va mai exista, dar va suna bine.

Footnotes
[1]„V. Franz Boas (coord.), General Anthropology, D.C. Heath & Company, Boston, 1938.”
[2]„Vezi anthropos, «om», și logos, «știinţă, teorie, discurs, cuvânt» (în limba greacă).”
[3]„Clifford Geertz, Available Light. Anthropological Reflections on Philosophical Topics, Princeton University Press., Princeton, New Jersey, 2000; John J. Honigmann (coord.), Handbook of Social and Cultural Anthropology, Rand McNally and Company, Chicago, 1973.”
[4]„The Monk Who Sold His Ferrari (1997); Who Will Cry When You Die: Life Lessons from the Monk Who Sold His Ferrari (1999); Leadership Wisdom from the Monk Who Sold His Ferrari (2000); Family Wisdom from the Monk Who Sold His Ferrari (2001).”
[5]„Clifford Geertz, op. cit, p. 65.”
[6]„Câteva exemple: James Rachels, The Elements of Moral Philosophy, McGraw-Hill, Inc., 1986; Bernard Williams, Introducere în etică, Alternative, București, 1993; Andrei Marga, Filosofia unificării europene, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995; Dumitru Borţun, «Pasărea născută în colivie crede că a zbura este o boală», în Semnele timpului, nr. 8/august 2015. ”.
[7]„Alexandra Ion, «David Cameron: Multiculturalismul cultiva extremismul islamic», 6 febr. 2001, ziare.com”.
[8]„Andrei Marga, op. cit, p. 97. ”.
[9]„  Bernard Williams, op. cit., p. 35. ”.
[10]„Dumitru Borţun, op. cit., p. 24-33.”

Note

„V. Franz Boas (coord.), General Anthropology, D.C. Heath & Company, Boston, 1938.”
„Vezi anthropos, «om», și logos, «știinţă, teorie, discurs, cuvânt» (în limba greacă).”
„Clifford Geertz, Available Light. Anthropological Reflections on Philosophical Topics, Princeton University Press., Princeton, New Jersey, 2000; John J. Honigmann (coord.), Handbook of Social and Cultural Anthropology, Rand McNally and Company, Chicago, 1973.”
„The Monk Who Sold His Ferrari (1997); Who Will Cry When You Die: Life Lessons from the Monk Who Sold His Ferrari (1999); Leadership Wisdom from the Monk Who Sold His Ferrari (2000); Family Wisdom from the Monk Who Sold His Ferrari (2001).”
„Clifford Geertz, op. cit, p. 65.”
„Câteva exemple: James Rachels, The Elements of Moral Philosophy, McGraw-Hill, Inc., 1986; Bernard Williams, Introducere în etică, Alternative, București, 1993; Andrei Marga, Filosofia unificării europene, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995; Dumitru Borţun, «Pasărea născută în colivie crede că a zbura este o boală», în Semnele timpului, nr. 8/august 2015. ”.
„Alexandra Ion, «David Cameron: Multiculturalismul cultiva extremismul islamic», 6 febr. 2001, ziare.com”.
„Andrei Marga, op. cit, p. 97. ”.
„  Bernard Williams, op. cit., p. 35. ”.
„Dumitru Borţun, op. cit., p. 24-33.”
SURSĂ:Semnele timpului, ediție tipărită, noiembrie 2015
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.