Acest articol este o dramatizare pe baza interviurilor cu cinci cetăţeni ucraineni, despre felul în care războiul le-a afectat viaţa.

Textul se bazează în mod esenţial pe experienţa unui soldat care a activat în armata ucraineană timp de un an, din care mai mult de şase luni le-a petrecut pe front. În text au fost inserate informaţii primite de la ceilalţi intervievaţi, cât și alte date ce se găsesc în notele de subsol. Relaţiile dintre personaje nu sunt reale, exceptând-o pe cea dintre soldat și iubita lui. Detaliile exacte despre acţiunile și datele personale ale intervievaţilor nu pot fi dezvăluite.

Am vorbit cu iubita mea zilnic cât am fost pe front și i-am spus lucrurile pe care credeam că trebuie să le audă. De când m-am întors acasă, parcă nu îi mai pot spune nimic. Nu am fost niciodată așa de naiv încât să cred că războiul nu o să lase urme asupra noastră, dar nu am anticipat nici pe departe numărul și adâncimea lor. Mi-a fost foarte greu, dar voiam să știe, să mă știe așa cum eram după război.

Înainte de toate astea urmăream presa, aşa că sentimentul că știu ce se întâmplă m-a făcut să mă simt pregătit pentru orice. Am văzut filme despre război, făcute tocmai ca să arate că „viaţa bate filmul” și am rămas cu impresia că am înţeles, dar nu înţelesesem, de fapt, nimic.

Îmi aduc aminte de primele discuţii pe care le-am avut despre tancurile rusești care ar fi trecut peste graniţă și de zvonurile că o să fim chemaţi în armată. Mă întreb câţi le-au crezut atunci… Acum mi se pare că totul s-a petrecut prea repede și nu am știut de fapt niciodată la ce să ne așteptăm.

Nu o să uit niciodată dimineaţa în care m-au sunat să mă prezint la controlul medical. Nici măcar nu primisem citaţia înainte. Nu am înţeles ce se întâmplă. Am crezut că e vorba doar de o formalitate, ceva pentru evidenţă. Știam atâţia băieţi care se duseseră, după care le-au dat drumul. Speram să scap într-o oră, pentru că la 10 aveam o întâlnire la birou cu un client. La 10 însă eram la prietena mea la serviciu cu rucsacul în spate. Nu am avut decât vreo 15 minute să îmi iau la revedere de la ai mei și să încerc să-i liniștesc. Dar când am ajuns la ea și am văzut-o cu lacrimi în ochi, am simţit că mi se rupe inima. Atunci cred că am realizat pentru prima dată ce urmează să se întâmple și, recunosc, mi-a fost frică. Înainte să conștientizez faptul că s-ar putea să îmi pierd propria viaţă, mi-am dat seama că s-ar putea să o pierd pe ea și aceasta a fost prima frică cu care am intrat în război.

În locul în care ne-au trimis pentru antrenamente era o confuzie generală. Totul era atât de diferit faţă de ce ne imaginasem, încât ni se părea că nu e real. Stăteam câte 30-40 de băieţi într-un cort vechi de armată și dormeam pe niște saltele improvizate la faţa locului, din paie. Fiecare saltea era pusă pe o stinghie de lemn. Arăta de parcă dormeam pe niște rafturi instalate în cort.

Niciodată nu știam ce urmează să facem, pentru că nici liderii noștri nu știau. Nu exista un sistem pus la punct, două săptămâni am stat într-un loc, o săptămână în altul, după cum primeau ordine superiorii noștri. Făceam ce ni se spunea, învăţam să folosim armele, mâncam cartofii, cerealele și conservele pe care le primeam, dar eram ca niște roboţi. Fiecare era cu mintea în altă parte. Unii, niște teribiliști care credeau că nu mai au nimic de pierdut acasă, abia așteptau să omoare niște ruși. Mulţi de acolo erau însă băieţi de treabă, care se gândeau la soţiile și copiii pe care îi lăsaseră acasă. Eu mă gândeam la iubita mea și îi mulţumeam în gând pentru cutia de bomboane pe care mi-a dat-o când am plecat.

Cred că toţi am sperat până în ultimul moment că, după antrenament, ne vor trimite acasă. Nimeni nu voia să fie acolo, dar știam toţi că este o alegere între armată și închisoare.

Unii au avut o șansă nesperată. Am un prieten care a reușit să obţină cetăţenia în altă ţară, chiar înainte să-i vină citaţia acasă. Am vorbit de curând cu el. E bine. Chiar dacă e printre străini și familia lui e încă aici, nu se plânge. Deja și-a făcut prieteni și, după ce îi sunt eliberate documentele, familia o să-l urmeze cel mai probabil. Dar vorbeam cu mama lui și plângea din pricina situaţiei în care am ajuns, obligaţi să ne părăsim ţara și părinţii ca să avem șansa unei vieţi normale. De când m-am întors, am văzut și eu că oricine are posibilitate să plece, pleacă, inclusiv cei care au fost la revoluţie pe Maidan. Fug și spre Rusia, cei care au rude acolo. Și din armată se fuge, chiar de la top, pentru că rușii îi plătesc bine pe dezertori. Nu pot să-i judec…

Eu am luptat pentru că nu am avut alternativă. Nu am luptat pentru guvern, am luptat pentru supravieţuirea mea și a oamenilor care și-au pus încrederea în mine. La început, totul e atât de ireal! După care oamenii încep să moară pe lângă tine și realizezi că trebuie să te aperi, trebuie să tragi și tu și trebuie să tragi ca să omori. Aș vrea să pot explica cumva ca să înţelegeţi, dar nu cred că pot… nu există cuvinte care să explice ce am văzut și ce am făcut. Mă simţeam ca un animal aruncat într-un râu tulbure. Nu aveam decât un scop, să găsesc o gură de aer, să supravieţuiesc o secundă după alta. Nu a fost niciodată vorba de război și de politică, în realitate e ceva personal, când e vorba de propria ta viaţă. Și doar după ce te dezmeticești, după ce reușești să deschizi ochii și să îţi descleștezi dinţii, când începi să te uiţi în jur, abia atunci începi să te simţi responsabil și pentru ceilalţi. Iar eu am fost responsabil pentru băieţii mei, cu care am rămas împreună până la sfârșit.

Moartea ne-a educat. În primele schimburi de focuri, au murit mulţi, și soldaţi, și comandanţi. Trebuia să luptăm împotriva unor arme de care nu mai auziserăm și pe care nu le mai văzuserăm niciodată în acţiune. Nu îmi imaginam ce putere de distrugere au unele dintre ele. Nu se compară lupta pe care o poartă rușii cu lupta noastră. Mii de oameni au murit doar cât am stat eu pe front. Poroșenko vorbește „oficial” de vreo 6.000 de morţi dintre ai noștri. Rușii vorbesc deja despre vreo 50.000. Toţi băieţii mei știau cine e mai aproape de realitate. În final, am avut noroc. Am avut în subordine băieţi loiali, deștepţi și educaţi, în care am putut să am încredere. Am rămas împreună, grupul nostru mic, până la final. Întotdeauna am avut grijă unul de altul și, împreună, am trecut mai ușor prin toate. Există putere în unitate.

Căpitanii au încercat să scoată de la noi cât mai mult și să împingă cât mai mult limitele, chiar dacă asta însemna să ajungem carne de tun. Când ne-au trimis acolo unde ardea focul mai tare, în apropiere de Doneţk, eram doar vreo 70 de oameni, cu tot cu voluntari. Abia atunci am înţeles ce înseamnă cu adevărat războiul. Atunci am simţit cu adevărat că e real, că nu e un film, nu e joacă, nu există a doua șansă, nu există repaos, nu există fairplay, asta e tot și acesta poate fi și sfârșitul. Mergi pe stradă și într-o secundă poţi să salvezi o viaţă sau poţi să ţi-o pierzi pe a ta, iar asta e în afara controlului tău. Tensiunea te face să tremuri din toate încheieturile, îţi schimbă faţa, îţi ascute pomeţii, ochii îţi fulgeră dintr-o parte într-alta în timp ce gloanţele șuieră, bombele explodează și oamenii ţipă. Auzi tirul artileriei și știi că în câteva secunde ajung și proiectilele. Unii soldaţi paralizează de frică și stau cu ochii închiși. Alţii se aruncă în primul șanţ, acoperindu-și capul cu mâinile. După cinci minute, respiraţia ţi se stabilizează și tremuratul se domolește, devin rezonabile. Frica începe să se disipeze. Începe evaluarea și acţiunea. Unii sunt răniţi, alţii sunt morţi, iar alţii sunt pe moarte. Toţi sunt acoperiţi din cap până-n picioare de praf… și sânge.

Când ne trimiteau în câte o misiune de unde știam că o să mă întorc doar cu jumătate dintre băieţi, refuzam să merg și insistam să ne trimită întăriri, trupe speciale. În regiunea în care am fost și zilele, și nopţile erau periculoase, iar atacurile păreau să dureze o veșnicie. Fiecare zi și fiecare noapte era un câștig în adevăratul sens al cuvântului. De fiecare dată când ne-am întors cu toţii din vreo misiune am simţit că s-a produs un miracol.

Știţi cine sunt cei care mor primii pe câmpul de luptă? Cei care abia așteaptă să omoare pe cineva. Noi am încercat întotdeauna să ne comportăm omenește, să fim de ajutor. Când am ajuns în regiune, am încercat să le arătăm oamenilor că nu suntem barbari și nu suntem naziștii descriși de propaganda rusă. Oamenii au fost șocaţi că ne comportăm frumos cu ei, în timp ce rușii și cecenii care luptau acolo erau niște brute, alcoolici și drogaţi cărora li s-au pus arme în mână ca să provoace daune cât mai mari. Simt că umanitatea ne-a ţinut cumva în viaţă. Există până la urmă și ceva pozitiv de învăţat în tot războiul ăsta.

Când m-am întors acasă, am găsit o lume care, într-un sens, era mai bună, mai umană. Avem niște prieteni care trebuie să se descurce cu patru copii. Uneori nu au bani nici pentru pâine, dar întotdeauna primesc ajutor de undeva și, când au ceva în plus, dau și la alţii. Vor să plece din ţară. Când ai un băiat care peste doi ani va avea vârsta necesară pentru a pleca la război, ce altceva poţi să faci?

De multe ori mă gândesc dacă nu se va alege praful și de planurile mele cu firma de producţie. Acum, că sunt înapoi acasă, simt mai mult ca niciodată sentimentul urgenţei, nevoia de a nu mai pierde nici măcar un minut. Preţurile au crescut exorbitant. Am venit înapoi acasă și am găsit preţul unui kilogram de portocale de trei ori mai mare ca înainte. Un alt prieten, care are o afacere cu importuri, mi-a spus că a trebuit să își reducă profitul la doar 10% ca să nu dea faliment. Dar nu afacerea e cel mai important lucru pentru mine acum. Vreau să fac ceva care să conteze cu adevărat. Nu mai vreau să mă întorc niciodată pe front, dar vreau să îi ajut pe cei care sunt afectaţi de război.

Iau tratament, dar nu mă ajută în timpul nopţilor… sunt lucruri pe care le-am văzut și pe care le-am făcut pe care nu le pot uita și nu le pot schimba. Iubita mea este motivul pentru care sunt în viaţă. Când am plecat era liberă să ia orice decizie, însă ea a promis să mă aștepte. Cât se poate de realist și de obiectiv pot să spun că asta m-a ţinut în viaţă. În cele mai dificile momente, ea era acolo, în faţa ochilor mei. Și m-am încăpăţânat să supravieţuiesc pentru că ea era acolo. Războiul înseamnă disperare și speranţă în același timp. Dacă, în momentul de faţă, viaţa mea este un război, este pentru că am adus înapoi cu mine disperarea, dar iubita mea este în continuare speranţa care mă duce mai departe.