„Lucrez mai bine sub presiunea timpului", este un refren favorit printre cei care au obiceiul să amâne o acţiune până în ultimul moment. „Așa funcţionez eu", e versul următor. Însă ce poate fi funcţional în a acorda mai puţin timp unei sarcini făcute sub teroarea unui termen limită necruţător?

„Lucrez mai bine sub presiunea timpului”, este un refren favorit printre cei care au obiceiul să amâne o acţiune până în ultimul moment. „Așa funcţionez eu”, e versul următor. Însă ce poate fi funcţional în a acorda mai puţin timp unei sarcini făcute sub teroarea unui termen limită necruţător?

Căutătorii de senzaţii înţeleg acest mecanism cel mai bine. Impulsivitatea și nevoia de a experimenta mereu senzaţii este interpretată de unii specialiști ca fiind rezultatul unei hiperactivităţi a sistemului cerebral care ne activează comportamentul (BAS). Oamenii care au această trăsătură se plictisesc repede și tânjesc după adrenalina agitaţiei, de aceea amână intenţionat ce au de făcut pentru a simţi tensiunea muncii în apropierea deadline-ului. Prof. Piers Steel, de la Universitatea Calgary, spunea că persoanele cu această motivaţie practică o amânare intenţionat planificată. Prin urmare, aceasta este o strategie raţională și poate fi funcţională — deci n-ar intra sub incidenţa procrastinării.

În cazul anumitor persoane, tactica aceasta chiar ar putea conferi plăcere la reluarea sarcinii amânate și ar putea crește performanţa în acţiune. Astfel de persoane ar putea lucra mult mai ineficient și neatent dacă munca se întinde pe o perioadă lungă de timp. Însă această ipoteză nu e chiar atât de funcţională precum pare. Psihologul George Ainslie spune că obiceiul de a căuta senzaţii poate deveni adictiv, ducând la o amânare și mai lungă, pentru a savura riscuri din ce în ce mai mari. În ultimă instanţă însă, căutătorii de senzaţii tari descoperă că plăcerea lor a fost cumpărată cu o performanţă diminuată substanţial și cu un regret pe termen lung.

Plăcerea este o componentă esenţială a amânării deși nu ea, ci stresul, este cea mai intens resimţită emoţie generată de procrastinare. De fapt, unii psihologi spun că principiul plăcerii, un concept introdus în psihologie de controversatul Sigmund Freud, ar fi responsabil pentru amânările noastre.

Cum funcţionează acest principiu?

Freud spunea că acţiunile noastre sunt conduse de o căutare instinctuală după plăcere și o evitare naturală a durerii, ambele sunt menite să ne satisfacă nevoile biologice și psihologice. Oamenii evită sarcinile care nu le fac plăcere, amânându-le pentru a scăpa de emoţiile negative pe care acestea li le generează. Lucrul acesta îl recunosc și gânditori mai recenţi, care spun că sarcinile neplăcute sunt mai degrabă amânate. Samuel Johnson observase, încă din 1750, că vom amâna să facem un lucru cu cât recompensa/pedeapsa pe care așteptăm să o genereze sunt mai îndepărtate în timp.

Chestiunea pedepsei și a recompensei merge mână în mână cu aversiunea faţă de o sarcină. De ce? Fiindcă oamenii vor îndeplini sarcini faţă de care au o aversiune (le displac profund), dacă termenul-limită și, implicit, pedeapsa/recompensa pentru sarcinile respective s-au apropiat.

„Mai am suficient timp”, spune omul care vrea să amâne pe cât posibil neplăcerea demarării acţiunii. Însă acestui principiu al conservării plăcerii, Freud îi opune „principiul realităţii”, care include capacitatea de a amâna împlinirea unei dorinţe, atunci când realitatea circumstanţială nu permite recompensarea instantanee. În copilărie, recompensa imediată face legea. Oamenii caută să își satisfacă imediat nevoile (tip foame, sete, somn). Maturitatea însă ne învaţă să suportăm durerea recompensei amânate, atunci când realitatea o cere.

Evitând anxietatea

Tot o formă de evitare a durerii pare să fie și procrastinarea pentru a evita teama (anxietatea) resimţită în faţa unei sarcini dificile. Poate fi teamă de incertitudine, de eșec sau chiar de succes. Poate că și din această perspectivă, bloggerul Naseem nota pe site-ul revistei Nature că aceia care amână cronic sunt „niște visători care își taie singuri aripile”. „Lipsa de încredere, combinată cu ambiţii foarte înalte le creează o dorinţă nerealistă după un succes eroic, care rezultă într-o planificare excesivă.”

Mulţi dintre noi amânăm o sarcină care nu ne face plăcere, crezând că mâine, cu apropierea deadline-ului, ne vom simţi mai bine. Însă mâine vine, cu termenul-limită cu tot, și senzaţia noastră de bine, din timpul amânării, se vede doar ca o parte regretabilă din trecut. Cercetările în domeniul predicţiei afective (un domeniu relativ nou în psihologie) arată că, în general, nu ne pricepem mai deloc să anticipăm cum ne vom simţi în viitor.

Teama de regret

După această sondare a cauzelor, în care amânarea recompensei se vede ca o cheie a performanţei, jurnalistul american John Tierney vine însă cu o perspectivă extremă, care să arată că subiectul este mult mai complex decât pare. Există și oameni care procrastinează amânându-și plăcerile (de tipul unei vizite la muzeu sau a încasării unui voucher cadou), fiindcă se așteaptă ca, în viitor, să aibă mai mult timp liber pentru ele, lucru care nu se întâmplă niciodată. Un exemplu pe care îl oferă jurnalistul este cel al idealizării unui anumit scenariu.

„Chiar dacă știu că acest scenariu este puţin probabil, oamenii se concentrează într-atâta pe el, încât blochează orice altceva. Sau anticipează că vor regreta profund dacă vor vedea că exista o opţiune perfectă, în timp ce ei au adoptat-o pe a doua cea mai bună. Însă acești oameni nu realizează că regretul poate merge și în direcţia cealaltă. Să ajungi mai rău și să regreţi că nu ţi-ai asumat a doua cea mai bună șansă pe care o aveai.”

Acest subiect face parte dintr-o serie de articole, intitulată Dosarul „Procrastinarea”. Revino pe semneletimpului.ro pentru a descoperi noi insight-uri care te pot ajuta să înţelegi amânarea și, de ce nu, să o depășești.