Îl recunoști de la o poștă: la orice întâlnire ajunge răvășit și cu un bagaj de explicaţii despre fenomenele inevitabile care l-au făcut să întârzie. A mia oară. Îl accepţi așa fiindcă îţi e prieten, dar atitudinea lui te face profund nefericit. Surprinzător însă, nici întârziatul nu e fericit. Nimeni nu iese câștigat.

Îl recunoști de la o poștă: la orice întâlnire ajunge răvășit și cu un bagaj de explicaţii despre fenomenele inevitabile care l-au făcut să întârzie. A mia oară. Îl accepţi așa fiindcă îţi e prieten, dar atitudinea lui te face profund nefericit. Surprinzător însă, nici întârziatul nu e fericit. Nimeni nu iese câștigat.

Satisfacţia în viaţa personală este invers proporţională cu tendinţa de procrastinare, spun psihologii. Vorbim de o corelaţie, deci nu se știe cine pe cine influenţează. Însă specialiștii sunt convinși că un nivel ridicat de satisfacţie (sau de bunăstare) ne ajută să facem faţă mai eficient „neplăcerilor” minore pe care ni le generează efectuarea unor sarcini de rutină (cum ar fi să ajungi la timp la o întâlnire cu prietenii). În același timp, atunci când ne dezvoltăm o strategie bine disciplinată și lipsită de conflicte pentru a rezolva miriadele de activităţi zilnice de rutină, ne vom bucura de o mai mare satisfacţie a vieţii, ca o consecinţă a acestui stil eficient de răspuns.

Sigur, există și păreri contrare, cum ar fi aceea că aderenţa la un program fix ne face sclavii timpului, și ne obligă să mărșăluim toţi în cadenţă, ceea ce pe unii i-ar putea determina să își caute libertatea într-un ritm personalizat, spontan, liber de „jugul conformării”. Astfel, cel care amână poate câștiga la nivel subiectiv (o formă de libertate), compensând pierderile obiective (întârzierea sau eșecul de a duce la bun sfârșit anumite rutine ale vieţii). Unora, această balanţă li se înclină favorabil, însă cele mai multe persoane amână cu preţul stresului, al simţământului de vinovăţie și al presiunii crizelor pe care le pot genera lipsa productivităţii personale și dezaprobarea celorlalţi faţă de care nu și-au respectat angajamentele.

Oamenii care amână lucrurile trec în general drept adepţi ai unei asertivităţi egoiste — nu își dau suficient osteneala. Psihologii spun însă că, deși sunt mai difuze, intenţiile acestor persoane sunt bune. Cei care amână sunt copleșiţi de o mentalitate de autosabotare provocată și de o stimă de sine scăzută. Aceasta se manifestă printr-o încredere minimă în eficacitatea personală și o convingere iraţională, învăţată că sunt incapabili.

Fie că o cauzează, fie că o reflectă, mai multe grupuri de trăsături de personalitate se corelează cu amânarea, spun specialiștii. Nevrotismul este prima, manifestată prin convingeri iraţionale (cele mai răspândite fiind că viaţa este prea grea și așteptările celorlalţi de la noi sunt prea mari), eficacitate și stimă de sine scăzute (teama de eșec, frica de inadecvare), autosabotare (convingerea că acţiunile noastre nu vor schimba oricum cursul lucrurilor, prin urmare mai bine ne concentrăm pe gestionarea emoţiilor, să încercăm să ne simţim bine) și depresie.

Mai puţin intuitiv este faptul că trăsăturile de extrovertire sunt și ele asociate procrastinării. Optimismul, entuziasmarea și impulsivitatea extrovertiţilor îi expun riscului de a amâna. Ei pot estima mai optimist decât este cazul timpul pe care li-l va consuma rezolvarea unei sarcini și atunci să o amâne pentru că „mai e timp pentru ea”. Nevoia de entuziasm îi poate face să evite sarcinile de rutină sau pe cele neplăcute, iar impulsivitatea le poate dicta tendinţa de a acţiona în funcţie de moment sau de înclinaţiile lor.

Conștiinciozitatea este o altă categorie de trăsături ale cărei faţete interacţionează cu tendinţa de a amâna. Persoanele care suferă din pricina unor deficite de atenţie sunt predispuse să procrastineze. Psihologii au notat că schimbările în fluxul de gândire sunt precedate de o excitaţie emoţională, prin urmare gstionarea stimulilor care ne-ar distrage ar putea fi o soluţie pentru ameliorarea tendinţei de procrastinare. La fel de importante sunt și deficitele de organizare, lipsa motivaţiei interne și a capacităţii de a lucra potrivit intenţiilor personale (un autocontrol diminuat).

În concluzie, portretul celui care amână cronic se conturează din raţionamente eronate (idei iraţionale, pe care le adoptă fără dovadă, din raţiuni emoţionale) și metode greșite de gestionare a situaţiilor (fuga de situaţii care îi generează disconfort, fie el real, fie doar anticipat). Ambele categorii pot fi reeducate, cu un efort conștient. Dar despre aceasta, într-un episod următor din Dosarul „Procrastinarea”.

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.