Uneori are greutatea unui aliat curajos. Alteori lucrează în defavoarea noastră. De fiecare dată însă, ne provoacă să gândim critic și să stabilim preţul corect în tratativele purtate cu noi înșine și cu cei din jur.

Compromisul este nelipsit din relaţii și poate fi ceea ce ne trage în jos, dar și un bun exerciţiu de reconciliere a divergenţelor nerezolvabile pe alte căi.

Arta de a negocia

Pe tot parcursul vieţii, împrejurările și normele sociale ne modelează astfel încât să fim deschiși spre colaborare. Încă din copilărie învăţăm că nu ni se cuvine totul și că trebuie să respectăm regulile. Tot atunci deprindem și metodele care ne ajută să avem câștig de cauză când ceea ce ne dorim iese din sfera lucrurilor permise. Învăţăm să insistăm, să argumentăm sau să manipulăm, dar și să ne ajustăm dorinţele în funcţie de situaţia dată. Învăţăm să cedăm când părinţii nu ne lasă în parc sau la televizor dacă nu mâncăm tot din farfurie. Altfel spus, învăţăm valoarea compromisului.

Compromisul este acel proces de negociere între două tabere care acceptă să renunţe la anumite planuri, dorinţe sau idei în schimbul unui acord mulţumitor pentru ambele părţi; este ceea ce stă la baza cooperării sociale, printr-o serie de competenţe profund înrădăcinate în comportamentul uman. Însăși structura creierului ne permite să ţinem cont de nevoile semenilor, să le înţelegem intenţiile și emoţiile, prin așa-numiţii „neuroni oglindă”, responsabili de empatie.

Compromisul. „Noi versus ei”

Ce ne face să acceptăm sau nu compromisuri? Studiile arată că factorii individuali, cei situaţionali, dar și nivelul de oxitocină sau serotonină din organism influenţează disponibilitatea noastră de a reconsidera o poziţie care ne definește. Cu cât suntem mai veseli și mai îndrăgostiţi, cresc șansele de a încerca să fim în acord cu cei din jur.

Pe de altă parte, presupunerea că partenerii de dialog nu vor accepta să-și revizuiască opinia scade această disponibilitate. Cercetările demonstrează că există o legătură strânsă între rezistenţa la compromis și prejudecăţile privind deschiderea interlocutorului spre colaborare.

Un experiment american din 2018, bazat pe analiza interacţiunii dintre democraţi și republicani, a evidenţiat faptul că, indiferent de orientarea politică, persoanele convinse că cei din echipa adversă le discreditează ideile au refuzat să se implice în dezbateri pentru a ajunge la un numitor comun.

„Modul în care le atribuim celorlalţi anumite caracteristici devine distorsionat dacă nu ne raportăm la ei individual, obiectiv, și, în schimb, mutăm acţiunea într-un cadru de tipul «noi versus ei»”, precizează Mina Cikara, iniţiatoarea experimentului, desfășurat la Universitatea Harvard.

Secretul relaţiilor de succes

Dacă interacţiunea cu o persoană din afara grupului ne face inflexibili și rezervaţi, comunicarea cu un apropiat ne „îmblânzește” spiritul. Relaţiile de rudenie, de prietenie și de cuplu formează cadrul propice pentru a ne exersa abilităţile de negociatori. Astfel, atașamentele puternice ajung să reprezinte un real pericol pentru individualism și pentru încăpăţânare.

Pornind de la această idee, mulţi afirmă că secretul căsniciilor de succes stă în capacitatea soţilor de a-și armoniza constant așteptările și nevoile pentru menţinerea unui echilibru dorit. Adevărul este, totuși, undeva la mijloc.

Pe de o parte, arta de a negocia eficient creează o relaţie temeinică, în care conflictele se sting prin adoptarea virtuoasei căi de mijloc, mulţumitoare pentru ambele părţi. Pe de altă parte, sacrificiile care așază interesul comun deasupra interesului propriu – deși trădează un angajament solid – pot ascunde sentimente de insatisfacţie sau o distanţare emoţională între parteneri. Chiar dacă păstrează intact întregul, nu toate compromisurile aduc fericire în cuplu: în unele cazuri, preţul plătit este mult prea mare în raport cu propria estimare a valorii „schimbului” făcut.

A face compromisuri și a te compromite

Același lucru este valabil și în alte domenii ale vieţii: nu toate compromisurile aduc fericire. Știm că termenul de „compromis” are și o conotaţie negativă, reflectată în acţiunea propriu-zisă pe care o întreprindem când renunţăm la standardele, credinţele sau valorile personale, din nevoia sau din dorinţa de a primi ceva în schimb.

Auzim adesea replici precum: „S-a compromis pentru bani.” Sau „și-a compromis familia pentru carieră”, „și-a compromis cinstea pentru beneficii materiale”.

Situaţiile descrise surprind ipostaza ingrată în care cineva jertfește, în mod voluntar, o parte importantă a sistemului său de valori în detrimentul unor avantaje discutabile. Esenţa unui compromis nefericit constă tocmai în atacul lansat la adresa integrităţii și a autenticităţii noastre, precum și a intereselor profunde care ne definesc existenţa; efectul lui constă în acumularea unor temeri și frustrări colosale.

Compromisul. Cea mai mare felie de tort

Economistul german Ludwig Erhard spunea despre compromis că este „arta de a împărţi un tort astfel încât fiecare să creadă că a primit felia cea mai mare”, făcând astfel trimitere la ideea de avantaj ce poate însoţi concesiile făcute. În realitate, un compromis bun nu trebuie să dezavantajeze substanţial pe nimeni în demersul de a ajunge la un rezultat benefic comun.

Cum deosebim un compromis bun de unul nesănătos? În afara situaţiilor ușor de încadrat într-o categorie sau alta, există câteva direcţii care ne pot ajuta să cernem opţiunile premergătoare deciziei finale.

În primul rând, în orice compromis pe care îl facem trebuie să rămânem fideli valorilor personale. Abdicând de la propriile principii de viaţă, de dragul de a face pe plac altora sau pentru a ne conforma cerinţelor, riscăm să ne pierdem busola morală și chiar pe noi înșine.

Pe lângă faptul că ne permite să fim împăcaţi cu noi înșine, un compromis sănătos nu ne obligă:
– să ne ignorăm nevoile de bază;
– să ridicăm piedici în calea dezvoltării personale;
– să ne abatem de la obiectivele stabilite;
– să periclităm relaţiile cu cei din jur;
– să ne lăsăm exploataţi sau să îi exploatăm pe alţii;
– să devenim victime colaterale;
– să trăim cu nemulţumiri permanente.

În orice relaţie, compromisul este inevitabil – între părinţi și copii, între soţ și soţie, între prietenii cei mai buni sau în raporturile stabilite la locul de muncă. Pentru a-și justifica însă prezenţa, el trebuie să fie nu doar inevitabil, ci și util: să curme discuţiile interminabile și lipsa de armonie; să încurajeze empatia și cooperarea; să îmbunătăţească legăturile dintre oameni, fără a dezavantaja pe nimeni, fără a răni și fără a încărca sufletul cu poveri greu de purtat.

Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.