Abundenţa pe piaţă a cărţilor „revoluţionare despre creșterea unor copii responsabili, capabili şi fericiţi”, așa cum se promova un volum oarecare într-o librărie online, reflectă în mare măsură sentimentele de inadecvare pe care mulţi părinţi le trăiesc și pe care încearcă să le gestioneze dobândind un control cât mai ferm asupra educaţiei copilului.

Să se joace jocuri pline de semnificaţie, sub supravegherea părinţilor. Să discute frecvent despre gânduri și sentimente. Să primească explicaţii răbdătoare și elocvente despre regulile casei. Să participe la activităţi extracurriculare fără număr. Acestea sunt cele patru porunci care încadrează ca laturile unui pătrat aria pe care tot mai mulţi părinţi consideră că trebuie să o acopere educaţia unui copil, astfel încât să îi asigure un viitor prosper și încununat de succes. Pătratul acesta a fost, cel puţin de-a lungul ultimei generaţii, blazonul clasei de mijloc superioare. Însă, potrivit unui sondaj efectuat la finele anului trecut, pe 3.600 de părinţi americani din toate păturile sociale, această filosofie de creștere a copiilor a câștigat votul de încredere chiar și din partea claselor sociale care nu și-o permit.

Parenting-ul intensiv este un concept relativ recent în discuţiile sociologilor care analizează strategiile actuale de creștere a copiilor. Patrick Ishizuka, cercetător în cadrul Universităţii Cornell, spune însă că acest model de educaţie a devenit un standard pentru părinţii americani, chiar și pentru aceia care nu își permit să îl și aplice.

Părinţi din toate păturile sociale își doresc astăzi să se implice cât mai serios și mai constant în educaţia copiilor lor, chiar și părinţii provenind din medii financiare care îi împiedică să își realizeze aspiraţiile educaţionale.

Umbrele unei intenţii bune

Sociologii spun însă că, deși este motivată de intenţiile bune ale părinţilor de a-și ajuta copiii să își depășească condiţia, această filosofie ar putea alimenta exact inegalitatea economică pe care dorește să o combată. Sharon Hays și Annette Laureau sunt două cercetătoare care au analizat în mod specific fenomenul parenting-ului intensiv, deși Laureau nu îl numea astfel, ci prefera conceptul de „cultivare concertată”. Această abordare, spunea ea, este opusul „realizării creșterii naturale”, pe care o vedea drept apanajul claselor sociale mai nevoiașe și care presupunea o implicare mult mai redusă a părinţilor. Altfel spus, părinţii bogaţi erau implicaţi la nivel de detaliu în educaţia copiilor, în timp ce părinţii săraci se bazau pe progresul natural al copilului.

Diferenţele de clasă care erau vizibile la nivelul acţiunilor întreprinse de părinţi pentru educaţia copiilor lor se estompau în schimb la nivelul atitudinilor părinţilor faţă de educaţie. Semn că nu clasa socială era cea care decidea ce anume din atitudine se traduce și în practică. „Dacă părinţi cu origini de clasă socială diferite se implică diferit în educaţia copiilor lor, lucrul acesta nu este un rezultat al diferenţelor de valori între părinţi”, aprecia Jessica McCrory Calarco, intervievată pe acest subiect de revista The Atlantic. „Cel mai probabil altul este motivul.”

Din fericire, coordonatorul studiului de la Universitatea Cornell are o explicaţie pentru acest fenomen. Dincolo de faptul că lipsa de timp și bani îi limitează pe părinţii din clasele neprivilegiate economic să investească financiar în educaţia copiilor lor, aceasta este, totodată, „o sursă majoră de stres care poate influenţa energia, atenţia și răbdarea părinţilor atunci când interacţionează cu copiii lor”, explica Patrik Ishizuka.

Calarco crede în plus că ne aflăm în plină desfășurare a unui salt cultural. Cercetările știinţifice privind progresul culturii susţin, spunea Calarco, principiul că, în timp, culturile de elită tind să devină cultură de masă. Același lucru pare să se întâmple și în privinţa educaţiei. Atitudinea care a pornit ca un lux aferent bogăţiei a fost adoptată de mase, în speranţa că un copil mai educat are șanse mai mari de a-și asigura în viitor un loc de muncă bine plătit.

Surpriza pe care ar putea-o rezerva viitorul este că acest stil de educaţie, practicat de unele familii și complet în afara posibilităţilor altora, ar putea adânci inegalitatea economică a generaţiilor viitoare.

În plus, deși mulţi copii au de câștigat de pe urma „cultivării concertate” pe care o practică părinţii lor, totuși există și studii care demonstrează că implicarea excesivă a părintelui în absolut fiecare detaliu al vieţii copiilor le poate limita acestora simţământul că se pot baza pe ei înșiși. Mai mult, programul supraîncărcat cu activităţi le poate face cunoștinţă cu epuizarea fizică încă de mici. Există, de asemenea, și unele dovezi că, atunci când părinţii exercită un control excesiv asupra copiilor, aceștia ajung deprimaţi și mai puţin satisfăcuţi cu viaţa lor.

Copiii crescuţi „la liber”

Deși a fost văzută ca o abandonare a copilului în braţele șansei, varianta de a crește copilul urmărind „succesul creșterii lui naturale” câștigă și ea teren printre părinţi nemulţumiţi de presiunea excesivă pe care parenting-ul intensiv o poate pune asupra celor mici.

Așa cum am arătat deja într-o analiză publicată de Semnele timpului, echilibrul între cele două viziuni privind creșterea copilului: abordarea-elicopter, în care părintele survolează fiecare aspect al dezvoltării celui mic, în detaliu, și abordarea-relaxat-detașată, în care părintele ghidează educaţia copilului după o linie informală, condusă mai degrabă de înclinaţiile celui mic, este un obiectiv pe care îl urmăresc mai ales părinţii din culturile de tip vestic.

Americanii au exportat etnoteoria lor privind creșterea copiilor și în alte ţări occidentale îmbibate de cultură americanofilă. Ceea ce nu ar fi neapărat un lucru rău, dacă această etnoteorie nu ar exclude din lista ei de priorităţi valori utile pentru indivizi pe care alte culturi, necunoscute chiar, le stimulează mult mai eficient. De pildă, spune Harkens, în comunitatea kipsigilor din Kenya rurală există o expresie – ng’om – care descrie un copil nu doar inteligent, ci și responsabil. Simpla existenţă a acestui concept trădează o filosofie de creștere a copiilor bazată pe dorinţa de a dezvolta în ei capacitatea de a-și asuma acţiuni și de a-i ajuta pe ceilalţi.

Ce pot face mai bine?

Varietatea impresionantă de metode valide de parenting poate fi o încurajare pentru părinţii care nu pot oferi un răspuns sigur la întrebarea: „Ce să fac mai bine pentru copilul meu?”. De-a lungul secolelor, diverse societăţi influenţate de diverși factori și-au conturat imaginea părintelui bun și a părintelui rău, așa cum au știut mai bine.

Specialistul David Shwalb, unul dintre cei mai reputaţi cercetători ai fenomenologiei familiei, a identificat opt factori culturali care influenţează implicarea tatălui în creșterea copiilor, arătând astfel cât de ușor poate cultura să modeleze vieţile de zi cu zi ale membrilor acelei culturi. Geografia (particularităţile mediului în care trăiește familia, dar și apropierea fizică a părintelui de copil) constituie un prim factor. Istoria, atât pe termen lung (de ex. trecutul colonial al ţării în care trăiește familia), cât și pe termen scurt (modificările recente), poate, de asemenea, să influenţeze modul în care o societate prescrie regulile pe care le are de urmat o familie cu copii. Structura și mărimea familiei, precum și statutul marital al partenerilor constituie, la rândul lor, elemente care modelează climatul educaţional în acea familie, la fel cum sunt și factorii economici. Tipul de muncă în care sunt angajaţi părinţii și condiţiile de lucru (ex: siguranţa locului de muncă și timpul alocat muncii) își pot lăsa amprenta asupra modului în care părinţii își cresc copiii. Imigraţia și emigraţia (de la rural la urban sau de la o ţară la alta) sunt de asemenea vectori care pot influenţa. Interesant, limba în care este crescut un copil, ţara de origine și religia lui sunt factori cu un puternic impact modelator. Ideologia, valorile și așteptările pe care societatea le are de la membrii familiei, altfel spus, normele, valorile și credinţele sunt, în concluzie, marcante pentru acea familie.

Combinaţiile variate pe care le cunosc acești factori construiesc un peisaj fascinant de divers al parenting-ului în lume. Un astfel de tablou, așezat lângă icoana (adesea digitalizată) a actorilor publici care se erijează în experţi universali privind parenting-ul, îi arată pe aceștia din urmă în adevărata lor lumină. Atunci când observăm complexitatea globală a familiei devenim mult mai reţinuţi în a primi lecţii care încep cu „trebuie” sau „toţi părinţii de succes fac așa”.

Putem doar să ne imaginăm cum ar fi dacă toate încercările noastre de a ne proteja de valul de pseudoinformaţie despre creșterea copilului ar da rezultate și Facebookul nu ne-ar mai arăta niciodată nici cel mai scurt citat al vreunei mame-guru în vogă acum. Sau dacă nu am mai primi niciun video „educaţional” pe Messenger și dacă toate reclamele la seminarele pentru „super-părinţi” ar dispărea cu totul, ca și cum nici n-ar fi existat. Am putea spera atunci ca deciziile noastre să devină brusc mai bine informate și mai ușor de luat odată ce zgomotul informaţional a fost înlăturat. Mai realist poate ar fi să ne așteptăm ca numărul dilemelor noastre să rămână constant, în timp ce calitatea întrebărilor să devină din ce în ce mai bună.

Varietatea globală a modelelor de educaţie relativizează discuţia despre părintele ideal. Nu până acolo încât să arunce în derizoriu orice valoare, desigur, ci doar invitând la rafinarea criteriilor de autoevaluare. Atunci când conștientizăm la rece valorile pe care le urmărim în educaţia copiilor, devenim mult mai selectiv cu acestea. De exemplu, părinţii se pot întreba dacă a pregăti copilul pentru o carieră bănoasă merită sacrificii și ce fel de sacrificii. Astfel de întrebări care ne aduc mai aproape de valorile esenţiale și ne pot proteja de multe dintre capcanele valului cultural le acoperă în prezent, dar care vor deveni evidente odată cu trecerea timpului și a modelor culturale.