Rolul de părinte este unul dintre cele mai valoroase și mai pline de recompense. În același timp, reprezintă una dintre cele mai dificile misiuni, iar părinţii hipersensibili știu cel mai bine acest lucru. Chiar dacă adesea se simt copleșiţi de rolul de părinte, specialiștii spun că aceste persoane pot naviga cu succes în universul complicat al parentingului.
Cercetări relativ recente arată că există două mari tipologii la copii: copiii-păpădie, care reușesc să se descurce în aproape orice fel de mediu, și copiii-orhidee, care se ofilesc în condiţii de adversitate, dar prosperă în mod incredibil dacă au parte de îngrijire atentă.
Un copil care se sperie ușor, care se plânge că îl zgârie etichetele hainelor sau cusăturile șosetelor, care se dovedește mai receptiv la corectarea blândă decât la pedepse, care gestionează greu schimbările importante și este perfecţionist, care preferă să se joace în liniște sau manifestă o sensibilitate excesivă la durere ori se comportă cel mai bine atunci când nu este în preajma străinilor se potrivește profilului copilului-orhidee, potrivit chestionarului creat de psihologul Elaine Aron.
După ce inventariază mai multe studii despre copiii hipersensibili – într-un articol publicat în The Atlantic –, David Doobs concluzionează că așa-numiţii copii-orhidee „pot deveni cei mai creativi, mai de succes și mai fericiţi oameni ai societăţii”.
În același timp, pentru că organismul lor are mai mult de lucru pentru a face faţă stresului, este mai slabă capacitatea lor de a construi o imunitate puternică în faţa virușilor și a bacteriilor. Potrivit studiilor, copiii-orhidee au o susceptibilitate mai mare nu doar la boli fizice, ci și la dificultăţi psihosociale și emoţionale.
Ce se întâmplă însă cu acești copii atunci când cresc? Cum este influenţată traiectoria cuiva de constituţia sa de „orhidee” sau „păpădie”? Cum se dezvoltă sensibilitatea orhideelor de-a lungul vieţii? Acestea sunt întrebările care l-au preocupat pe medicul pediatru și profesorul Thomas Boyce, după mai bine de trei decenii de cercetare în domeniul dezvoltării copilului. Convins de faptul că tot „ce se întâmplă în viaţa timpurie nu are niciodată o influenţă limitată doar la primii ani”[1], Boyce și-a dorit să sondeze modul în care evoluaseră copiii (preșcolari pe atunci) dintr-un studiu pe care îl efectuase cu 30 de ani în urmă.
Traiectoria vieţii depinde (și) de sensibilitate?
În noua sa cercetare, Boyce a contactat câţiva mileniali reprezentativi pentru lotul de preșcolari studiat cu ani înainte, în care cercetătorul identificase patru categorii: cu nivel scăzut, respectiv ridicat, de reactivitate la stres și cu nivel scăzut, respectiv ridicat, de expunere la adversitate. Boyce atribuie în cartea sa nume sugestive celor patru categorii – păpădii crescute pe pajiște, păpădii plantate pe autostradă, orhidee crescute într-o pădure tropicală și orhidee dintr-un birou rece din Alaska. Foștii preșcolari au fost intervievaţi intensiv, iar interviurile au fost transcrise și analizate, pentru stabilirea modului în care profilul fiecăruia a influenţat experienţele ulterioare de viaţă.
Concluziile studiului sunt provizorii, subliniază cercetătorul, punctând faptul că subiecţii au între 30 și 40 de ani și decenii bune de viaţă înainte. De asemenea, niciunul dintre subiecţii intervievaţi nu s-a încadrat recognoscibil într-una din categoriile stabilite în laborator, situându-se pe un continuum de sensibilitate, de la păpădie la orhidee. Totuși studiul a arătat că există o legătură vizibilă „între cine este copilul în primii săi ani de viaţă și cine devine pe măsură ce înaintează în viaţă”[2] și că traseul vieţii unei persoane cu o constituţie de orhidee este afectat într-un mod covârșitor de adversităţi, factori de stres și, mai ales, de prezenţa sau absenţa susţinerii celor din jur.
Lumea poate fi un loc copleșitor pentru un copil-orhidee, dar afecţiunea părintelui joacă un rol-cheie nu doar în aducerea lui la liman, ci și în fructificarea potenţialului său extraordinar. Cine (și ce) îl va ajuta însă pe un părinte-orhidee să își îndeplinească misiunea, în condiţiile în care, chiar și pentru cele mai robuste persoane, munca de părinte se dovedește uneori „descurajatoare și terifiantă”?
Despre sensibilitate și faţetele ei
Părinţii hipersensibili reprezintă o minoritate (aproximativ 20% din populaţie are ca trăsătură înnăscută sensibilitatea excesivă) care trebuie să înveţe cum să gestioneze sensibilitatea așa încât aceasta să devină un atu în creșterea și educarea copiilor.
Psihologul Elaine Aron observă că sensibilitatea are patru aspecte-cheie: profunzimea prelucrării informaţiilor, reacţiile puternice la stimulii din mediu, empatia și răspunsul emoţional și receptivitatea ridicată la stimulii subtili.[3]
Părinţii care prelucrează profund informaţiile sunt caracterizaţi de o conștiinciozitate sporită și au șanse mai mari de a lua decizii corecte.
Persoanele hipersensibile, explică Aron, prelucrează informaţia în mod profund, asociind-o cu ceea ce știu deja, comparând și chestionând deciziile luate pe baza informaţiilor vechi, în lumina informaţiilor nou apărute. Dacă o mamă hipersensibilă cu un copil mic vede un cărucior de bebeluș, mintea ei va lucra febril, întrebându-se cât costă, analizând dotările acestuia, comparându-l cu cel pe care l-a achiziţionat ea, întrebându-se eventual ce s-ar întâmpla în cazul în care căruţul s-ar răsturna. Luarea deciziilor poate fi un proces chinuitor din pricina acestui obicei de a prelucra informaţiile. Pe de altă parte, părinţii care prelucrează profund informaţiile sunt caracterizaţi de o conștiinciozitate sporită și au șanse mai mari de a lua decizii corecte.
Studii efectuate de Aron și de alţi cercetători au constatat că persoanele hipersensibile raportează că simt mai intens anumite experienţe, au reacţii emoţionale mai puternice la imagini pozitive și negative, precum și o activitate neurală mai puternică după ce privesc fotografii ale unor persoane străine sau apropiate care exprimă fericire ori tristeţe. Concluzia este că răspunsul emoţional intens al persoanelor hipersensibile se datorează prelucrării emoţionale complexe (și nu doar faptului că sunt mai emotive).
Abilitatea de a recepţiona stimulii subtili face persoanele hipersensibile foarte eficiente în relaţia cu cei care nu se pot exprima.
Abilitatea de a recepţiona stimulii subtili din mediul înconjurător (poate fi vorba, de exemplu, de un sunet, de un miros sau de mici detalii pe care alţii nici nu le observă) face persoanele hipersensibile foarte eficiente în relaţia cu cei care nu se pot exprima – plante, animale și în mod special bebeluși și copii mici. A fi un părinte bun depinde de o mulţime de variabile, de la vârstă, educaţie, statut social până la moștenirea genetică și mediul în care a crescut persoana respectivă, dar sensibilitatea reprezintă un avantaj mai degrabă decât un impediment, concluzionează Aron, subliniind că empatia și receptivitatea la detalii ghidează părintele în luarea deciziilor potrivite.
Părinţii cu un nivel ridicat de sensibilitate au raportat o apropiere și o armonizare mai bună cu copiii, chiar dacă mamele din această categorie găsesc mai dificil rolul de părinte. Pe termen scurt, persoanele hipersensibile par să fie mai ușor copleșite de schimbare, ceea ce nu înseamnă că nu pot fi părinţi foarte buni, întrucât „sensibilitatea lor le ajută să își înţeleagă copilul și să răspundă mai prompt și mai adecvat la nevoile acestuia”, afirmă cercetătorul Michael Pluess.
Cum poate prospera părintele hipersensibil?
Creșterea unui copil rămâne totuși copleșitoare pentru părintele-orhidee, supraîncărcarea senzorială și emoţională zilnică epuizând mai repede resursele părintelui.
Într-o carte dedicată părinţilor hipersensibili, Aron vine cu mai multe sugestii pentru a ușura munca și pentru a simplifica viaţa părinţilor cu constituţie de orhidee.
Cum facem faţă hiperstimulării
Cea mai bună soluţie este de a evita suprastimularea copilului. Întrucât pragul de stimulare diferă în funcţie de sensibilitatea copilului, fiecare părinte trebuie să înţeleagă cât de multă stimulare poate tolera copilul, evitând oboseala excesivă a acestuia. Planificarea întâlnirilor cu alţi copii (chiar limitarea lor, dacă este necesar), identificarea momentelor în care membrii familiei riscă să fie copleșiţi de stimulii exteriori, organizarea lucrurilor din casă, pauzele frecvente și scurte se pot dovedi soluţii eficiente pentru a ne feri de hiperstimulare.
De asemenea, părinţii hipersensibili au nevoie să înveţe să spună „nu”, stabilind limite nu doar copiilor, ci și lor înșiși – o sarcină de departe mai dificilă. Pentru a se putea menţine în formă, părintele trebuie să amâne uneori treburile nesfârșite ale casei, alegând, de pildă, să se odihnească înainte de a face curăţenie ori să pregătească pentru prânz un fel de mâncare simplu, chiar dacă acesta nu se ridică la cele mai înalte standarde nutriţionale.
Uneori nu este posibil să pui totul pe pauză sau să eviţi stimulii care te copleșesc, singura soluţie fiind adaptarea la hiperstimulare. Schimbarea locului sau a activităţii desfășurate împreună cu copilul, îmbrăţișarea unui copil sau a unui adult (această acţiune simplă crește nivelul de oxitocină și scade nivelul hormonilor de stres), asigurarea unui nivel bun de hidratare și a unei cantităţi suficiente de proteină se pot dovedi sugestii utile pentru a depăși momentele de impas.
Acceptă că ai nevoie de ajutor!
Părinţii hipersensibili sunt deseori intimidaţi de energia și eficienţa altor părinţi, care jonglează de minune cu jobul și creșterea copiilor. Deoarece resursele lor se epuizează totdeauna prea repede, ei se simt judecaţi și neînţeleși de prieteni. În plus, părinţii hipersensibili descoperă că le este mult mai dificil să-și încredinţeze copilul unei alte persoane, chiar și pentru perioade scurte de timp, înainte de a fi siguri că aceasta este persoana potrivită (și, după cum știm, părintele hipersensibil are nevoie de ceva mai mult timp pentru a lua o decizie).
Este mai puţin important dacă cei din jur consideră că ai nevoie de ajutor la creșterea copiilor; esenţial este să îţi dai seama dacă și când e nevoie de acest ajutor, scrie Aron. Atunci când părintele decide că e prea mult să se ocupe de tot, poate căuta soluţii, apelând la ajutorul unui prieten sau al unui membru al familiei sau plătind serviciile cuiva care să preia o parte din responsabilităţile sale, fără a lăsa vinovăţia sau comparaţiile să pună surdină nevoii crescânde de ajutor.
Simplifică procesul de luare a deciziilor!
Părintele hipersensibil tinde să întoarcă pe toate feţele datele unei probleme pentru a putea lua o decizie, îngreunând astfel tot procesul, chiar și atunci când e vorba de decizii minore. Receptivitatea lor emoţională duce la prelucrarea excesivă a informaţiilor. Fiecare părinte își iubește copiii, dar părinţii hipersensibili își iubesc copiii chiar mai mult, susţine Aron, observând că acest exces de afecţiune îi face să cântărească fiecare decizie ca și cum „ar fi un examen final la materia cea mai importantă din univers”[4].
Pentru a nu-și consuma toată energia cu găsirea deciziei perfecte, părintele hipersensibil trebuie să răspundă la câteva întrebări-cheie: Deciziile luate oferă mai mult timp pentru odihnă sau mai multă liniște interioară? Cât va mai conta decizia de acum peste un an sau peste un deceniu? Creează deciziile un echilibru între nevoile părintelui și nevoile celor din jur? Există un plan de rezervă? Sfatul lui Aron este să ne comportăm – pentru o oră, o zi sau o săptămână – ca și cum am fi luat o decizie, pentru a vedea lucrurile mai limpede și pentru a realiza cum ar fi să luăm într-adevăr decizia respectivă.
Chiar dacă vine la pachet cu o mulţime de provocări, prelucrarea profundă a informaţiilor este un dar, prin efectele pozitive pe care le are. Așa cum este, de fapt, și sensibilitatea. Tot ce trebuie să înveţe părintele este cum să folosească acest dar pentru a le oferi copiilor lui siguranţă și iubire și mai ales cum să facă acest lucru într-o lume care pune tot mai puţin preţ pe sensibilitate.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
