Într-o societate care nu pune mare preţ pe sensibilitate, creșterea unui copil hipersensibil la condiţiile de mediu poate fi o experienţă pe alocuri copleșitoare pentru un părinte. Cel puţin până când realizează rolul vital pe care îl joacă în descătușarea potenţialului extraordinar pe care îl deţine un astfel de copil.

În trecut ar fi fost consideraţi doar niște copii timizi sau mai greu adaptabili, însă aceste etichete nu spun nimic despre extraordinara complexitate a celor care aveau să fie numiţi mai târziu „copii extrem de sensibili” sau „copii-orhidee”. Cei mai mulţi copii reușesc să se dezvolte chiar și în circumstanţe neprietenoase, dar o minoritate dintre ei se vor irosi în lipsa unei îngrijiri adecvate, după cum ar putea înflori spectaculos, în condiţii prielnice, după cum susţin unii specialiști.

Această sensibilitate la mediu îi face să înseteze după predictibilitate și să se adapteze cu dificultate la schimbările pe care ceilalţi copii le întâmpină cu naturaleţe.

Vizita la medic, începerea școlii, o excursie sau interacţiunea cu o persoană necunoscută sunt doar câteva exemple de situaţii care le provoacă disconfort, îi sperie sau generează apariţia unor simptome fizice, precum durerea de cap sau de stomac. Deși foarte vulnerabili la adversităţi, acești copii sunt înzestraţi cu abilităţi care pot converti tot acest bagaj de fragilitate într-un atu important pentru o dezvoltare cu adevărat inspiratoare.

Cum știi că ai un copil foarte sensibil?

Psihologul Elaine Aron a creat un chestionar cu 27 de întrebări care să ajute părinţii, dar și educatorii sau profesioniștii din domeniul medical să își dea seama că au de-a face cu un copil hipersensibil. Potrivit chestionarului, un astfel de copil poate fi perfecţionist, cu simţul umorului, iubitor al jocurilor liniștite, foarte sensibil la durere, empatic, profund, mai receptiv la corecţiile blânde decât la pedepsele aspre.

Persoanele hipersensibile tind să aibă o viaţă interioară bogată și sunt afectate de mediul în care trăiesc, spune Aron, care este și autoarea cărţii The Highly Sensitive Person (1999). Sensibilitatea extremă se întâlnește la aproximativ 20% dintre persoane și presupune un cost ridicat de energie pentru individ.

Persoanele hipersensibile tind să aibă o viaţă interioară bogată și sunt afectate de mediul în care trăiesc.

Modul în care este distribuită sensibilitatea depinde în proporţie de aproape 50% de factori genetici, conchide cercetătorul Michael Pluess, de la Universitatea Queen Mary din Londra, în urma unui studiu publicat în 2020 în revista Molecular Psychiatry. Studiul s-a bazat parţial pe date obţinute cu ajutorul unui chestionar conceput de Pluess și echipa sa de cercetători („Highly Sensitive Child”) pentru a măsura gradul de sensibilitate a copiilor și adolescenţilor. Pluess a lansat chiar și un site cu informaţii pe această temă, care găzduiește și teste care ajută adulţii și copiii deopotrivă să afle unde se găsesc pe scara sensibilităţii la mediu.

Hipersenzitivitatea, sau sensibilitatea procesării senzoriale, reprezintă o trăsătură importantă a copilului extrem de sensibil. Ea se manifestă printr-o creștere a sensibilităţii sistemului nervos central, o procesare profundă a stimulilor care vin din mediul intern sau extern și un stil cognitiv a cărui marcă este procesarea elaborată a informaţiilor.

Copiii hipersensibili tind să fie copleșiţi de informaţiile senzoriale primite din mediul lor – ei au tendinţa de a detecta sunete și mirosuri abia perceptibile sau de a observa detalii ignorate de ceilalţi copii. Această suprastimulare îi face să obosească mai repede, nevoia de odihnă fiind mai pregnantă în cazul lor.

Este normal ca acești copii să își epuizeze resursele mai repede, crede Aron, pentru că ceea ce simt ei în diferite situaţii este copleșitor, ca urmare reacţiile și soluţiile acestora îi pot contraria pe cei din jur. Nevoia de rutină, empatia puternică și reactivitatea emoţională ca răspuns la trăirile altora sunt alte trăsături care completează portretul copilului hipersensibil. Desigur, sensibilitatea este distribuită de-a lungul unui continuum și nu toţi copiii extrem de sensibili împart exact aceleași caracteristici – nici măcar introversiunea (aproximativ 70% dintre persoanele hipersensibile sunt și introvertite).

Studiile de imagistică a creierului persoanelor hipersensibile arată un nivel mai ridicat de activitate la neuronii-oglindă, care joacă un rol important în formarea empatiei, dar și o conectivitate mai densă între diferite zone ale creierului, ceea ce trădează un nivel înalt de creativitate, afirmă cercetătoarea canadiană Tracy Cooper.

„Itinerariul unei vieţi este aidoma jocului «Douăzeci de întrebări». Fiecare informaţie nouă elimină un număr mare de posibilităţi, dar multe rămân în continuare.”

În ultimele sale decenii de activitate, Jerome Kagan, profesor de psihologia dezvoltării la Harvard, a studiat diferenţele de reactivitate la copii. În condiţii de stimulare senzorială accentuată, 20% dintre bebeluși au fost foarte reactivi, manifestând o activitate motorie viguroasă și plângând atunci când aveau parte de experienţe necunoscute. Bebelușii cu reactivitate ridicată au șanse mai mari de a deveni copii timizi, precauţi în situaţii necunoscute (hipersensibili, după cum îi numește Aron), a observat Kagan, remarcând totodată și tendinţa bebelușilor cu reactivitate scăzută de a deveni, în decursul timpului, spontani, curajoși și neinhibaţi.

Temperamentul unui bebeluș nu reprezintă totuși garanţia că își va forma un anumit tip de personalitate, ci mai degrabă acesta va acţiona pentru a trasa anumite limite pentru ceea ce vor deveni copiii în viitor, susţine psihologul. „Itinerariul unei vieţi este aidoma jocului «Douăzeci de întrebări». Fiecare informaţie nouă elimină un număr mare de posibilităţi, dar multe rămân în continuare”, conchide Kegan.

Școala părinţilor

Citește și: Școala părinţilor

La rândul său, Jay Belsky, profesor de ecologie umanistă, a studiat emoţionalitatea negativă la sugari (tendinţa acestora de a resimţi și de a manifesta suferinţa, labilitatea emoţională și probleme de atenţie în circumstanţe de adversitate). Copiii mici cu emoţionalitate negativă aveau tendinţa de a externaliza (de exemplu, printr-un comportament agresiv) sau de a internaliza (depresiv, anxios) problemele de comportament. Totuși, o creștere a scorului de internalizare sau externalizare a problemelor a fost înregistrată doar atunci când bebelușii cu negativitate temperamentală erau crescuţi într-un stil de parenting negativ.

Deși există multe necunoscute legate de dezvoltarea copiilor extrem de sensibili, mediul rămâne totuși unul dintre cei mai importanţi factori predictivi ai modului în care se vor dezvolta acești copii.

Copiii-orhidee, definiţi de sensibilitate

După 40 de ani de cercetare pediatrică, medicul și profesorul Thomas Boyce și-a prezentat într-o carte concluziile despre modul în care se dezvoltă copiii-păpădie (robuști, rezilienţi, capabili să înflorească în aproape orice mediu) și copiii-orhidee, mai fragili, în dezvoltarea cărora mediul joacă un rol esenţial.

Orhideea este o metaforă folosită de Boyce pentru a reda fidel atât potenţialul și frumuseţea copiilor hipersensibili, cât și vulnerabilitatea și fragilitatea lor. De fapt, una dintre metafore, pentru că Boyce s-a referit la această categorie specială folosind termeni precum copiii cu „obrazul subţire”, excesiv de „permeabili la mediu” sau „canarii din mină”.

În urma unui studiu realizat cu colaboratorii săi în 2018, Pluess a introdus și o a treia metaforă, cea a lalelelor, pentru a descrie categoria celor cu sensibilitate medie, mai puţin fragili decât orhideele, dar nu atât de robuști precum păpădia.

Studiile efectuate până acum arată că există legături (nu întotdeauna foarte solide) între reactivitatea psihobiologică extremă, caracteristică unui copil-orhidee, și predispoziţia către un set de caracteristici temperamentale precum timiditatea, retragerea din faţa situaţiilor noi și emoţionalitatea negativă, scrie Boyce. Trăsătura definitorie a unui astfel de copil este sensibilitatea la condiţiile sociale. Astfel, acești copii pot da dovadă fie de o vulnerabilitate extremă într-un mediu negativ, stresant, fie de o rezilienţă extraordinară și de o dezvoltare armonioasă, într-un mediu care îi susţine emoţional.

Sensibilitatea la mediul în care se dezvoltă rămâne așadar diferenţa majoră dintre copiii-păpădie și cei de tip orhidee. În prima categorie regăsim copii capabili să se dezvolte chiar și în mediul arid și ostil al orfelinatelor, în timp ce unii dintre copiii din a doua categorie se ofilesc chiar și în mediul lor familial relativ protector. Cu excepţia mediilor extrem de nocive, copiii-păpădie reușesc „să ofere cele mai mari recompense la cel mai mic preţ”. Desigur, fiecare copil are nevoie de un mediu iubitor, în care să se simtă în siguranţă (faptul că un copil-păpădie se dezvoltă și într-un climat nepotrivit nu înseamnă că nu va fi afectat în niciun fel de aceste condiţii). Majoritatea copiilor se vor dezvolta bine într-un mediu protector, plin de afecţiune, dar orhideele vor înflori absolut spectaculos aici, punctează Boyce.

Același tip de mediu (fie el iubitor, fie disfuncţional) nu oferă șanse egale de dezvoltare celor două categorii, pentru că nu este identic pentru fiecare copil în parte, explică Boyce. Copiii-orhidee resimt într-un mod diferit experienţa căminului parental, iar nișa pe care o ocupă în acesta modelează și ea dezvoltarea ulterioară, sexul copilului, ordinea nașterii (este mezin, mijlociu sau primul născut), statutul economic al familiei fiind doar câţiva dintre factorii care interferează cu acest proces.

Vestea cu adevărat bună este că un copil-orhidee nu este o păpădie ratată, dimpotrivă, în condiţii prielnice de îngrijire, rezultatele pe care le obţine pot fi superioare celor pe care le ating în general copiii-păpădie, susţine Boyce.

Îngrijind orhideele din curtea noastră

„Ce se întâmplă în copilărie nu rămâne niciodată în copilărie”, punctează Boyce, subliniind importanţa pe care o au primii ani de viaţă în trasarea traiectoriei vieţii întregi, precum și necesitatea ca părintele să înţeleagă locul pe care îl ocupă un copil în spectrul dintre păpădie și orhidee, asigurându-i forma adecvată de susţinere.

Copilul-orhidee trebuie să știe că nu e nimic în neregulă cu el și că sensibilitatea se poate dovedi punctul lui forte. Părintele are un rol esenţial în validarea emoţională a copilului sensibil, tentat să dezvolte un sentiment real și persistent de rușine, din cauză că se compară frecvent cu copiii-păpădie. Copiii foarte sensibili au nevoie să se simtă apreciaţi de părinţi, după cum au nevoie să fie încurajaţi constant și să fie confruntaţi cu o perspectivă echilibrată ori de câte ori eșecurile îi fac să se îndoiască de valoarea pe care o au.

Toţi copiii au nevoie de afecţiunea părintelui, dar nevoia copilului-orhidee de a se bucura în mod constant de atenţia și iubirea parentală este mai pregnantă.

Există suficiente dovezi că dezvoltarea copilului poate fi influenţată semnificativ dacă există măcar un singur adult care să ofere iubire în mod constant, scrie profesorul de psihiatrie Robert Coles.

Copilul-orhidee (dar nu numai el) are nevoie să petreacă timp suficient cu părinţii; timpul de calitate este doar „un mit cultural. Nu există așa ceva și nici nu a existat vreodată” – aceasta este concluzia la care ajungea Thomas Boyce acum trei decenii.

Este nevoie de un fundament de libertate și de toleranţă pentru ca un copil sensibil să se poată deschide și să înveţe să își exprime creativitatea. Pentru a crea acest climat, părintele trebuie să încurajeze libertatea de expresie, dar și să caute oportunităţi de exprimare creativă pentru copil.

Lecţii de parenting de la părinţi imperfecţi

Citește și: Lecţii de parenting de la părinţi imperfecţi

Una dintre provocările veritabile ale părintelui de copil-orhidee constă în identificarea echilibrului dintre protejarea acestuia și încurajarea lui să iasă din zona de confort. Cunoscând nevoia de predictibilitate a copilului, părintele poate să îl protejeze de anumiţi stimuli, să verifice periodic nivelul său de disconfort sau să-i permită să refuze invitaţiile la evenimente pe care le percepe ca prea solicitante. În același timp, copilul-orhidee are nevoie și de imbolduri pentru a se aventura în situaţii necunoscute, așa încât să poată deveni un adult rezilient și împlinit.

Teoria știinţifică a copiilor-orhidee este menită să aducă speranţă, concluzionează Boyce, întrebându-se, în final, dacă ea nu ar putea constitui o adevărată revelaţie: aceea că orice fragilitate umană ar putea fi, într-un fel sau altul, răscumpărată. Iar dacă așa stau lucrurile, părinţii pot alege să vadă această fragilitate mai puţin ca o trapă alunecoasă și mai mult ca o trambulină spre o viaţă plină de frumuseţe și sens. Pentru că fiecare copil este, cu adevărat, „o făptură așa de minunată”.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.