Profesorii urmează să devină elevi. Pentru mulţi, știrea ar putea fi luată ca o glumă, dacă nu ar implica o problemă cât se poate de serioasă. Educatorii tinerei generaţii vor învăţa să nu mai primească șpagă.

Bacalaureatul este inclus în raportul MCV pe 2015. Este considerat un factor de risc, expus corupţiei și care aruncă o umbră negativă asupra procesului educaţional. Cu alte cuvinte, experţii europeni au sesizat neregulile grave din educaţie, semnalând obiceiurile legate de examenele finale. „În sectorul educaţiei, principala problemă este corupţia în legătură cu examenele, în special examenul de Bacalaureat. Cazurile au arătat că subiectele examenelor s-au scurs şi au fost trecute cu vederea încercările de copiere”, afirmă raportul. Este pentru prima dată când subiectul corupţiei în Educaţie este tratat în MCV într-o secţiune de sine stătătoare. Între timp, oficialii de la București par să fi găsit soluţia: cursuri anti-corupţie pentru profesori. Este însă soluţia viabilă?

Din luna septembrie, profesorii din sistemul preuniversitar vor fi nevoiţi să ia lecţii anticorupţie. Măsura Ministerului Educaţiei a generat deja controverse și o serie de întrebări. De ce doar profesorii trebuie să facă lucrul acesta? Care este mesajul pe care îl transmite societăţii o asemenea iniţiativă?

Un prim răspuns ar fi că acest curs face parte din cele obligatorii pentru perfecţionare (este derulat pe baza fondurilor europene, ceea ce ar facilita frecventarea lui). În al doilea rând, după cum lasă impresia decidenţii ministerului, el ar corespunde unor necesităţi prezente.

La prima vedere, măsura pare să fie discriminatorie, dar și jignitoare, fiindcă induce ideea existenţei unui anumit nivel de corupţie în sectorul public de educaţie. Anticipând eventualele reacţii negative, reprezentantul Ministerului Educaţiei, Gabriel Ispas, susţine că acest curs va fi folositor, întrucât în învăţământ „faptele ilegale sunt făcute de multe ori din neștiinţă”. Cu alte cuvinte, lipsa de informaţie ar putea fi corectată. Însă ar putea duce și la schimbări de comportament?

Reacţii la oferta ministerului                                          

Chiar dacă Gabriel Ispas a încercat să tempereze elanul celor care ar putea acuza profesorii de corupţie, unele situaţii de acest gen au devenit de notorietate publică. Cel mai probabil, aspecte precum mediatizatul scandal al şpăgii de la BAC la Liceul „Bolintineanu” sau cadourile cumpărate de părinţi pentru profesori (așa cum a fost cazul de la Şcoala 10 „Maria Rosetti“ din București) i-au determinat pe responsabilii din educaţie să rezolve aceste fisuri ale sistemului. Problema însă nu este deloc simplă, fiindcă subiectul este delicat. De aici și reacţia aproape instantanee a celor vizaţi de obligativitatea urmării acestui curs.

„Un program trebuie să răspundă unei nevoi identificate, iar dacă aceasta este nevoia identificată de Ministerul Educaţiei, noi ne simţim calomniaţi. Practic, ministerul induce şi promovează o imagine negativă a tuturor cadrelor didactice“, contrează un profesor, citat de Adevărul. Alte reacţii au fost mult mai dure, făcând trimitere chiar la cazuri de corupţie deja cunoscute din cadrul ministerului. Dosarul Microsoft este unul dintre acestea. De aici și refuzul cadrelor didactice de a fi asociate cu un curs care li s-ar potrivi, în opinia unora, mai bine celor care lucrează în cadrul ministerului.

Reacţiilor încărcate de un posibil subiectivism al educatorilor li se asociază și opinii ale experţilor care contestă eficienţa unui curs cu această tematică. Una dintre acestea îi aparţine lui Valentin Mureşan, profesor în cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. În opinia sa, demersul ministerului este un insucces din start, fiindcă „noţiunile abstracte de etică” sunt ineficiente, fiind necesară, în schimb, „o programă de formare morală, modelare, nu de informare morală, fiindcă asta nu înseamnă modificarea atitudinii acelor profesori care sunt într-adevăr corupţi. Există exemple internaţionale pe care le pot lua: «character building» (formare a caracterului) în Statele Unite, spre exemplu“.

Informaţia schimbă viaţa?

Profesorul bucureștean aduce în dezbatere un element important în ecuaţia luptei anticorupţie. Este suficientă informaţia pentru convertirea unui comportament? Sau este nevoie de ceva mai mult? Faptul că România are probleme în domeniul corupţiei este o realitate care nu mai necesită demonstraţie. Organismele europene au atenţionat de mai multe ori în această privinţă. Drept consecinţă, nenumărate campanii anticorupţie au fost derulate. „Stop corupţiei!”, „Șpaga dăunează libertăţii!, „Ora de anticorupţie” sunt doar câteva dintre acestea. Nimeni nu contestă necesitatea acestor campanii de conștientizare a opiniei publice, însă finalitatea lor rămâne o necunoscută. Cât de mult s-a diminuat fenomenul în urma lor? Aceeași întrebare ar putea fi ridicată și în privinţa cursului dedicat profesorilor.

Răspunsul ar trebui dat în acord cu ceea ce reprezintă fundamentele unei educaţii eficiente. Informaţia sau cultura, deși ajută, nu implică neapărat și schimbare. În opinia lui Andrei Pleșu, expusă în Minima Moralia, lecturile pot deveni „pură bibliografie, raft plin de cărţi fără nicio eficacitate existenţială: nu te poţi sprijini pe niciun autor”. De aceea, spune mai departe filosoful român, „cultura nu presupune, în mod necesar, rigoare morală… e plină lumea de cărturari insalubri, de autorităţi intelectuale, lipsite de orice autoritate morală”. Dacă acesta poate fi considerat un diagnostic de ordin general și dacă informaţia nu poate schimba un comportament, atunci unde se ascund soluţiile?

Unde ar fi ieșirea?

O evadare din caruselul corupţiei ar presupune identificarea cu prioritate a cauzelor care generează fenomenul. Tratarea doar a efectelor poate doar să dea sentimentul fals că s-a produs o schimbare. În această privinţă, este nevoie de onestitate și o doză de realism. La aceasta ne invită și jurnalistul Marius Ghilezan, care, în cartea Hoţia la români, într-o abordare provocatoare, consideră că „hoţia la români nu are leac, pentru că nu este o boală”. Este mai mult decât atât, fiind o stare de degradare socială care a fost întreţinută de „obișnuinţă și de politici de stat, cu lungi regresii istorice, care a dus la o adevărată furtocraţie corpolentă și agresivă, organizată într-un sistem de pradă oficializat”. Aici este vorba de un sistem și de obișnuinţe formate în timp. Și nu este o problemă doar a profesorilor și, în primul rând, nu este o chestiune care să îi vizeze pe toţi profesorii. Iar un rău sistemic trebuie tratat într-o abordare sistemică. Este vorba de legi, de intervenţii, de pedepse, dar și de introducerea atât de mult dezbătutei meritocraţii. A spus-o relativ recent și președintele în funcţie.

Ce putem constata? Că atâta timp cât în învăţământ, asemenea altor sectoare de activitate, nu există o selecţie de personal care să treacă dincolo de bagajul de informaţii a cadrului didactic, episoade ca cele pe care presa le semnalează este posibil să reapară sistematic. Meritocraţia autentică nu presupune doar informaţie. Implică în primul rând caracterul. Exemple în această privinţă pot veni din alte sisteme. Astfel poate că modelul finlandez ar oferi o soluţie mai bună decât cel de a face cursuri în urma cărora profesorii își îmbogăţesc portofoliul cu încă o diplomă.

Ideea de character building, întâlnită și în spaţiul american, ar merita aprofundată. Aceasta presupune o abordare complexă a educaţiei și nu accentuarea doar a unui singur aspect, cum ar fi, de exemplu, cel al corupţiei. Toate componentele fiinţei umane sunt integrate într-un tot unitar care vizează construcţia armonioasă a caracterului. Iar aceasta începe de la vârstă mică și necesită răbdare și orizont. În sens contrar, periodic vor fi necesare alte cursuri care urmăresc exmatricularea corupţiei.