Nu încetez să mă minunez de cei care se ocupă organizat de copii cu probleme, de vârstnici abandonaţi și de victimele violenţei. Totuși nevoia de asemenea salvatori eroici arată și către un eșec al grupului social apt să rezolve aceste situaţii: familia.

Exemplul mamei a fost primul care m-a făcut sensibil la nevoile fizice și sufletești ale vârstnicilor. De când mă știu, am văzut-o cum, după ce își aranja treburile casei și ale bisericii – cele două fuseseră clădite în aceeași curte și împletite în inima ei –, se pregătea cu hrană sau haine, după nevoi, se ruga și îmi spunea numele bătrânelor la care pleca să le hrănească, să le spele, să le sfătuiască. Atunci când se întorcea, ne povestea ce întâlnise, răvășită de nenorocirile pe care le văzuse și revoltată de nepăsarea familiilor acestor nefericiţi. Când am fost ceva mai mare, mama m-a făcut ajutorul ei. Ea pregătea mâncarea, o punea în borcane – pe care le înfășura în cârpe, ca să rămână caldă – și eu o duceam unde era nevoie de ea.

Casa noastră era la câteva minute de spitalul orășenesc. Unii dintre cei care aveau să se interneze știau că nu se puteau baza pe hrana de la spital, așa că, în drum, se opreau la poarta noastră și doar o anunţau pe mama. Aceasta însemna că, pe toată durata internării, mama avea să gătească pentru ei, iar eu să le duc mâncarea. Partea cea mai delicată era că trebuia să trec de portar, de cele mai multe ori în afara orelor de vizită. (O oarecare teamă de portari nu m-a părăsit nici acum.)

Când mor, de fapt, părinţii?

Timp de aproape patru decenii, ca pastor, am văzut multe situaţii grele, am ascultat multe istorii sfâșietoare, am învăţat multe. Câteodată am ajutat, altă dată am dat greș. Dar situaţia care m-a marcat cel mai mult a venit către sfârșit.

Într-un cartier oarecum mărginaș al Bucureștiului, în care tocmai se forma o grupă de credincioși, m-am apropiat mult de o situaţie ieșită din comun. E vorba de o credincioasă care avea în jur de 95 de ani și care fusese paralizată în ultimii 15 ani. Ajunsese complet imobilă și neresponsivă. Corpul ei se redusese la dimensiunile unui copil. Locuia în casa proprie, în care se afla și una dintre fiicele ei. Dar ea era îngrijită de nea Ionel, fostul soţ al unei alte fiice, care murise cu foarte mulţi ani în urmă. Deci fostul ginere a rămas acolo și a început să aibă grijă de ea. Treptat, îngrijirea aceasta l-a acaparat cu totul și a devenit rostul vieţii lui.

Condiţiile erau destul de nefavorabile. Locuinţa semăna cu o casă de ţară. Camera în care stăteau era mică și scundă, cu ușa direct afară. Cred că nu aveau nici măcar apă curentă în acea încăpere. Lângă ușă era o sobă cu plită. Bătrâna era așezată de-a latul unui pat foarte simplu, lângă sobă. Fostul ginere, un om de asemenea scund, dormea tot pe latul patului, pe porţiunea rămasă. De acum, nu mai era nici el tânăr.

Nu știu dacă aţi avut ocazia să intraţi prea des în încăperi în care locuiesc persoane incontinente. În scurtă vreme se instalează un miros specific, foarte greu de combătut, mai ales în condiţiile de igienă destul de rudimentare din acea casă.

Devotamentul și priceperea cu care omul acesta o îngrijea pe fosta lui soacră sunt greu de imaginat.

Inventa mereu metode să o poată hrăni – cu linguriţa, cu pipeta! Când îi era rău, suna la Ambulanţă. Când spunea care este vârsta persoanei pentru care cere intervenţia, se alegea cu ocări, așa că apoi încerca la servicii private. Nu se dădea bătut cu niciun chip.

Într-o seară eram la birou, la SperanţaTV, când m-a sunat nea Ionel, foarte, foarte îngrijorat. Coana mare, cum îi zicea el, era foarte rău. Nici cu pipeta nu putea să îi mai strecoare lapte sau apă în gura încleștată. M-a rugat să merg să mă rog pentru ea. După ce l-am consolat, i-am explicat că, din Băneasa până în Prelungirea Ghencea, cu transportul în comun, o să dureze foarte mult. Aveam să ajung acolo pe la 10 noaptea. A doua zi oricum mergeam în cartier și l-am asigurat că prima vizită va fi la ei. Nu a fost deloc împăcat. Până la urmă m-am dus în acea noapte. A doua zi m-a sunat și nu mai putea de bucurie: „Ce bine că aţi venit! Coana mare e mai bine!” Cu munca lui și cu rugăciunile celor pe care îi cunoștea, a ţinut-o în viaţă până ce a ajuns foarte aproape de 100 de ani!

De ce ne impresionează unii oameni?

Nu pot exprima îndeajuns cât de mult m-a impresionat acest om. Am povestit despre el de nenumărate ori. Aveam o vagă intuiţie că, în acest fel, eram pregătit de Dumnezeu. Pentru ce? Aveam să aflu puţin mai târziu. În cazul meu nu este nimic eroic, nici ceva la scară mare, așa cum fac oamenii pe care îi admir și îi respect. Împreună cu soţia mea, avem grijă de părinţii ei, care se apropie de 90 de ani. Amândoi au avut atac vascular cerebral. Mama soţiei este la pat, total dependentă de noi, iar tatăl este puţin mai bine. Condiţiile, desigur, nu se compară cu ceea ce am descris mai înainte – de la aer condiţionat și materiale specializate de îngrijire la condiţia lor mintală destul de bună. Trăim o bucurie profundă și neașteptată. Este o servire necesară pentru ei și o ocazie de creștere pentru noi.

Fac tot felul de descoperiri despre mine. Felul în care-l săpunesc pe tata-socru dimineaţa, la duș, îmi dă indicii importante cu privire la starea mea emoţională, pe care nu prea fusesem obișnuit să mi-o sondez. Dar acum contează. Gândesc altfel cu privire la rostul vieţii. Pentru ce merită să trăiești când se duc aproape toate lucrurile pentru care credeai că merită să trăiești?

Acum câteva zile l-am întrebat pe socrul meu, care vorbește foarte puţin, cum Îl vede pe Dumnezeu după acești ani de suferinţă. „Suferinţă?!” Intonaţia mi-a arătat că nu socotea că acesta este cuvântul potrivit. „Niciodată nu am gândit că Dumnezeu are ceva cu mine. Dumnezeu nu greșește niciodată!”

La începuturile creștinismului, apostolul Pavel făcea o declaraţie categorică: „Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă și este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8). Secole după secole, familia extinsă, însumând o experienţă multigeneraţională și alimentată cu resursele fiecăruia, și-a susţinut membrii prin greutăţi și nenorociri teribile. Crizele succesive ale ultimelor decenii – comunismul, colectivizarea, industrializarea forţată, emigraţia masivă – au sfâșiat această reţea de siguranţă a societăţii. „România devine o ţară de părinţi singuri”[1], notează Delia Budurcă și face apel să nu abdicăm de la răspunderile filiale. Cu acest gând în minte, privind înapoi la amintirile și oamenii care ne-au impresionat, apare o impresionantă întrebare care ne vizitează doar atunci când avem cu adevărat timp personal de reflecţie: În ce direcţie ne împinge, cu mână bună, dar fermă, Dumnezeu?

Footnotes
[1]„Delia Budurcă, «România devine o ţară de părinţi singuri», Republica, 6 sept. 2016,  https://republica.ro/romania-devine-o-tara-de-parinti-singuri.”

„Delia Budurcă, «România devine o ţară de părinţi singuri», Republica, 6 sept. 2016,  https://republica.ro/romania-devine-o-tara-de-parinti-singuri.”