Examenul online de admitere la facultate este cea mai recentă și cea mai dezbătută temă în discuţia despre provocările inevitabile deja ale învăţământului superior online.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19

Pandemia de COVID-19 a obligat majoritatea universităţilor din lume să găsească soluţii de adaptare a învăţământului superior la contextul aparte generat de răspândirea noului coronavirus. Migrarea cursurilor în online a fost prima măsură luată în acest sens. Măsura de a muta online și admiterile a fost însă poate cea mai grea și mai curajoasă de până acum.

Am stat de vorbă cu Alina Bârgăoanu, decan al Facultăţii de Comunicare și Relaţii Publice din cadrul SNSPA, despre schimbările prin care trece forţat învăţământul în ultima perioadă, pentru a afla cum sunt ele văzute prin ochii unui specialist implicat în prima linie.

Am aflat, printre altele, care este una dintre cele mai mari erori care îngreunează demersul actualizării și adaptării învăţământului la noile condiţii generate nu doar de pandemie, ci și de viitorul care se instalează deja în prezent prin noile generaţii. Alina Bârgăoanu crede că această eroare e să credem că „învăţământul online înseamnă a «turna» același conţinut care face obiectul procesului de învăţare într-o altă formă, o formă electronică. Nu cred că este vorba despre așa ceva, ci despre regândirea conţinutului și a pedagogiei ca atare, despre transformarea sa în totalitate.”

Cu alte cuvinte, deși opinia publică se concentrează mai mult pe riscul ca învăţământul online să nu fie la fel de demn de încredere precum învăţământul clasic, problema cea mai presantă cu care se confruntă arhitecţii acestui nou sistem este, în realitate, cum să transforme învăţătura în conţinut și pedagogia în navigare, astfel încât ambele să fie adaptate maxim la noile condiţii.

Cum se vede, din perspectiva decanului, recenta migrare online a învăţământului universitar? O vedeţi ca pe o adaptare temporară? Sau ca pe o pistă de urmat pe termen lung?

A.B: Pentru facultatea pe care o conduc, nu a fost o experienţă total nouă. Fără falsă modestie, dar este vorba de un fapt: în 2003, am lansat primele masterate online din România. E vorba despre un proiect finanţat prin fonduri PHARE – Universitatea Virtuală de Afaceri. Masteratele respective au avut mare succes, au supravieţuit până în zilele noastre. Însă cadrul de reglementare foarte restrictiv nu ne-a prea ajutat, așa încât nu le-am dezvoltat pe măsura potenţialului, ci, mai degrabă, le-am ţinut pe linia de plutire. Iată că, în această perioadă, au reprezentat o bună bază de pornire.

Chiar și așa, beneficiind de experienţă tehnică și pedagogică, migrarea întregii activităţi didactice în mediul online a fost un proces dificil, care a trebuit să ne scoată pe toţi – profesori, studenţi, personal tehnic – din anumite rutine.

Mi-aș dori să nu fi fost doar o paranteză. De altfel, sunt șanse mari ca realitatea să ne oblige, într-un anume fel, să rămânem pe această variantă pentru mai mult timp. Dar, indiferent de felul în care va evolua problema sanitară, sper să păstrăm componenta de învăţare online în procesul de educaţie. Trăim, totuși, în epoca digitală, a platformelor digitale, a algoritmilor și a inteligenţei artificiale.

Mulţi se tem că sistemul online learning implică un rabat de la calitatea actului de învăţământ. Ce garantează menţinerea standardelor în acest context nou?

A.B.: Știu că aceasta a fost, de-a lungul timpului, una dintre temerile majore exprimate în legătură cu masteratele online, despre care v-am vorbit: cum facem să ne asigurăm că cine se află în spatele calculatorului nu este, cumva, altă persoană; cum ne asigurăm că nu dăm diploma altcuiva? Fără a diminua, în vreun fel, importanţa problemei, cred totuși că este oarecum secundară și în mare parte rezolvată tot de tehnologie. Din acest punct de vedere, tehnologia a evoluat fulminant, permite toate modalităţile posibile de identificare, de personalizare, de măsurare a performanţei, a interacţiunii, se pot colecta și analiza într-o manieră granulară toate aceste lucruri cu instrumente digitale (digital learning assessment, education analytics, big data pentru educaţie).

Problema centrală mi se pare adaptarea conţinutului la mediul digital (platformizat, algoritmizat, dominat de motoare de căutare, de machine learning și de inteligenţă artificială) și, mai ales, adaptarea lui la obiceiurile de atenţie, de lectură, de învăţare ale noii generaţii, ale nativilor digitali (conţinut audio-video, experienţe, simulări, gaming, storytelling, realitate augmentată).

Una dintre erorile pe care le facem este aceea de a crede că învăţământul online înseamnă a „turna” același conţinut care face obiectul procesului de învăţare într-o altă formă, o formă electronică. Nu cred că este vorba despre așa ceva, ci despre regândirea conţinutului și a pedagogiei ca atare, despre transformarea sa în totalitate.

Dacă tehnologic există toate mijloacele, ce împiedică această transformare?

A.B.: În acest moment, tehnologia permite delocalizarea unor demersuri foarte complicate: operaţii pe creier, experimente în laboratoare virtuale, proiectare clădiri, investigaţii de tip forensics bazate pe realitatea augmentată, construcţie roboţi. De fapt, cam aceasta este lumea în care trăim sau spre care se îndreaptă zonele cele mai dezvoltate, cele mai trepidante, ale planetei. Nu cred că se poate susţine argumentul că, pentru unele domenii – cum ar fi știinţele exacte, știinţele naturii – învăţarea în mediul digital este imposibilă. Tranziţia este, poate, mai dificilă.

De multe ori, rezistenţa este creată de necunoaștere, de lipsa timpului, de presiunile birocratice. Digitalizarea educaţiei nu este un proiect de IT, dominat de întrebarea obsesivă: „Care sunt cele mai bune tool-uri?”. Digitalizarea este un proiect major de reformă, aflat la intersecţia mai multor discipline: pedagogie, sociologie, psihologie, computer/big data science.

Există totuși și riscuri reale ale acestei forme de învăţământ?

A.B.: Riscul decurge din această eroare – de a crede că, în procesul educaţional, conţinutul ar fi într-o parte, iar „livrarea” lui (vedeţi? chiar și termenul e nepotrivit) în altă parte. Provocarea constă în a regândi, a reproiecta procesul educaţional ca pe un tot, având în spate o filosofie și o pedagogie a învăţării pentru epoca digitală și pentru nativii digitali.

Sincer, nu cred că suntem chiar pregătiţi pentru o astfel de regândire, dar sigur ne interesează și sigur am colegi și colege la SNSPA care, încă de dinainte de criză, predau în stilul epocii digitale. Oricum, ceea ce ne spun studenţii că le lipsește în această perioadă este interacţiunea socială directă: micile glume, erori, șușoteli, posibil chiar bârfe, pauzele dintre cursuri și seminarii, discuţiile care nu au nicio legătură cu materiile predate, chiar chiulitul de la ore.

Ce reacţii anticipaţi că veţi avea în urma organizării admiterii exclusiv online?

A.B.: Am avut discuţii foarte intense pe marginea schimbării admiterii. Nu a fost o decizie facilă, au existat argumente contra, argumente că ne va fi afectată reputaţia, că tinerii nu vor avea încredere în noua modalitate de admitere, bazată pe media de absolvire a clasei a XI-a (și cu scrisoare de motivaţie în limba engleză, pentru cei care optează pentru specializarea „Communication and Emerging Media”), că este posibil să îi dezavantajăm pe cei care s-au pregătit de un an de zile pentru un examen mai complex. Toate aceste argumente și preocupările cărora le dădeau glas sunt legitime. Dar a prevalat ideea că suntem într-o situaţie de excepţie, când tinerii și părinţii lor sunt bulversaţi, posibil chiar cu o anumită doză de fragilitate emoţională; situaţie în care am considerat, împreună cu colegii, că este potrivit să mergem pe variante care asigură un tip de claritate și de siguranţă, dar și respectarea unor condiţii de echitate și acces.

Sper/nu cred că i-am dezavantajat pe cei despre care știm că se pregătesc de un an de zile pentru acest examen; argumentul: „Vrem să dăm examen, doar nu am învăţat degeaba” nu mi se pare că se poate susţine (l-am auzit și în contextul examenelor de absolvire din preuniversitar): învăţarea nu este niciodată „degeaba”. Am încredere că vom reuși să atragem, în continuare, tineri serioși, pasionaţi, tineri entuziaști și, mai ales, sper să fim, după admitere, la înălţimea seriozităţii, pasiunii și a entuziasmului tinerilor.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.