Lumea întreagă a stat cu sufletul la gură în acea zi a anului 1990. Ce avea să spună Nelson Mandela? Ce ar putea spune după 27 de ani de închisoare din pricina unui regim represiv? Un sigur cuvânt de ranchiună sau înverșunare și ţara sa, Africa de Sud, avea să fie înghiţită de un infern de răzbunare și represalii.

În mod surprinzător, cuvântarea lui Mandela a fost mai degrabă marcată de cuvinte de profundă recunoștinţă, dar, în aceeași măsură, și de avertizare. A încheiat, evocând cuvintele pe care le rostise la procesul său din 1964: „Am luptat împotriva dominaţiei albilor și împotriva dominaţiei negrilor. Am avut pe suflet idealul unei societăţi libere și democratice, în care toţi oamenii să trăiască împreună în armonie și cu șanse egale. Este un ideal pentru care îmi doresc să trăiesc și pe care sper să îl văd realizat. Dar, Doamne, dacă este voia Ta, este un ideal pentru care sunt pregătit să mor.” Episcopul Desmond Tutu, care avea să devină președintele Comisiei pentru Adevăr și Reconciliere, l-a numit pe Nelson Mandela un om „de o mărinimie extraordinară”, care avea să împartă puterea cu oponenţii săi, avea să-și autolimiteze aspiraţiile politice și chiar să-l angajeze pe cel care l-a ţinut întemniţat.

Faţă în faţă cu istoria

Într-o zi caldă de vară africană, pe 11 februarie, am avut privilegiul să asist tăcut cum se scrie istoria. Stăteam în mulţime, în faţa primăriei din Cape Town, ca să-l întâmpin pe Nelson Mandela la ieșirea din închisoare. Walter Sisilu, care petrecuse mulţi ani cu Mandela la Robben Island, a făcut anunţul. „Vi-l prezint pe cel mai mare lider care a stat în închisoare 27 de ani; care a făcut totul pentru libertatea voastră. Vi-l prezint pe Nelson Mandela!” Un vuiet de entuziasm a cuprins mulţimea la auzul primului cuvânt al lui Mandela: „Amandla” (puterea). „Awethu” (stă în noi), a fost răspunsul mulţimii. John Battersby, de la Christian Science Monitor, avea să afirme că a văzut cum „istoria și legenda se întrepătrund și devin realitate”.

Ajunsesem în Johannesburg cu două zile înainte, neștiind că aceea avea să fie una dintre cele mai importante săptămâni din istoria Africii de Sud. Apoi, o scurtă călătorie până în Cape Town ziua următoare ne-a permis rarul privilegiu de a-l întâlni pe președintele sud-african F.W. de Klerk și pe ministrul său de externe, Pik Botha.

Președintele a intrat în sală ca un om care avea o misiune: hotărât, de neclintit, perfect conștient că greutatea istoriei stătea pe umerii săi. După protocoalele diplomatice, a trecut direct la subiect: „Aţi bătut cale lungă să ne reamintiţi că apartheidul e greșit”, ni s-a adresat el, însă trebuie să știţi că „nu mai e nevoie să ne convingeţi. Știm că nu e bun, dar avem nevoie de timp să facem schimbări.” În cadrul întâlnirii, președintele de Klerk n-a făcut absolut nicio referire la viteza ameţitoare cu care îndrepta el Africa de Sud către o adevărată democraţie, una în care principiul că majoritatea decide avea să fie păzit cu sfinţenie. Și nici nu ni s-a confesat că fix în ziua următoare avea să-l întâlnească pe Nelson Mandela, pentru a conveni asupra datei eliberării. Apoi, în cadrul unei conferinţe de presă, a doua zi, după întâlnirea noastră, pe 10 februarie, președintele de Klerk a înmărmurit lumea cu anunţul că Nelson Mandela, după 27 de ani de detenţie, majoritatea în infama închisoare Robben Island, avea să fie eliberat chiar ziua următoare.

Aproape trei decenii de rezistenţă împotriva urii

Nelson Mandela a fost arestat ultima oară pe 5 august 1962, la 44 de ani. Avea să-și petreacă următorii 27 de ani din viaţă militând în mod tăcut, dar eficient, pentru abolirea apartheidului. Greutăţile îndurate din partea regimului segregaţionist aveau să-l catapulteze în cele din urmă până la apogeul realizărilor politice. Mandela avea să-și declare convingerea că închiderea sa a fost necesară, deoarece sub nicio formă un sistem politic „ce este inechitabil și injust în esenţa lui nu poate fi schimbat”. Acesta trebuie transformat radical.

De-a lungul anilor de detenţie, Nelson Mandela a rămas neclintit în convingerea că o democraţie nonrasială poate fi reconstruită în mod pașnic din cenușa apartheidului. Acest bărbat cu zâmbet cald și inimă iertătoare urma să aibă ocazia de a îndrepta pe drumul cel bun o naţiune aflată pe marginea prăpastiei. Totuși abia la venerabila vârstă de 75 de ani urma să-și exercite pentru prima oară votul într-o nouă Africă de Sud postapartheid.

Unora li s-ar putea părea nefirească imaginea lui Nelson Mandela de promotor al libertăţii religioase. Însă într-un sens profund, el a fost unul dintre marii eroi ai libertăţii religioase din istoria recentă și nu doar în virtutea a ceea ce a construit, ci și datorită obiectivului căruia și-a dedicat viaţa: prăbușirea sistemului și dogmei segregării rasiale.

Cum se naște un monstru…

Adevărul neplăcut este că, în esenţa lui, apartheidul a fost o impunere de către stat a unei creaţii religioase și politice eronate care denigra demnitatea umană și viola dreptul sacru al conștiinţei. Puterea statului a fost folosită pentru a impune o învăţătură teologică greșită, ideea profană că oamenii nu au fost creaţi egali și nu au fost înzestraţi cu dreptul inalienabil la viaţă și libertate. Biserica i-a oferit statului infrastructura teologică pentru teoria că oamenii de culoare au fost blestemaţi de Dumnezeu și că trebuiau folosiţi decât la „tăiat lemne și scos apă” – ca muncitorii la care se face referire în Iosua 9:21. Se credea că amestecarea raselor și relaţiile interrasiale erau interzise de porunca biblică de a fi separaţi (Geneza 11; 2 Corinteni 6:17). Și, deși toţi oamenii au același sânge, conform cu Faptele Apostolilor 17:26, Dumnezeu ar fi hotărât „anumite vremuri și a pus anumite hotare”, făcându-Și cunoscută voinţa de a exista graniţe și limite geografice în funcţie de rasă. Primele victorii militare ale olandezilor asupra băștinașilor africani au fost considerate un semn al alegerii divine și au fost luate drept un mandat de la Dumnezeu de extindere a dominaţiei etnice și rasiale asupra triburilor cucerite. Acest bizar amalgam de teologie, mândrie rasială și drepturi etnice a devenit un idol al statului, iar închinarea la el era obligatorie.

Conform Documentului Kairos, publicat în 1985 de către un grup de teologi sud-africani, acest idol al bisericii și al statului este „dumnezeul gazelor lacrimogene, al gloanţelor de cauciuc, al biciului (sjamgok), al celulelor și al pedepselor capitale”, „exact opusul Dumnezeului Bibliei” – „diavolul deghizat în Dumnezeul cel Atotputernic”. „Teologia de stat”, afirmau teologii, „reprezintă nu doar o erezie, ci și o blasfemie”, iar „biserica nu poate colabora cu tirania”.

Dacă e să cercetăm geneza apartheidului, nu descoperim nicio urmă de teologie, nicio proclamaţie explicită înainte de 1948. În schimb, prin prisma ţesăturii întortocheate de confuzii și amăgiri teologice, nașterea apartheidului a fost, în cel mai bun caz, complicată din punct de vedere istoric.

La începutul anilor 1500, Johann Boemus (1485-1535), un învăţat evreu german, care este considerat primul care a ridicat etnografia la rang de știinţă, a emis axioma teologică în virtutea căreia popoarele barbare din Africa erau urmașele blestemate ale lui Ham. Pe solul mentalităţii din sudul Africii, această învăţătură avea să se îmbine cu doctrina predestinării, a lui Jean Calvin (1509-1564). În mod convenabil, Dumnezeu ar fi încheiat legământ cu olandezii, superiori și preferaţi din punct de vedere rasial, ca să-i domine pe boșimanii Bantu. Așadar, din acest mariaj politico-religios, s-a născut apartheidul.

În 1948, Partidul Naţional, numit uneori Biserica Olandeză Reformată în rugăciune, a declarat apartheidul o simplă „segregare pe temeiurile creștine ale dreptăţii și raţiunii”. I-a revenit președintelui Malan, un pastor hirotonit în Biserica Olandeză Reformată, misiunea de a îl implementa, iar președintelui Verwoerd, al cărui tată fusese ajutor de evanghelist în Biserica Olandeză Reformată, să impună ceea ce tot el a descris ca o politică generoasă de „bună vecinătate”. Articolul de fond din ziarul oficial al Bisericii Olandeze Reformate, Die Kerkbode, din data de 22 septembrie 1948, conţinea următoarele cuvinte: „Ca biserică, noi ne-am (…) luptat constant în direcţia separării acestor două entităţi naţionale (albii și negrii). Din acest punct de vedere, se poate considera în mod corect că apartheidul este o politică a bisericii.” În numărul din 19 aprilie 1950, se mai scria: „Conducerea exercitată de albi nu este atât de mult un drept, cât o înaltă chemare, (…) pentru că noi nu avem doar o politică, ci un mesaj: Evanghelia veșnică.” Având de înfruntat opoziţia lumii întregi faţă de apartheid, Biserica Olandeză Reformată primea bani din fonduri guvernamentale secrete pentru a concepe și disemina contraargumente eficiente, în răspuns la opoziţia faţă de regimul de segregare rasială, opoziţie considerată o propagandă teologică generată de Consiliul Bisericilor de după al Doilea Război Mondial. În punctul ei culminant, forţa apartheidului părea de nezdruncinat.

…și cum poate fi el învins

Născut la 18 iulie 1918, Rolihlahla Mandela era strănepotul conducătorului populaţiei Thembu din Transkei. Beneficiind de o educaţie creștină, la vârsta de șapte ani Rolihlahla a fost trimis de credincioasa lui mamă metodistă la Școala Misionară Metodistă Clarkebury, din Eastern Cape. La botez, profesorul lui de engleză i-a pus numele Nelson.

În 1937, la 19 ani, Nelson Mandela s-a înscris la Colegiul Wesleyan Healdtown, din Beaufort. Aici l-a întâlnit pe Seth Mokitimi, care a fost capelan al colegiului din 1937 până în 1951. Capelanul Mokitimi a avut un „impact imens asupra mea”, avea să spună Mandela mai târziu. „M-a modelat pur și simplu. El ne-a influenţat. Bineînţeles, am avut încercările noastre timide de a-l imita, însă noi nu aveam curaj. E bine să ai eroi în jurul tău. Pastorul Mokitimi a fost un erou.” La doi ani după masacrul de la Sharpeville, din 1960, Seth Mikitimi avea să devină primul pastor negru ales conducător al unei biserici importante în Africa de Sud.

Drumul lui Nelson Mandela spre câștigarea Premiului Nobel pentru Pace și spre funcţia de garant al unui transfer pașnic de putere în Africa de Sud a fost lung şi pe ocolite. Și nu e la voia întâmplării că ferma sa credinţă și convingerile sale s-au format în cadrul oferit de una dintre puţinele tradiţii de credinţă care au îndrăznit să se opună oficial regimului de segregare rasială. Deși complicate prin paradoxuri și controverse, credinţa și viziunea sa asupra lumii s-au născut în atmosfera uneia dintre bisericile care se opuneau cel mai mult apartheidului din Africa de Sud: Biserica Metodistă. În cuvântarea din cadrul Conferinţei Anuale a Bisericii Metodiste din 18 septembrie 1994, Nelson Mandela a spus: „Nu pot accentua suficient de mult rolul pe care l-a jucat Biserica Metodistă în viaţa mea. (…) E foarte nimerit că această conferinţă are loc exact în această sală, după descinderea mesianică a democraţiei în ţara noastră. Biserica Metodistă a fost singura biserică declarată organizaţie ilegală în timpul apartheidului și, vreme de zece ani, vi s-a interzis să funcţionaţi în zona Transkei. Aceasta este exact sala în care a fost promulgat ordinul de scoatere în afara legii.”

Încă de la debutul regimului de segregare rasială, bisericile engleze, deși nu întotdeauna exemple impecabile de reacţie împotriva rasismului, s-au declarat împotriva viziunii Bisericii Olandeze Reformate asupra apartheidului. Anglicanii, prezbiterienii, metodiștii, congregaţionaliștii, catolicii și, în cea mai mare măsură, metodiștii din Africa de Sud au respins apartheidul. Înainte de Actul de Delimitare Zonală, din 1950, și de Actul de Separare a Facilităţilor, din 1953, cu câteva excepţii notabile, metodiștii albi și negri se închinau și studiau împreună. Întrucât respectivele legi făceau ca participarea multirasială la serviciile de închinare să fie ilegală, acestea au fost considerate un afront grav la libertatea religioasă, generând în Biserica Metodistă angajamentul de a rămâne, chiar și doar structural, o biserică a unităţii rasiale. Membrii erau îndemnaţi să găsească modalităţi de a-și iubi poporul, dar nu și păcatele poporului. În 1966, Misiunea Metodistă Centrală, de pe strada Buitenkant, Cape Town, le oferea mijloace de transport membrilor ei aparţinând diferitelor rase, în contextul în care administraţia centrală implementase forţat segregarea teritorială, creând zone separate pentru cele două rase. În semn de protest, a fost așezată ostentativ o placă în faţa bisericii, pe care era scris: „Toţi cei care trec pe aici să-și aducă aminte cu rușine că multe mii de oameni au trăit vreme de generaţii în districtul șase și în alte părţi ale acestui oraș și au fost forţaţi prin lege să plece din casele lor din cauza culorii pe care o are pielea lor. Tată, iartă-ne…”

Biserica Metodistă a înţeles că libertatea este pusă în pericol nu numai prin interdicţiile dictate de stat, dar și prin colaborarea cu statul. A fost evident că membri de toate credinţele, după cum avea să spună episcopul Tutu, au contribuit la „menţinerea și aplicarea nedreptelor legi ale apartheidului”. Unul dintre cele mai elocvente documente pe care le-am citit este Declaraţia de Mărturisire, adresată de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea Comisiei pentru Adevăr și Reconciliere. Aceasta reprezintă o avertizare puternică pentru cei care se trebuie să se opună impunerii de către stat a anumitor idei religioase: să fii mut în faţa tiraniei religioase înseamnă să fii complice la ea. Iată textul ei: „Mărturisim că am fost mult prea preocupaţi de menţinerea poziţiei noastre apolitice în ceea ce privește separarea bisericii de stat, pentru a putea combate eficient caracterul nociv al apartheidului. Sub presiunea vremurilor, am permis ca structurile bisericii să se adapteze treptat la liniile apartheidului, asigurând organizaţii bisericești regionale separate pentru diferitele grupuri rasiale din interiorul bisericii. Nu ne-am dat seama că statul cerea de la cetăţeni lucruri pe care nu avea dreptul să le ceară și că, în calitate de creștini, ar fi trebuit să ne opunem acestei uzurpări, într-o formă extremă, a autorităţii lui Dumnezeu. (…) Așadar ne consacrăm din nou și cu și mai mare ardoare proclamării Evangheliei veșnice a universalităţii iubirii lui Dumnezeu; denunţăm captivitatea babiloniană a bisericii, în care și-a vândut sufletul statului; rostim o avertizare mai elocventă și mai clară în privinţa închinării la fiară și urzelii civile-religioase de blasfemie, constrângere, trufie omenească și nedreptate, care par să se fi înfiripat prea ușor în mijlocul nostru (Apocalipsa 14:6-11).”

Construcţia rasistă ridicată de către biserică și stat avea să fie demolată în parte datorită eforturilor bisericilor aboliţioniste din Africa de Sud, dar și datorită vieţii și liniei trasate de Nelson Mandela.

Am avut privilegiul să-l întâlnesc pe Nelson Mandela în câteva ocazii și să fiu în Africa de Sud în timpul campaniei și apoi al alegerilor în urma cărora a devenit președinte. Rugăciunea mea acum, la mai bine de la un an de la încetarea sa din viaţă, este ca viziunea sa transformatoare să continue să-i aducă Africii de Sud pace și libertate religioasă.

Nelson Mandela a spus odată că noi suntem asemenea lui Mesia, „a cărui viaţă stă ca mărturie pentru adevărul că nu e nicio rușine să fii persecutat: Cei cărora ar trebui să le fie rușine sunt cei care îi persecută pe alţii.”

Pe 15 decembrie 2013, milioane de oameni din toate colţurile lumii s-au adunat în faţa televizoarelor să-și ia rămas bun de la unul dintre cei mai mari promotori ai păcii, egalităţii și libertăţii religioase din câţi a cunoscut lumea. Nelson Rolihlahla Mandela a trecut de la inocenţa elevului de școală confesională la cutezanţa dizidentului, de la statutul de instructor la școala duminicală la cel de instigator tactic, de la poziţia de jurist la cea de activist. Istoria, cred eu, îi va celebra realizările și abia dacă își va mai aminti defectele sale; vom continua să îi apreciem rar întâlnita ascensiune de la deţinut la președinte și demersul de a fi spulberat idolul bisericii și al statului cunoscut ca apartheid.